Înregimentare în Europa cui?

„Naţiunile suverane din trecut nu mai pot rezolva problemele prezentului; nu mai pot asigura propriul progres, sau controla propriul viitor. Însăşi Comunitatea nu este decât o etapă către lumea organizată de mâine.”
Cuvintele de încheiere ale Memoriilor lui Jean Monnet, arhitectul Uniunii Europene

Pe 1 decembrie, de ziua naţională, dl Dan Tăpălagă a publicat articolul Criză şi patriotism, pledoarie pentru o Românie îmbrăţişând progresul în cadenţa şfichiuirilor de bici extern şi analiză a obstacolelor în calea acestei viziuni necesare. Subiectul este important şi merită dezbătut.

Cât mai contează identitatea naţională într-o Europă în care conceptul de stat-naţiune, lansat acum două secole, în timpul revoluţiei franceze, s-a perimat?

[…]

Mai avem apoi de făcut trecerea la al treilea nivel. Mai trebuie să reuşim un salt mental, de la patriotismul local şi cel naţional la un fel de patriotism european, dacă-i putem spune aşa. Asta înseamnă să ne dorim cu adevărat valorile occidentale, să trăim cu ele în noi.

Suntem îndemnaţi să devenim atleţi ai saltului în gol. Patriotismul european e sublim, însă are consistenţa fumului. Elementele care formează fundaţia oricărui fel de patriotism lipsesc cu desăvîrşire în acest caz. Europa nu are o limbă comună, ci o multitudine de limbi ale naţiunilor din Europa. Nu are o istorie comună, ci istorii ale naţiunilor din Europa. Nu există eroi şi personalităţi europene, ci eroi şi personalităţi naţionale, chiar dacă unele ating o anvergură continentală. Nu există tradiţii europene, ci tradiţii româneşti, engleze, germane, italiene, iar dacă suntem atenţi trebuie să observăm că acestea sunt o sumă de particularităţi regionale: vorbim despre tradiţii olteneşti, bănăţene, bavareze, piemonteze, catalane, şi multe altele. Nu există un mod de a simţi uniform european; depozitarul sufletesc se găseşte la nivelul naţiunii, unde iarăşi observăm o largă varietate regională. Ce înseamnă de fapt aceste lucruri? Nu există o cultură „europeană”. De aceea, patriotismul „european” este o abstracţie fără suport real. În schimb există civilizaţia iudeo-creştină, sau civilizaţia occidentală. Această civilizaţie s-a răspîndit în America de Nord, Australia şi, în bună măsură, în America Latină. Întrucât matca de origine şi dezvoltare este Europa, putem vorbi despre o civilizaţie europeană. Valorile morale, politice şi economice ale acestei civilizaţii, adică valorile occidentale pe care le menţionează şi Dan Tăpălagă, sunt produsul numeroaselor culturi de pe continentul european. Iar aceste culturi diverse, oricât ar displace unora, sunt intim legate de entităţile naţionale şi regionale. În lipsa celor din urmă, primele nu se pot forma.

Civilizaţia transcende culturile naţionale şi regionale, dar la rându-i nu poate exista fără solul cultural bogat care să o alimenteze şi pe care să fie capabil în cele din urmă să îl distilize. A postula liric că identitatea naţională nu mai însemnă mare lucru, iar statul naţional a devenit o relicvă perimată, înseamnă a înlătura substratul valorilor pe care autorul profesează că le-ar dori asimilate. Asimilate unde, în vid? Prin ucaz de la Bruxelles? Şi de unde până unde certitudinea că o birocraţie suprastatală ar fi centrul de iradiere al valorilor civilizaţiei europene?

Valorile morale, politice şi economice ale acestei civilizaţii iudeo-creştine, adică valorile occidentale pe care le menţionează şi Dan Tăpălagă, sunt produsul numeroaselor culturi de pe continentul european. Iar aceste culturi diverse, oricât ar displace unora, sunt intim legate de entităţile naţionale şi regionale. 

Tratatul de la Lisabona este orice, dar nu un magnum opus al aspiraţiilor şi idealurilor naţiunilor de pe continent. Faţă de constituţia americană, un document care sublimează admirabil o filozofie politică în principii durabile de autoguvernare, aşa-zisa constituţie europeană apare ca un voluminos manual de întrebuinţare pentru o armată de funcţionari. Propun o ciudăţenie: ce-ar fi, ca în loc să ne iluminăm şi asimilăm de la comisariatele UE, să lucrăm în schimb la asimilarea valorilor civilizaţiei europene în cadrul propriei noastre culturi şi astfel să înstărim statul naţional român? Un astfel de efort poate avea loc independent de orice considerente vizavi de Uniunea Europeană, sau criza financiară. Contrar sugestiilor din articol, acest deziderat nu presupune drept condiţie preliminară cedarea de suveranitate către organisme transnaţionale. Iar autorul, în calitate de jurnalist influent, ar putea avea un rol benefic în această direcţie. Dacă nu din patriotism românesc, măcar din „patriotism european”.

A postula liric că identitatea naţională nu mai însemnă mare lucru, iar statul naţional a devenit o relicvă perimată, înseamnă a înlătura substratul valorilor pe care autorul profesează că le-ar dori asimilate. Asimilate unde, în vid? Prin ucaz de la Bruxelles?

Următorul salt logic ar fi „patriotismul planetar”, cea mai înaltă expresie a identificării cu lumea, cu omenirea, de fapt cu nimeni şi nimic. Obligatoriul Consiliu Mondial, cu sediul într-un Babel reconstruit, va decreta „valorile lumii” pentru masele prinse în obscurantismul loialităţilor vechi, iar intelectualitatea clarvăzătoare ne va educa dojenitor.

Ni se vorbeşte despre trecerea în irelevanţă a statului naţional, ca şi cum ar fi un fenomen natural de erodare datorat curgerii implacabile a apei timpurilor. Dar este acest proces inevitabil, ireversibil şi cauzat de necesităţi istorice?

Să comparăm noţiunea de regiune istorică (menţionată anterior) cu cea de euro-regiune.

Prin prima se înţelege un teritoriu subsumat statului naţional, pe care se manifestă un dialect cultural din cadrul culturii naţionale. Regiunea istorică, teritorial şi cultural, este parte organică din statul naţional.

Euro-regiunea este un concept recent, intrat în existenţă în octombrie 1987, cu ocazia Conferinţei Prim-Miniştrilor de la Munchen. Rezoluţia conferinţei a specificat drept scop o Europă compusă din structuri federale. Doi ani mai târziu a fost stabilit un grup de lucru a cărui sarcină a constat în prepararea unui raport referitor la poziţia guvernelor membre faţă de o viitoare organizare UE în euro-regiuni transfrontaliere. Guvernul landului german Saxonia Inferioară a iniţiat în 1996 proiectul care a stat la baza Recomandării 34 din 1997, adoptată de Congresul Autorităţilor Locale şi Regionale din Europa (CPLRE -€“ Congrès des Pouvoirs locaux et régionaux d‘Europe). Acest document a autorizat o reorganizare politică a Europei. Euro-regiunile au fost conturate astfel încât să cuprindă teritorii din mai multe state vecine şi le-au fost acordate puteri de a negocia direct cu Uniunea Europeană. Procedurile adoptate evită, pe cât posibil, implicarea autorităţilor naţionale. Astfel a fost iniţiat, în mod deliberat, un proces de subminare graduală a statului naţional. Prin înmânarea treptată de prerogative politice, economice şi financiare s-a urmărit scurtcircuitarea statului naţional şi promovarea unei Europe alcătuite din euro-regiuni tutelate direct de Bruxelles. Privind compoziţia euro-regiunii Dunăre-Criş-Mureş-Tisa nu poţi să nu te gândeşti la imperiul austro-ungar, ultimul model european de agregare supranaţională. S-a străduit să fie tolerant şi persuasiv… s-a dezintegrat la prima criză majoră, cu preţul unui milion de morţi pe front.

Suveranitate înseamnă autodeterminare, autoguvernare. Vorbim despre reducerea capacităţii de autodeterminare naţională pentru a întări capacitatea de supravieţuire a zonei euro şi Uniunii Europene. Dar, pe nesimţite, suveranitatea statului naţional s-a diminuat constant în aceşti ani. Obolul de „întărire” plătit deja a fost irosit prosteşte şi ni se cere un obol nou, decisiv.

Ce valoare europeană presupune răsplătirea incompetenţei?

partea a doua

2 gânduri despre “Înregimentare în Europa cui?

  1. fiind o fire progresista, sint gata sa fac saltul; dar am citeva nelamuriri

    – inteleg ca ‘identitatea nationala’ este privita acum ca un soi de defect moral care conduce in mod fatal la xenofobie si razboaie intre diverse natii; cum mi se garanteaza ca adoptind ‘identitatea europeana’ nu ma voi trezi in acelasi pericol de a ataca diverse alte comunitati care au identitati diferite?

    tratatul de la maastricht zice asa (al 2-lea obiectiv – din 5 – e despre identitate):
    The Union shall set itself the following objectives :
    – to assert its identity on the international scene, in particular through the implementation of a common foreign and security policy including the eventual framing of a common defence policy, which might in time lead to a common defence;

    – adica scopul ue este afirmarea ‘identitatii europene’ in relatia cu ceilalti, in special in domeniul militar; care este mai precis atunci diferenta intre ‘identitate europeana’ si ‘nationalism european’? in ce fel impiedica tratatul de la maastricht afirmarea unui imperialism, militarism, etc european, asemanatoare celor pe care eu ca cetatean progresist le asociez acum cu sua sau imperiul austro-ungar?
    – daca eu nu voi reusi sa dobindesc ‘identitate europeana’ voi fi judecat ca tradator care afecteaza politica de securitate comuna? (aici ar fi si o mica problema logica, pentru ca un neo-zeelandez nu poate fi acuzat de tradare, doar un ‘european’ verde ar putea avea acest privilegiu)
    – mai mult, ue se declara deschisa pentru negocieri de aderare pe termen mediu sau lung catre turcia, fostele tari sovietice, inclusiv rusia, si catre tarile nord-africane sau din orientul mijlociu; in acel caz, turcii sau libienii vor dobindi si ei ‘identitate europeana’? sau in caz de reusita a negocierilor si dupa un vot pozitiv in parlament, identitatea europeana va deveni si ea imorala, asa cum este acum identitatea romaneasca, iar eu va trebui sa dobindesc o identitate euro-asiatico-africana?
    – dar daca identitatea mea este ceva ce se hotaraste in parlament de catre o majoritate, eu cine mama naibii sint?
    – in fine, inteleg ca este esentiala ‘identitatea europeana’ in primul rind pentru ca ue sa devina o unitate functionala, cu alte cuvinte sa devina un tot autonom si cu identitate proprie; mi se pare mie sau mi se cere sa sar intr-un rationament circular?

    intr-o cu totul alta ordine de idei, eu am amici gay, dar sa stiti ca nici unul nu mi-a cerut ca mai intii sa renunt la identitatea mea, sa divortez si sa adopt o noua identitate, eventual asexuata, pentru a nu deraia de pe vreo orbita comunitara

Lasă un comentariu

Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.