Internaționala socialist-populară

Creștin democratului Herman van Rompuy – președintele Consiliului European – îi este teamă! Alegerile europene de anul viitor se anunță extrem de dificile, cauza europeană fiind pusă în pericol de ascensiunea populismului. Socialistul Francois Hollande îi împărtășește temerile – ca începând din mai, anul viitor, Parlamentul European „să fie alcătuit în mai mare parte din anti-europeni” -, dar nu și frica. Președintele Franței declară ferm: „În fața extremiștilor, cel mai bine este să ții capul sus”.

Vechiul gaullist, Valery Giscard d’Estaing – care, ca om de dreapta, s-a simțit obligat în timpul mandatului său prezidențial să depenalizeze avortul, să ușureze divorțul prin consimțământ mutual și să coboare vârsta majoratului civil la 18 ani – contează, și el, pe un „reflex de responsabilitate din partea electoratului european”. Situația nu este însă atât de gravă pe cât pare la prima vedere. Socialistul Jacques Delors, fostul președinte al Comisiei Europene, a găsit rezolvarea: socialiștii europeni și Partidul Popular European se vor alia pentru a-și desemna, împreună, candidatul la președinția Comisiei!

Parafrazându-l nu pe Georges Marchais, ci pe politicianul de dreapta Valery Giscard d’Estaing (cel care îl considera pe Mao, la moartea lui, drept „Far al gândirii umanității”), aș îndrăzni să numesc viitoarea uniune a socialiștilor și popularilor europeni, un „Far al responsabilității europene”, călăuză luminoasă și simbol electoral providențial pentru un electorat european conștient.

Da, vremea aprigelor confruntări politice și ideologice – când Francois Mitterrand spunea „Să lovim capitalismul în inimă”, iar The Guardian o compara pe Margaret Thatcher cu un general nazist – a trecut. Apele s-au liniștit, sedimentele s-au decantat, iar Stânga și Dreapta si-au dat întâlnire într-un club select numit „Centru”, al cărui patronaj este deținut, pe merit, de către Stânga, lucru ce îi certifică victoria politică și culturală. În club nu intră decât „adevăratele” partide „de dreapta”, adica din acea „dreaptă” care, după cum remarca Jean Francois Revel, „nu-și exercită puterea (când alegatorii i-o permit) decât prin asumarea programelor social-democrate”.

Așa că nu este văzută cu ochi buni intrarea în selectul club, a partidelor de dreapta considerate anti-europene, care vorbesc despre ceea ce partidele de „dreapta” și stânga actuale refuză să vorbească: despre imigrație, insecuritate, familie, patriotism, națiune. Nu este acceptată cu plăcere intruziunea acelor politicieni, „extremiști” care evocă solidaritatea națională, patria, destinul comun, filiația colectivă, frontierele și rădăcinile istorice. În Clubul Ideologiei Unice – care promovează mondialismul, ruperea de tradiții, ateismul, deconstrucția socială și a identităților („de sex, de rasă, de cultură”) și auto-culpabilizarea permanentă – vocile acestea tulbură liniștea de catedrală, făcând să zăngăne uriașele vitralii ale pluralismului politic de fațadă.

Altfel, faptul că socialiștii, odată ajunși la putere, își pun în aplicare cu obstinație, punct cu punct, proiectul revoluției culturale, nu mai deranjează pe nimeni – mă refer la elita politico-mediatică de stânga-dreapta. Cum, la fel de normal este ca acolo unde la conducere sunt „conservatorii” creștin-democrații și popularii (adică „dreapta”), proiectul să fie aplicat de ei în locul socialiștilor.

Adoptă Adunarea Națională a Franței (331 voturi pentru, 225 voturi contra) legea ce permite căsătoriile între homosexuali – pemițându-i astfel socialistului Francois Hollande să-și onoreze o importantă promisiune electorală făcută activiștilor LGBT – cu complicitatea prost mascată a opoziției „de dreapta”, Camera Comunelor nu se lasă mai prejos. Plecată mai târziu în întrecerea socialistă, Camera Comunelor recuperează și câștigă pe final, votând legea susținută de prim ministrul conservator (!) David Cameron cu 366 voturi pentru și 161 contra! Nicio legătură cu faptul că vice-președintele ei, Nigel Evans, un respectabil politician conservator, a fost nevoit să demisioneze de curând, acuzat fiind de 8 delicte sexuale comise asupra a… șapte bărbați, în timp ce-și căuta „consoarta”!

Așadar, dacă Franța socialistă este a 14-a țară care a legalizat căsătoriile între homosexuali, „conservatoarea” Marea Britanie este a 15-a! Adică, tradus, „dreapta” își exercită puterea prin asumarea programelor socialiste.

Conservatorul David Cameron, epigonul lui Winston Churchill și al lui Margaret Thatcher, se poziționează astfel pe aceeași lungime de undă cu filozofii anarhiști Herbert Marcuse și Jacques Derrida, dovedindu-se un politician la fel de reprezentativ pentru dreapta adevărată pe cât sunt de reprezentative piesele lui William Shakespeare pentru teatrul Kabuki.

Într-o vreme când nu mai poți fii considerat democrat dacă nu ești de stânga și când vechii socialiști de la început de secol XX ar fi acuzați de către actualii socialiști de fascism și rasism, este normal ca, alături de socialiști, creștin-democrații europeni să inițieze și să voteze, alături de ceilalți colegi de „dreapta” din Parlamentul european, rezoluția privind lupta contra homofobiei în Europa. Că, pentru a promova libertatea propagandei homosexuale, sunt trecute în plan secund libertatea religioasă, libertatea de conștiință și cea de exprimare, nu mai contează pentru așa- zișii politicieni de „dreapta” care, condiționați ideologic de către o stângă pavloviană, veghează cu sfințenie la respectarea tabuurilor ei.

Unul dintre „extremiști”, europarlamentarul polonez Konrad Szymanski – membru al partidului conservator Lege și Justiție – remarca:

„Avem de-a face cu o încălcare flagrantă a competențelor UE. Combaterea așa-zisei homofobii devine o amenințare la adresa libertății de exprimare și a dreptului de a critica al oricărui participant la viața societății. Un exemplu izbitor este acela de a pune homofobia, imprecis definită, în rând cu rasismul și xenofobia. Este șocantă, în această rezoluție, critica adusă libertății religioase ca presupus fundal pentru homofobie. Parlamentul exercită o presiune politică în interesul recunoașterii uniunilor homosexuale în dreptul familiei al statelor membre, ceea ce este o încălcare flagrantă a competențelor UE.
Consimțământul pasiv la acest dresaj ideologic dat de către o parte din centru-dreapta (o majoritate importantă n.a.), inclusiv de către creștin-democrați, este deplorabil”.

Din rândurile dresaților ideologic fac parte, se putea altfel?, și toți europarlamentarii principalelor partide de „dreapta” de la noi: PDL și PNL. Cu o singură și notabilă excepție, Sebastian Bodu.

Acum, dacă e să-mi amintesc prin ce a trecut Jacques Chirac, nu le pot reproșa prea multe novicilor europarlamentari români. Și asta pentru că, pe 2 dec. 2005, niciun reprezentant al statului francez, al cărui președinte era, nu a asistat la ceremoniile bicentenarului bătăliei de la Austerlitz! Cu puțin timp înainte, un autor de stânga tocmai îl etichetase, într-o carte pamflet, pe Napoleon drept „despot misogin, homofob, antisemit, rasist, fascist, antirepublican”! Dacă Napoleon a fost decretat fascist, Chirac a scăpat rămânând închis in biroul de la Élysée! Emasculatul politician de „dreapta” și-a regăsit brusc bărbăția pierdută la auzul șuierului biciului ideologic al stângii, atunci când a venit momentul să întrebe, referindu-se la Margaret Thatcher: „Ce vrea această casnică? Bilele mele pe un platou?”.

Sub un alt președinte de „dreapta”, Nicholas Sarkozy, homofobul, antisemitul, fascistul (tot de Napoleon e vorba) a fost scos și din programa școlară, fiind înlocuit cu regele Kankou Mussa al Mali-ului și studiul imperiului Monomotapa. Mai devreme sau mai târziu marile imperii dispar: imperiul Monomotapa, imperiul Songhai, imperiul francez. Imperiul francez și din cartea de istorie!

Și, dacă ne reamintim că Uniunea Mișcării Populare, și nu sovietele ecologiste, a inițiat și votat, sub președinția lui Nicolas Sarkozy, legea interzicerii exploatării gazelor de șist prin metoda fracturării hidraulice, nu mai trebuie să ne mire poziția onorabilului politician de „dreapta” (neam de boieri vechi ca Bizanțul paleologilor), care nemaiputând fi comunist, ca Scarlat Calimachi (Prințul roșu), a ales să fie ecologist – verde ca Roșia Montană.

Normală, după standardele actuale, este și poziția adoptată de acel europarlamentar român de „dreapta”, vajnic activist pentru „dreptul de vot la 16 ani”, înainte chiar ca socialistul Francois Hollande să apuce a milita pentru această idee.

Eu, unul, mă declar mulțumit că se vorbește mai mult despre „dreapta” decât despre stânga. Și numai de bine! Ca în vorba aia a romanilor – „De mortuis…” – n-o mai spun că o știți. Peste tot auzi sau citești: „popularii europeni au inițiat, conservatorii englezi au votat, creștin-democrații au câștigat, candidata dreptei Sandra Pralong a declarat, PDL se poziționează la dreapta, PNL reprezintă dreapta românescă, MRU un candidat al dreptei”. Dreapta, dreapta și tot la „dreapta”! Toată lumea folosește cuvântul pentru a desemna partide și/sau persoane care, din fericire pentru ele, nu au, sau nu mai au, sau n-au avut niciodată vreo legătură cu ceea ce înseamnă dreapta adevărată, principiile și valorile ei; cu dreapta reprezentată de „naziștii” Reagan sau Thatcher sau, mai nou, de „extremiștii” din mișcarea Tea Party, de Viktor Orban, frații Kaczynski, Nigel Farage sau Geert Wilders.

Partide și persoane care sunt, în cel mai bun caz, de centru-stânga, socialiști moderați și progresiști convinși, admiratori ai lui Obama și militanți pentru drepturile homosexualilor, sau pentru dreptul de vot acordat copiilor (că și ei sunt cetățeni dacă este s-o credem pe Hillary Clinton), partizani ai creșterii puterii Statului Social, admiratori ai Chinei comuniste și ai Rusiei autocratice, sau susținători necondiționati ai birocrației comisarilor de la Bruxelles, sunt numiți, etichetați, considerați, aprobați, urmați și votați ca fiind de dreapta!

Asta, când, în realitate, nu reprezintă decât o potemkiniadă, o butaforie, un show de păpuși ce țopăie cu convingere pe muzica pe care fanfara Stângii o cântă fără oprire. Cine are interesul ca tot bâlciul ăsta să se numească „Dreapta” sau „Centru-dreapta”? Cu siguranță păpușarii dibaci din tabăra cealaltă. Regula jocului democratic este respectată, alternanța la conducere este asigurată (că la putere este numai Stânga), toată lumea este mulțumită: avem și Stânga, avem și „dreapta”. E democrație! Așa că, electoratul de dreapta, de bună credință, va ieși iar la vot. Și după cum spunea scriitorul Jean Sevillia, va alege niște politicieni care se proclamă de dreapta, fără a avea vreodată parte și de niște politicieni de dreapta.

Într-o astfel de lume este normal ca socialiștii și creștin-democrații să-și desemneze un candidat comun.

The following two tabs change content below.

5 gânduri despre “Internaționala socialist-populară

  1. „O dreaptă lipsită de apărare și caricaturală, care nu îndrăznește să-și spună numele, o dreaptă incapabilă de a-și alege propriul destin, o dreaptă condamnată să joace rolurile, când ridicole, când odioase, pe care i le desemnează dușmanii săi, este produsul cel mai tipic al hegemoniei stângii triumfătoare.”

    Olavo de Carvalho

  2. „O dreaptă lipsită de apărare și caricaturală”

    Da! Modelul BlagoCrinoMereu are succes și aici în Statele Uimite. Se folosește tot metoda pungeșească de înlăcrimare a griveiului degrabă căscător de gură la antenele vîndute căci cumpărate (dar pe care începe să-l strîngă deja (manipu)lanțul), încît e de-nțeles de ce ZerObama Dear Ear Leader a răcnit voios ceva mai devreme, cam pe la ora locală 6:66: „Am înfrînt, ptiu, i-am înfrînt!”. Iar alde Boehner și ai săi RINOceri (că degeaba ceri) fac „na-na-na” cu degețelul ăla micuțu’, care se ține ridicat grațios cînd ții ceșcuța de ceai (tea? TEA PARTY? NIET!): las’c-o să vedeți voi ce-o să vă mai ținem de vorbă peste trei luni! Na-na-na! Chestia-i că e posibil ca în trei luni – hai șase (șase-șase) – să fim nevoiți să folosim dolarii ca să cumpărăm yuani chinezești sau kopeici rusești. La negru, nenorociții naibii de rasiști ce sîntem!…

    P.S. Prin martie ’90 maisussemnatul lansase următoarea țîpuritură în cinstea Duminicii Orbului ce era „pe vine”:

    „Ubi, dubi, dubi / Mai ezistă dubii (folklor din Abu-Dhabi)”.

    Mă-ntorc și zic:

    „Oare?!?…” – Na-na-na! Sus degețelul!

Lasă un comentariu

Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.