Viaţa Părintelui Blachnicki, Moartea, Domnişoara şi curcubeul. În loc de introducere la turul II al alegerilor prezidenţiale din Polonia 2020

2

Candidatul pe care îl fac cu ou şi cu oţet „jurnaliştii” sparanghelişti, „analiştii şi ecsperţii” fripturişti şi „intelectuali critici” agitator-propagandişti de prin mass media de limbă română, este Preşedintele în funcţie, Andrzej Duda, sprijinit de partidul conservator Lege şi Dreptate, condus de Jarosław Kacyznski. Programul lui Duda susţine opţiunea creştină, pro-familie, patriotică şi pro-americană.

Candidatul pe care mincinoşii şi incompetenţii susnumiţi vi-l laudă, este Rafał Trzaskowski, primarul Varşoviei din partea partidului lui Donald Tusk, Platforma Civică (PO), reprezentând stânga liberală. De fapt, agenda lui Trzaskowski este una de extremă stângă, atât sexomarxistă LGBT cât şi postcomunistă (vedeți Sfârșitul decomunizării: Primarul Varșoviei (din opoziția liberală) a reinstituit numele comuniste ale străzilor). Şi pro-germană.

Andrzej Duda, Rafał Trzaskowski, candidații la alegerile prezidențiale din Polonia, 12 iulie 2020

Câştigătorul îl vom afla mâine, duminică 12 iulie, când se va încheia turul II al alegerilor prezidenţiale. Competiţia se anunţă strânsă, prezenţa la vot masivă. În joc se află, aşa cum veţi vedea, lucruri foarte mari şi importante. Nu doar pentru Polonia, ci şi pentru ţara noastră şi pentru întreaga Lume Civilizată.

Ar fi multe de spus despre aceste mize. De data asta voi încerca doar să le schiţez, povestindu-vă o istorioară. Aveţi răbdare, citiţi-o până la capăt, veţi vedea de ce zic eu că este grăitoare pentru miza acestor alegeri, dar şi pentru războiul cultural şi alte războaie, trecute, sau încă posibile… E o istorie adevărată, serioasă, tragică. Deşi, aşa cum veţi vedea, ea are, mai ales prin capitolele ei mai recente, încă neîncheiate, şi unele accente de grotesc.

Să începem însă de la partea serioasă.

Viaţa şi Misiunea Părintelui Blachnicki

Franciszek Blachnicki (se pronunţă „Francíşec Blahniţchi”) s-a născut în 1921. La începutul războiului, în 1939, ca tânăr militar polonez, având pe atunci 18 ani, cădea prizonier la nemţi. Dar folosindu-se de experienţa anterioară de cercetaş, a reuşit să evadeze. Apoi s-a implicat activ în mişcarea de rezistenţă împotriva ocupantului nazist.

Dar a fost prins din nou, de astă dată de Gestapo, în 1940, şi dus la Auschwitz. A fost ţinut o vreme şi în bunkerul în care a murit Sf. Maximilian Kolbe. După lungi anchete şi interogatorii, în 1942, Blachnicki a fost condamnat la moarte prin ghilotinare, pentru activitate conspirativă împotriva celui de-al Treilea Reich. A petrecut 5 luni în celula morţii, aşteptându-şi execuţia, însă pedeapsa i-a fost comutată la 10 ani de temniţă grea. A fost purtat prin diferite închisori şi lagăre germane, până când a fost eliberat de americani în 1945.

În acelaşi an, 1945, a intrat la seminarul teologic de la Cracovia.
În 1950 a fost sfinţit preot la Katowice.

În anii 50, teroarea comunistă lua locul celei naziste. Societatea poloneză, care suferise pierderi imense în timpul celui de-al II-lea Război Mondial, se găsea acum sub cizma rusească. Biserica Catolică rămăsese singura ei voce.

Primele măsuri anticreştine luate de noul regim comunist s-au îndreptat împotriva orelor de religie în şcoli. Da, iată că nu viţeluşii neomarxişti de la oengeuri şi USR-Plus au inventat aceste chestii, ei sunt doar bieţi imitatori, deşi convinşi că lumea începe cu ei.
Atunci când crucile de pe pereţii claselor erau date jos de comunişti, elevii le puneau la loc cântând „Noi vrem pe Domnul” – cântecul acela intonat şi acum de polonezi, pentru care sunt acuzaţi de „fascism” de către „europenii” de azi.

Cei trei episcopi catolici din Silezia, regiunea în care slujea pe atunci Părintele Blachnicki, au protestat împotriva acestor îngrădiri, intrând în coliziune directă cu autorităţile, în cei mai grei ani ai stalinismului. În încercarea de a-i reduce la tăcere şi de a-i îndepărta de credincioşi, regimul i-a gonit din Silezia. În aceşti ani, Părintele Blacnicki a fost implicat în conducerea clandestină a eparhiei, şi a fost membru al redacţiei săptămânalului catolic „Gość Niedzielny” (“Oaspetele de duminică”).

Între timp, Stalin a murit, în Polonia a ajuns la putere Gomulka; acesta a încercat să liniştească revoltele polonezilor, permiţând întrucâtva Bisericii Catolice să respire, după ce regimul încercase în zadar să şi-o subordoneze. Episcopii silezieni s-au întors la Katowice, triumfători, putem spune (purtaţi pe braţe de către mineri), în 1956.
Părintele Franciszek a participat la organizarea acestei întoarceri.

În 1957, Părintele Blachnicki a organizat şi condus o iniţiativă socială împotriva alcoolismului, numită „Cruciada Abstinenţei”, în care s-au implicat aproape o mie de preoţi catolici şi peste o sută de mii de credincioşi laici, acţiunea bucurându-se de sprijinul episcopatului. Autorităţile comuniste, care voiau, desigur, să deţină controlul total asupra societăţii, nu puteau tolera un asemenea fenomen. Cruciada a fost desfiinţată de către SB (securitatea comunistă din Polonia) în 1960.

Părintele Franciszek a scris atunci un memoriu către autorităţile statului, memoriu pe care l-a trimis şi către mass media, în care protesta împotriva persecuţiei Bisericii şi arăta că, lichidând Cruciada Abstinenţei, statul comunist acţiona împotriva naţiunii.
Ca urmare, în 1961, Părintele a fost arestat sub acuzaţia de a fi „răspândit tipărituri ilegale şi informaţii false privind pretinsa persecuţie a Bisericii în Polonia” şi a fost etichetat drept „fanatic religios”. A petrecut 4 luni în arestul din Katowice, loc pe care îl cunoştea bine, întrucât fusese deţinut acolo şi în timpul ocupaţiei germane. Au urmat şi de această dată anchete şi interogatorii nesfârşite, apoi fost condamnat la 13 luni de închisoare, dar cu suspendare.

În toamna anului 1961, şi-a început studiile la Universitatea Catolică din Lublin, iar din 1964 a rămas acolo să predea, până în 1972. S-a numărat printre organizatorii Institutului de Teologie Pastorală.

Una dintre cele mai importante moşteniri lăsate de Părintele Blachnicki este Mişcarea Oazelor, pe care el a fondat-o. A devenit cunoscută mai târziu sub denumirea de Mişcarea Lumină-Viaţă, continuând să se dezvolte până în zilele noastre şi extinzându-şi activitatea în alte ţări. Ideea de bază era să ofere participanţilor o formare creştină solidă, prin organizarea de reculegeri închise, un fel de tabere, de câte 15 zile, pentru grupuri mici, organizate în funcţie de vârstă: pentru copii, mici sau şcolari, respectiv – pentru tineri şi pentru familii. Participanţii se rugau împreună, primeau Sfintele Taine şi meditau asupra Scripturii.
Părintele Blachnicki era convins că, pentru a putea rezista tuturor încercărilor, este important ca oamenii, mai ales tinerii, să aibă o educaţie religioasă consistentă, dar şi să aibă parte de un anturaj bun, să fie înconjuraţi de prieteni de încredere, care doresc şi ei să-şi ducă viaţa în lumina Evangheliei. Oricât de grele ar fi fost timpurile, „oazele” Părintelui Blachnicki le ofereau participanţilor învăţătură creştinească, întărire şi sprijin spiritual, şi deasemenea o comunitate frăţească, de credinţă şi de întrajutorare, pe care puteau conta la nevoie.

Un element central al spiritualităţii acestei mişcări, aşa cum a conceput-o Părintele Blachnicki, era libertatea. Putem spune că el era un adevărat „teolog al eliberării”, spre deosebire de aşa-numita „teologie a eliberării”, mişcare de inspiraţie sovieto-kaghebistă, propagată de unii teologi latino-americani (cu studii în Germania). De fapt, teologia Părintelui Blachnicki, în consens cu cea a Sf. Papă Ioan Paul al II-lea, cu care era prieten apropiat, s-a opus, conştient şi asumat, acestui curent marxizant, care încerca (şi a reuşit, din păcate, în mare măsură) să transforme catolicismul într-un instrument de propagare a comunismului – deci de distrugere a libertăţii.

Părintele Franciszek Blachnicki și Papa Ioan Paul al II-lea

Eliberarea este de fapt Mântuirea. (În polonă, termenul este „wyzwolenie”; înseamnă „eliberare”, dar poate fi tradus şi prin „mântuire”.) Părintele Blachnicki o vedea mai întâi la nivel spiritual, ca eliberare / mântuire de păcate şi de vicii, de orice dependenţă înrobitoare. Dar se referea şi la eliberarea de frică, de resemnarea şi conformismul pe care regimul comunist încerca să le impună. Părintele Franciszek voia să formeze oameni liberi şi demni, care să trăiască în mod conştient şi asumat calitatea lor de fii ai lui Dumnezeu. Nu în ultimul rând, era vorba şi de afirmarea drepturilor omului şi opoziţia faţă de regimul comunist.

Insist asupra acestor aspecte, deoarece ele ajută la înţelgerea resorturilor care au făcut ca societatea poloneză să reziste în mod eficient comunismului şi în cele din urmă să-i dea o lovitură decisivă, prin Papa Ioan Paul al II-lea şi Mişcarea Solidaritatea. Cam aşa arată, privită cu lupa, ţesătura din care e făcută acea Polonie căreia îi datorăm şi noi, în mare măsură, eliberarea de comunism.

Nu, Polonia nu constă în „legendarul” Michnik şi gaşca de „intelectuali critici” intens mediatizaţi, veniţi, pentru un timp, dinspre comunismul cel mai stalinist, alături de Solidaritatea, dar nu ca să lupte pentru eliberarea de comunism, ci pentru reforme de tip perestroika.

Desigur, scopul primordial al iniţiativei Părintelui Blachnicki era cel spiritual, dar în contextul vremii, ea a contat mult şi sub aspect politico-social, prin proporţiile şi eficienţa ei, prin spargerea monopolului comunist asupra educaţiei tineretului. 

Dar nu a fost singura.

Legătura profundă dintre credinţă şi libertate este o caracteristică a gândirii poloneze, înscrisă într-o tradiţie de multe secole, a cărei origine se pierde în negura timpului. O găsim nu doar în domeniul teologic, ci, decurgând din acesta, o găsim şi în „felul polonez” de a aborda treburile publice – refuzul tiraniei, slujirea comunităţii, patriotismul. (Mai mult despre asta, am vorbit aici).

Când mai auziţi vreun habarnist explicându-vă cum că Biserica Catolică Poloneză „se bagă în politică”, să ştiţi că de fapt despre asta este vorba. Biserica nu „se bagă” spunându-le credincioşilor cu cine să voteze. „Se bagă” cum „s-a băgat” Părintele Blachnicki, formând oameni cu o credinţă bine fundamentată, oameni de principii, curaj şi caracter. Deasemenea construindu-le comunităţi în care ei să se poată regăsi, să se cunoască bine între ei şi să ştie că pot avea încredere unii în ceilalţi. Aceste comunităţi funcţionează indiferent dacă vremurile sunt bune sau rele, creând premisele pentru acţiuni coordonate şi eficiente. Mai departe, fiecare ştie ce are de făcut. Nu e nevoie ca „Biserica să se bage în politică”. De fapt, Biserica Catolică din Polonia face mult mai mult decât să „se bage” în politică, ea furnizează fundamentul cultural pe care politica operează.

Astfel, „teologia eliberării” a Părintelui Blachnicki, mai ales în anii 80, se referea destul de concret şi la un anume tip de angajament social şi politic. Era propusă cu scopul de a inspira mişcări paşnice de eliberare de comunism, nu doar în Polonia, ci şi în celelalte ţări ale blocului sovietic.

Anii au trecut şi, aşa cum ne amintim, în octombrie 1978, a fost ales papă cardinalul polonez Karol Wojtyła. Prima sa vizită în Polonia, ca Papa Ioan Paul al II-lea, eveniment care a schimbat cursul istoriei, a avut loc în anul următor, 1979. În august 1980, mişcarea Solidaritatea a înregistrat marea sa victorie în confruntarea cu regimul comunist, prin semnarea acordurilor de la Gdansk.

Dar în decembrie 1981, generalul Jaruzelski instaura legea marţială. Tancuri pe stradă, represiune brutală a oricăror manifestaţii nenumărate arestări, nu au lipsit cazurile de tortură şi asasinatele. Părintele Blachnicki se afla în acel moment la Roma – aşa cum am arătat, era prieten apropiat al Papei. În Polonia, el a fost dat în urmărire generală. Acest dosar a fost închis abia în 1992!

În această situaţie, Părintele Franciszek a hotărât să nu se mai întoarcă în Polonia. S-a stabilit în Germania, la Carlsberg, unde a fondat o mică misiune pentru refugiaţii polonezi. A deschis şi o mică tipografie, pe care a numit-o „Maximilianum”, în cinstea Sf. Maximilian Kolbe; ea imprima presă şi literatură clandestină pentru mişcarea subterană din Polonia, dar asigura şi un venit, prin comenzile clienţilor din Germania, ajutând astfel la susţierea misiunii.

În iunie 1982, Părintele Blachnicki fondează la Carlsberg „Serviciul Creştin pentru Eliberarea Popoarelor”. Acesta se ocupa cu organizarea de simpozioane, manifestaţii publice şi tipărirea de publicaţii. În urma simpozioanelor, au rezultat documente, precum „Declaraţia de la Carlsberg” şi „Manifestul pentru Eliberarea Popoarelor din Europa Centrală şi de Est”. În anii 1982-1989, s-au organizat şapte ediţii ale „Marşului pentru Eliberarea Popoarelor”. A fost lansată publicaţia bilunară „Adevăr + Eliberare”.

Părintele Franciszek era convins că sfârşitul regimului comunist este inevitabil, dar nu a apucat să vadă anul 1989 în viaţa sa pământească. A murit pe neaşteptate, la 27 februarie 1987.

În 1995 a fost iniţiat procesul lui de beatificare. În 2015, papa Francisc a dat publicităţii decretul privind caracterul eroic al virtuţilor lui. În aşteptarea beatificării, i se cuvine de atunci titlul oficial de „Venerabil Slujitor al lui Dumnezeu”.

Moartea Părintelui Blachnicki.
Yon şi „Domnişoara”

Circumstanţele morţii Părintelui nu au fost elucidate complet nici până în ziua de astăzi. Au existat indicii că a fost asasinat. Procuratura poloneză a reluat recent investigaţiile în această privinţă. Nu se poate spune că instituţia a dat până acum dovadă de exces de zel în această direcţie, cercetările trebuind să aştepte până a ajuns PiS la putere şi s-a apucat de reforma justiţiei.

Arhivele IPN (Institutul Memoriei Naţionale) arată însă că securitatea comunistă nu a încetat să îl urmărească pe Părintele Blachnicki nici după ce acesta s-a stabilit la Carlsberg. Evident, activitatea lui îi supăra mult pe şefii comunişti de la Varşovia şi, foarte probabil, chiar şi pe cei de la Moscova, aşa cum veţi vedea mai jos. Documentele IPN arată că toate mişcările Părintelui Blachnicki erau urmărite de la nivel foarte înalt – de el se „ocupa” mâna dreaptă a generalului Czesław Kiszczak (ministrul de interne al lui Jaruzelski).

Aici intră în scenă cuplul de agenţi ai securităţii, Andrzej şi Jolanta Gontarczyk, soţ şi soţie. Cei doi fuseseră recrutaţi de serviciile comuniste, el din 1974 şi ea din 1977, sub numele de cod „Yon”, respectiv „Panna” („Domnişoara”). După câţiva ani de activitate ca turnători în Polonia, ei au fost trimişi în RFG, în 1982, să se infiltreze în rândul emigraţiei poloneze, care sprijinea Solidaritatea, să o spioneze şi să o saboteze. Pretextul a fost „întregirea familiei”, Jolanta fiind de origine germană şi având rude în RFG.

În 1984, l-au întâlnit pe Părintele Blachnicki, s-au lipit de el, şi au reuşit să-i câştige încrederea. S-au instalat la Carlsberg. Din documentele IPN rezultă că aveau ca sarcină să-l spioneze pe Blachnicki, să se ţină de capul lui, să afle mai ales informaţii despre contactele lui cu Vaticanul şi cu Stalele Unite. Şi reiese că s-au achitat de aceste sarcini cât au putut de bine.

Părintele le-a dat pe mână gestionarea tipografiei, dar şi alte misiuni importante, în cadrul Serviciului Creştin pentru Eliberarea Popoarelor.

Şi iată că, de unde tipografia mergea foarte bine şi aducea profit, lucrurile au început să o ia la vale, din rău în mai rău, până când Părintele s-a pomenit cu ea în pragul falimentului. Ba mai mult, în rândul grupului de emigranţi polonezi din jurul misiunii de la Carlsberg, au început să apară certuri şi conflicte. Unii dintre aceştia au început să-i suspecteze pe cei doi Gontarczyk, şi chiar i-au mărturisit Părintelui bănuielile lor, dar el le-a respins cu hotărâre, nevrând să creadă nimic rău despre ei.

A trebuit însă, în cele din urmă, să accepte trista realitate. Un mesager al Solidarităţii Luptătoare, Andrzej Wirga, i-a confirmat cu certitudine că cei doi erau agenţi.

Solidaritatea Luptătoare

Aici se cuvine iar o paranteză.
Solidaritatea Luptătoare: este vorba de o organizaţie înfiinţată la Wrocław, de către Kornel Morawiecki (tatăl actualului premier polonez, Mateusz Morawiecki) imediat după instituirea legii marţiale. Solidaritatea Luptătoare (SL) era aripa cea mai radicală a Solidarităţii. Nu excludea posibilitatea trecerii la lupta armată împotriva comunismului, în cazul în care aceasta s-ar fi dovedit necesară sau oportună. Se pregătea şi în acest sens. Scopul SL nu era obţinerea de avantaje sindicale, nici măcar democratizarea regimului comunist, ci independenţa de Moscova. SL organiza acţiuni deosebit de îndrăzneţe, care nu se rezumau la proteste de stradă, inscripţii pe ziduri, presă şi emisiuni de radio clandestine. SL tipărea manifeste în rusă, pe care le introducea în interiorul cazărmilor sovietice. Reuşea să treacă ilegal literatură religioasă şi anticomunistă chiar în inima Imperiului Răului, în URSS. Ca să mai dau numai un exemplu de ce era în stare SL, vă mai spun doar că organizaţia este responsabilă pentru aruncarea în aer a sediului partidului comunist de la Gdynia (28 februarie 1987).

Kornel Morawiecki, liderul Solidarității luptătoare, 1990

Nucleul Solidarității Luptătoare era extrem de bine conspirat şi nu a putut fi niciodată penetrat de informatori. În schimb, SL spiona comunicaţiile securităţii cu aparatură artizanală de ascultare şi îşi avea ea proprii ei informatori în rândul Securități comuniste poloneze!

Pe o astfel de filieră, centrul de la Wrocław al SL obţinuse informaţia despre cuplul Gontarczyk şi a transmis-o în Germania, prin omul de legătură al SL, Andrzej Wirga, Părintelui Franciszek. Aceasta se întâmpla în 26 februarie 1987.

În ziua imediat următoare, 27 februarie 1987, Părintele Blachnicki s-a dus la cei doi Gontarczyk şi a avut o discuţie aprinsă cu ei. Există martori care spun că a fost probabil vorba de o ceartă, pentru că din cameră se auzeau voci ridicate, dar la discuţia propriu-zisă au participat doar cei trei.

Apoi, Părintele a ieşit şi s-a întors în camera lui. Era pe la prânz. Părintele părea foarte tulburat. La câteva minute după ce terminase discuţia cu cei doi, a cerut să fie chemat un medic, pentru că se simţea rău. Între timp, a început să tuşească şi să se sufoce. Şi după alte câteva minute a murit. Doctorul a ajuns tocmai bine ca să constate decesul. A considerat că acesta survenise „din cauze naturale” şi nu a cerut autopsie.

Soţii Gontarczyk au mai rămas la Carlsberg până în aprilie 1988, când au fost avertizaţi „de la centru” că serviciile germane au început să se cam intereseze de ei. Au fugit val-vârtej, lăsându-şi în urmă toate lucrurile, până şi cana de ceai plină pe masă. Puţin mai târziu, în locuinţă intrau funcţionarii BfV (Biroul pentru Protecţia Constituţiei). Dar nu i-au mai prins.

Evacuarea celor doi agenţi din RFG, prin Yugoslavia şi prin Ungaria, înapoi în Polonia, a fost o operaţiune de mare amploare, extrem de costisitoare, care a presupus cooperarea mai multor servicii ale blocului comunist, coordonarea fiind probabil asigurată de Moscova.

Jerzy Urban, acest Goebbels al legii marţiale poloneze, s-a ocupat personal, împreună cu jurnalişti fideli regimului de la săptămânalul Polityka, de mediatizarea „cazului familiei Gontarczyk”, prezentându-i ca victime ale „vânătorii de vrăjitoare” din partea emigraţiei poloneze anticomuniste. Jolanta Gontarczyk povestea că a văzut cu ochii ei cum „se bea la Europa Liberă”, când a fost la redacţia de la München, ca să citească un comunicat al Serviciului Creştin pentru Eliberarea Popoarelor…

Soţilor Gontarczyk li s-a repartizat o locuinţă conspirativă în centrul Varşoviei. Au fost despăgubiţi pentru averea lăsată în Germania. Li s-a decontat costul renovării casei. Ultima chitanţă are data de 18 sep 1989, deja sub guvernul Mazowiecki.

În noua realitate, Jolanta Gontarczyk şi-a început cariera de feministă, luptătoare pentru legalizarea avortului şi recunoaşterea prin lege a cuplurilor de acelaşi sex. În 1990 era secretar general al Uniunii Democratice a Femeilor, în 1997 a devenit vicepreşedinte. În 1997 candida, ce-i drept, fără succes, pe listele SLD (fostul partid comunist, PSD-ul din Polonia) pentru Sejm (Parlament). Dar la alegerile locale din 1998, tot pe lista SLD, a fost aleasă consilier în Sejmik-ul Voievodatului Mazovia. În timpul guvernării lui Marek Belka, din 2004, a devenit director adjunct al Departamentului Administraţiei Publice din Ministerul Afacerilor Interne şi Administraţiei.

Însă în 2005, săptămânalul „Wprost” („De-a dreptul”) a publicat un material despre soţii Gontarczyk, din documentele IPN. Procuratura a deschis atunci o anchetă, privind posibila implicare a celor doi agenţi în uciderea prin otrăvire a Părintelui Blachnicki, anchetă care însă a fost închisă nu mult după aceea, „din lipsă de probe”. A fost redeschisă de curând.

E de notat totuşi că, în contextul mediatizării trecutului ei, guvernul SLD s-a descotorosit de Jolanta Gontarczyk, iar aceasta a trebuit să-şi părăsească funcţia.

Fast forward, la „Zilele Diversităţii”, Varşovia 2019

Ghiciţi cine e cucoana din poza de mai sus, alături de Rafał Trzaskowski, primarul Varşoviei, la „Zilele Diversităţii” 2019. V-aţi prins. Ea este. „Domnişoara”.

Acum însă figurează cu numele nemţesc al tatălui ei, Lange. Jolanta Lange. Şi-a schimbat numele, se pare, în 2008. Tatăl Jolantei, Julius Lange, era neamţ, iar în cel de-al II-lea Război Mondial a luptat în cadrul Wehrmacht, ca Volksdeutscher. După război, şi-a schimbat însă numele în Pławski. (E interesant însă că Jolanta s-a întors la varianta originală, „Lange”, nu s-a mai ruşinat cu ea.)

În august 2019, săptămânalul catolic „Niedziela” („Duminica”) a identificat-o pe Jolanta Lange, fostă Gontarczk, drept agenta „Panna”, care se infiltrase în rândurile Solidarităţii din emigraţia poloneză din RFG şi care îl urmărise pe Părintele Blachnicki, ea şi soţul ei fiind printre ultimele persoane care au vorbit cu el cu câteva minute înainte de moartea sa bruscă şi suspectă.

„Domnişoara” se întoarce pe curcubeu

Şi pe bani mulţi. ONG-ul ei, Asociaţia Pro-Humanum, pe care a înfiinţat-o în 2006, are un contract consistent cu primăria Varşoviei. Iar contractul a fost reînnoit, deşi în urma ştirii publicate de săptămânalul Niedziela, toată presa poloneză, toate televiziunile şi portalurile internet au vorbit despre trecutul Jolantei Lange.

Dar, spre deosebire de tovarăşii cu cefe groase de la SLD, care au avut atâta bun simţ încât să o dea afară când s-a aflat oficial cine este, Rafał Trzaskowski, primarul PO al Varşoviei, candidat la Preşedinţia Poloniei, om subţire, european, nu renunţă în ruptul capului la colaborarea cu ea. Contractul iniţial, de 1,1 milioane zloţi (1 zlot este aproximativ egal ca valoare cu un leu romanesc) pe care asociaţia Pro-Humanum, condusă de Jolanta Lange, îl încheiase în 2017, a fost prelungit în toamna 2019, de data asta pe 1,85 milioane. Banii din taxele locuitorilor capitalei sunt îndreptaţi către acest ONG, dedicat educaţiei pentru „democraţie, toleranţă şi diversitate”. Cum altfel? Cine oare e mai potrivit să îi educe pe polonezii retrograzi, ultraconservatori şi medievali, decât o fostă agentă, deosebit de periculoasă, a securităţii comuniste criminale?

Întrebat fiind ce caută Jolanta Lange în contract cu primăria pe asemenea sume, Rafał Trzaskowski a răspuns că „el nu se ocupă cu radiografierea trecutului oamenilor”, „nu e omul cu cenzura”, iar contractele se acordă prin „proceduri şi prin concurs”. Ok, dar atunci se întreabă plătitorii de taxe, ce fel de proceduri se folosesc la primărie, dacă ajunge să obţină contract de educaţie pentru democraţie o coadă de topor securistă?

Trzaskowski nu are nevoie să sape prea adânc în trecutul Jolantei Lange, găseşte informaţiile astea oriunde în presă, începând din august 2019. Chiar zilele trecute, întrebat din nou de ziarişti despre „Domnişoara”, Trzaskowski a răspuns, în stilul lui arogant, „nu sunt inchizitor, membru al PiS”, „nu verific CV-urile oamenilor”, iar „această doamnă a făcut mult bine pentru cei excluşi”.

Nu nu e o întâmplare, nu e o gafă. Trzaskowski e consecvent cu atitudinea lui, atât faţă de trecutul comunist – a restituit numele comuniste ale străzilor, cât şi cu promovarea agendei LGBT. De fapt, chiar e singurul domeniu în care se ţine de treabă.

Sfârșitul decomunizării: Primarul Varșoviei (din opoziția liberală) a reinstituit numele comuniste ale străzilor, 2019

Primarul Varşoviei a semnat „carta LGBT”, care promite măsuri extrem de radicale. Un exemplu este introducerea comisarilor LGBT în şcoli, pentru a veghea la implementarea educaţiei antidiscriminare şi sexuale cf. directivelor OMS şi pentru a „monitoriza situaţia elevilor LGBT+”.

Carta LGBT prevede privilegii pentru homosexuali în domeniile sportive şi culturale. Promovarea creaţiei artistice LGBT presupune, de fapt încurajarea batjocurii şi ofenselor aduse creştinismului. 


Exemplu de „operă de artă LGBT”: imaginea Maicii Domnului de la Jasna Góra, icoană reprezentativă a catolicismului polonez, cu un curcubeu în şase culori lipit în locul aureolei

O prevedere a cartei LGBT este şi aceea cf. căreia sistemul de achiziţii şi contracte publice va impune drept condiţie contractorilor privaţi acceptarea revendicărilor stângii sexomarxiste.

Altfel spus, dacă vrei să deschizi o prăvălie în capitală, va trebui să semnezi „declaraţia antidiscriminare”.

Primăria Varşoviei mai finanţează, în cadrul unui proiect numit Afterparty şi petreceri unde oferă seringi gratis si testere pentru droguri – nu, nu aţi înţeles, nu e vorba ca participanţii să fie testaţi pt. narcotice, e vorba să li se ofere testere ca să poată verifica dacă drogurile cumpărate de la dealeri sunt autentice sau contrafăcute.

Altă activitate pe care o sprijină primăria Varşoviei este „gimnastica stradală”. Dar ea nu se referă la sport, ci la antrenamentele unor grupuri de tip Antifa sau BLM, care vor să combată prin violenţă sistemul capitalist. Ca să vedem în viitor şi în Polonia scenele actuale de vandalism şi sălbăticie, care devastează America.

Această agendă nu e de centru, nu e „moderată”.

Serviciile prestate primăriei de ONG-ul Jolantei Lange se potrivesc la fix pe agenda lui Trzaskowski. Mai exact, Asociaţia Pro-Humanum desfăşoară pentru primărie zeci de programe pentru egalitate şi diversitate. A organizat „Zilele Diversităţii”, unde Jolanta Lange a luat cuvântul alături de primarul Trzaskowski. S-au discutat şi problemele specifice ale artistelor lesbiene. Ceremonia a fost încununată muzical de corul LGBT!

Piotr Woyciechowski, istoric, specialist în studiul serviciilor secrete ale regimului communist, comentează astfel situaţia: “Banii au fost alocaţi pentru continuarea unor acţiuni care sunt îndreptate împotriva Bisericii Catolice şi independenţei Poloniei. Doamna Lange, pe bani publici, are posibilitatea de a-şi continua lucrarea de distrugere a valorilor catolice, adică face exact ceea ce făcea ca Jolanta Gontarczyk , atunci când prelucra informativ operele de evanghelizare ale Părintelui Franciszek Blachnicki.”

În loc de concluzie

Preşedintele Poloniei Andrzej Duda şi-a asumat, în 2017, patronatul onorific asupra unui simpozion desfăşurat la sediul Sejmului, în memoria Venerabilului Slujitor al lui Dumnezeu, Părintelui Franciszek Blachnicki.

Primarul Varșoviei Rafał Trzaskowski şi-a asumat contractul cu ONG-ul Jolantei Lange şi nu s-a lepădat de el nici în urma scandalului iscat.

Preşedintele Duda a semnat „carta familiei”.

Primarul Trzaskowski a semnat „carta LGBT”.

Aceste atitudini definesc cât se poate de bine miza alegerilor din 12 iulie 2020 din Polonia. Este, nici mai mult, nici mai puţin, confruntarea dintre Polonia Părintelui Blachnicki şi Polonia Jolantei Gontarczyk – Lange.

De la marxism-leninism la teoria gender: „Greșelile Rusiei” și subminarea morală a Civilizației Occidentale

0

Conferinţă susţinută în cadrul Simpozionului “Enciclica Humanae Vitae la 50 de ani de la publicare”, organizat de Asociaţia Medicilor Catolici Bucureşti şi Facultatea de Teologie Romano-Catolică a Universităţii Bucureşti la 9 mai 2018

Teoria gender este practic ultimul răcnet în materie de ideologii care atacă familia și însăși natura umană. Scopul acestei prezentări e să vă conving că tot ce se întâmplă în jurul nostru sub inspirația unor astfel de ideologii se leagă de profeția Maicii Domnului de la Fatima din 1917, despre “greșelile Rusiei” și de faptul că ele se vor răspândi în întreaga lume.

Ce spune „teoria genului”

„Teoria genului” e titulatura pe care o folosesc adepţii. E tradus în românește de la “gender”, în engleză, pe scurt este pur și simplu afirmația că a fi bărbat sau femeie nu ține de o realitate obiectivă, ci este pur și simplu o alegere. Ideile noastre despre bărbaţi şi femei nu ar fi decât un construct cultural, artificial, pe care societatea opresivă, patriarhală și heterosexuală o impune prin educație atunci când copiii sunt crescuți ca băieți și ca fetițe.

Faptul că băieţeii sunt îmbrăcaţi în bleu și se joacă cu trenuleţul și cu pistolul de-a indienii, iar fetițele sunt îmbrăcate în roz şi se joacă cu păpuși de-a bucătăria este o expresie a impunerii de către societatea opresivă a unui „rol” preconceput, atribuit unui anumit sex.

Trebuie să înțelegem că noțiunea cu care suntem cu toții familiarizați, care este evidentă, este sexul ca realitate biologică. Această ideologie încearcă să înlocuiască noțiunea asta, care ține de evidență, cu un concept luat din gramatică – “gen”. Sunt limbi în care genurile sunt două, în română sunt trei, aici e practic o ruptură intre realitățile biologice și ceea ce vorbim – domeniul cuvintelor. În plus, de exemplu, în romănește, “pisică” e de gen feminin, și tot “pisică” spunem și despre indivizii de sex masculin ai acelei specii, adică folosim un gen gramatical care nu corespunde sexului biologic al motanului despre care vorbim.
Asta e ceva intenționat – faptul că se înlocuiește noțiunea de sex cu cea de gen e deja o mutație, poate nu e perceptibilă pentru toată lumea, dar la nivel cultural are un rol extrem de important. De ce este atât de important?

În numele combaterii stereotipurilor sunt impuse măsuri extrem de radicale în educație

Pentru că sub pretextul combaterii stereotipurilor “opresive” de care am vorbit, pe care ideologii de gen le impută “societății patriarhale”, cea care, spun ei, formează copiii separat, ca băieți și fetițe, aşadar, în numele combaterii stereotipurilor sunt impuse măsuri extrem de radicale în educație. Se începe de la grădiniță cu încercarea de a-i îmbrăca pe copii invers, de a-i învăța să se joace băieții ca fetițele și fetițele ca băieții.

În spațiul public începem să vorbim o limba păsărească inventată de acești ideologi, nu se mai poate vorbi de mama și de tata. În spitalele din Scoția, de exemplu, s-a cerut personalului să evite folosirea cuvintelor “mama” și “tata” în prezența copiilor; în Spania, pe certificatele de naștere nu mai scrie “mama” și “tata”, scrie “Progenitor A” și “Progenitor B” ca să nu facem discriminări.

Lucrurile sunt foarte avansate și deși par ridicole, și sunt ridicole, și am zice că așa ceva nu se poate, totuși vom vedea în curând cum vom fi înconjurați de aceste realități.

Olavo de Carvalho

Filozoful brazilian Olavo de Carvalho are darul de a condensa în formule scurte tot felul de rătăciri ale timpurilor noastre. El spune (vedeți, în portugheză, Educação, Ideologia de Gênero e Feminismo) teoria genului este de fapt o impunere a imaginației în dauna realității evidente.

Daca un tânăr într-o dimineață se simte femeie, cu toții suntem obligați îl tratam ca femeie pentru așa se imaginează el atunci, și poate se și răzgândește. Vedem o anumită realitate dar trebuie ne prefacem susținem alta, cam asta e esența. Dar „de ce ar avea prioritate imaginația lui față de percepția mea?”, întreabă Olavo de Carvalho. El explică, dărâmând astfel complet toată teoria genului, faptul există, aşa cum ştim, două sexe biologice, masculin și feminin, și exista doua posibilități în privinţa autopercepției acestora – ori femeile se autopercep ca femei, ori se autopercep ca bărbați. Ori percepţia coincide cu realitatea, ori percepția NU coincide cu realitatea. Teoria genului redusă la esență spune varianta în care percepţia NU coincide cu realitatea este cea naturală, iar varianta în care coincide, adică femeia e femeie și bărbatul e bărbat, nu e naturală, este impusă de societatea opresivă. Reiese clar absurditatea acestei teorii. Iar dacă nu reiese, există o formulare încă și mai simplă, tot a lui Olavo de Carvalho – pe scurt, „teoria gender” spune că: „unii băieți se nasc fete, dar nici un băiat nu se naște băiat”. Ca fie clar.

Cine este geniul care a inventat această teorie?

O cheamă Judith Butler. Nu este singura, dar ea este simbolul întregii școli. Este profesor universitar și are foarte multe ifose academice și este tratată în acest sens de mass-media. Toată lumea o înconjoară cu un respect deosebit și cu multe plecăciuni.

Judith Butler, „University of California, Berkeley, Maxine Elliot Professor in the Department of Comparative Literature and the Program of Critical Theory”

Marea ei operă este biblia ideologiei gender. Se numește “Gender trouble. Feminism and subversion of identity”. După cum observă un cercetător polonez, Marek Rosiak, logician de profesie, încă din titlu ne dăm seama că nu avem de-a face cu o lucrare științifică, pentru că nu așa se intitulează o carte științifică. În ştiinţă nu e vorba de „subversiune”. Subversiune înseamnă deja o agendă politică, nu e vorba de cercetare și de discuții ştiinţifice. Partea cealaltă, cu “trouble”, e și mai gravă; aceea că Judith Butler nici măcar nu ascunde faptul că ea scrie aceste lucruri pentru că vrea să își lămurească propriile sale frământări, întrucât ea e lesbiană, s-a născut într-o familie cu tot felul de obiceiuri ne-kosher, ca să spunem aşa (pentru că vine dintr-o familie de origine evreiască), și vrea să își lămurească toate aceste tulburări și de aceea a scris această carte “Gender trouble”, care e acum considerată o lucrare științifică.

Mie mi-a plăcut cum a desfăcut Marek Rosiak, acest logician polonez, cum a făcut praf această carte, pentru că de fapt a mers la esențe. Să știți, e un mare sacrificiu, o mare penitență să citești Judith Butler, este imposibil, o lectură extrem de obositoare și noi, ăștia, oamenii obișnuiți, renunțam după o pagină, două, e ceva ce te adoarme imediat, nu reziști. Marek Rosiak e un mare logician și un om de mare forță care a putut să citească această carte cap-coadă și esența ei a redus-o la o anumită pagină care e demonstrația teoriei gender:

În ce măsură normele influențează „identitatea”?
În ce măsură „identitatea” este de fapt un ideal normativ?
În ce mod normele determină conceptul de „identitate”?
→ Nu există identitate.

(Dr. Marek Rosiak, Universitatea Łódzi, conferință în polonă –
„Gender Trouble” a lui Judith Butler din Perspectiva Logicii și a Metodologiei)

Dar de fapt nu e o demonstrație, e o serie de întrebări. Pornind de la întrebări care sunt nevinovate, firești, până la sugestii și, la sfârșit, o afirmație. Deci nu are deloc construcția logică e unei demonstrații. N-avem nici argumente, nici informații, doar o serie de întrebări retorice din care, chipurile, a rezultat marea invenție.

Iar ce observă Marek Rosiak, un om care are experiență în polemici cu filozofi din școala gender, de câte ori încerci să pui problema logic, să te duci la un seminar al acestui grup, un fel de sectă, de fapt, intri acolo și încerci să pui o întrebare, ești dat afară pentru „falologocentrism”, mă scuzați de expresie, dar nu eu am inventat-o și trebuie să o citez. Adică e respinsă logica pe care o știe toată lumea pentru că ea a fost inventată de bărbați, de bărbați albi…mă rog, e clar că e expresia sistemului patriarhal, și atunci, daca nu funcționam după logica aia, alta nu este, și atunci nu mai suntem legați de regulile logicii. Termenul asta, “falologocentrism”, este al lui Derrida, un filozof care a contribuit mult la dărâmarea inteligenței în Occident.

Ce este caracteristic pentru „teoria gender” și în special pentru lucrările lui Judith Butler, dar și pentru toată școala, toată mișcarea, e faptul că mimează caracterul academic. Există catedre de „gender studies”, există doctorate, biblioteci, lucrări, lumea se poartă ca și cum ar fi seminare științifice – fac tot ritualul de seminare științifice, comunicări, lucrări, discuții, dar de fapt, esența este ce am văzut. Mai mult decât asta chiar nu e.

În plus, nu mă pot abține să nu aduc vorba de asta – Judith Butler în 1998 a primit un fel Zmeura de Aur în domeniul filozofiei, i s-a acordat premiul I pentru cea mai proastă scriere filozofică, mai ales pentru un fragment din această operă care e atât de celebrată.

Prof. Ryszard Legutko, europarlamentar polonez, a comparat „teoria gender” cu lisenkoismulUna peste alta, e o impostură, nu e știință, nu e demonstrată, nu rezultă din cercetare, de aici, ilustrația pe care am ales-o, din prima ediție a cărții lui Andersen cu povestea împăratului cu hainele cele noi – împăratul care umbla în lenjerie de corp și toată lumea îl admira, ce haine frumoase are, până când un copil a zis, stați un pic, e dezbrăcat.

Cam la asta se rezumă teoria genului.

Hainele cele noi ale împăratului

De unde vine toată nebunia asta?

Eu am auzit de foarte multe ori conferințe despre „gender ideology” care încep așa: „gender ideology este o ideologie care ne vine din Statele Unite”. De asemenea, de foarte multe ori am auzit şi citit, mai ales în literatura creștină, că este “expresia hedonismului, consumismului decandenței occidentale” și că ar fi vorba de „prea multă libertate”.

Acum, ceea ce vreau să demonstrez e că e invers, că nu e asta, e cu totul altceva.
Și anume, e vorba de ceea ce a spus Maica Domnului de la Fatima în 1917, când a profețit că Rusia își va răspândi rătăcirile în întreaga lume, provocând războaie și persecuții.
Ceea ce susțin e că acestea nu sunt doar păcate trupești împotriva curăției, este ceva mult mai serios. Problema este, așa cum spune Sf. Pavel, nu lupta cu trupul și cu sângele, noi ne luptăm aici cu forțele întunericului. Despre asta este vorba.

“Căci lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, care sunt în văzduh.” (Ef. 6:12)

Pentru originea acestui rău despre care a vorbit Maica Domnului la Fatima, avem o cercetare făcută de Richard Wurmbrand, un pastor protestant, fost comunist, convertit. S-a născut într-o familie evreiască, dar nu era credincios, a trecut prin toate aceste etape și cunoștea foarte bine marxismul.

Richard Wurmbrand a făcut cercetări despre viața lui Marx, a scos la iveală corespondență personală a lui Marx cu membrii ai familiei, mărturii ale servitoarei cum că Marx practica niște ritualuri ciudate în casă, ritualuri care nu seamănă cu nimic cunoscut din iudaism sau din creștinism, fiul lui îi trimitea scrisori în care i se adresa “dragă Satan” – asta e o chestie tipică în lumea satanistă, ei se identifică cu stăpânul lor și vorbesc așa între ei – cel mai important este că în tinerețe, înainte de pretențiile lui de analize economice și de fundamentat ideologii, el a scris versuri, și versurile îi exprimă preaplinul inimii. Adică sunt versuri sataniste, în care își exprimă ura față de Cel care e acolo sus și dorința de a târî în prăpastie întreaga omenire în hohote de râs, el însuși împreună cu toată omenirea să se ducă acolo să ardă în flăcări, niște chestii îngrozitoare, sinistre.
Dacă vreți să vedeți detalii despre asta, cartea este accesibilă pe internet în limba română și în încă cel puțin 16 limbi – “Marx și Satan”, de Richard Wurmbrand (în formau audio book, aici). Citiți, e important

Ce a rezultat din opera lui Marx? A rezultat, așa cum știm, teroarea binecunoscută, sute de milioane de morți, nu vorbim doar de Uniunea Sovietică, ci și de China și de tot ce a urmat. Cât despre familie, aveau învățături foarte precise. Marx și Engels lucraseră împreună la o cărțulie pe care doar Engels a publicat-o pentru că Marx intre timp murise – „Despre originea familiei, a proprietății private și a statului”, asta ca să știm care este atitudinea marxismului clasic, cel vechi, de la mama lui, în privința familiei.
Acolo găsim afirmația că familia burgheză monogamă este începutul subjugării femeii și că trebuie să revenim la modelele primitive alternative față de familia monogamă, și asta cred că se întâmplă în ziua de azi.

Revoluția sexuală nu a început în Occident, a început în Rusia sovietică

Iată că revoluția sexuală nu a început în Occident, a început în Rusia sovietică, cu cel puțin 50 de ani înainte de Statele Unite, care sunt considerate locul prin excelență al „consumismului, individualismului, hedonismului și decadenței”. Iată că avortul a fost legalizat prima oară în Rusia sovietică, iar în Statele Unite – cu vreo 60 de ani mai târziu. De asemenea, divorțul fără vină. Divorțul în lumea lui Lenin fusese făcut atât de facil, încât nici măcar nu mai erai nevoit să iți anunți soțul – făceai o carte poștală, plăteai trei ruble și o puneai la poștă. Asta era tot. Asta a dus la milioane și milioane de familii care au fost aruncate în aer. Înainte, divorțul era considerat ca fiind imputabil uneia dintre părți, nu divorțai pentru că nu te mai înțelegeai, divorțai pentru că a fost vorba de infidelitate sau a fost vorba de ceva grav care s-a întâmplat, și atunci unul dintre soți era vinovat, nu se putea să nu aibă nimeni nicio vină. Lenin a instituit pentru prima oară în Rusia Sovietică divorţul fără vină.

Prima paradă gay din istorie nu a fost la Los Angeles, nici la San Francisco, a fost la Sankt Petersburg, in 1918.

Homosexualitatea, pentru prima oară în lume, în istoria omenirii, a fost depenalizată în Rusia, în 1922.

Educația sexuală radicală obligatorie la școală a fost nu în Rusia, dar în Ungaria, în vremea lui Bela Kun, după revoluția bolșevică.

Secvență dintr-un documentar realizat de televiziunea de stat Rusia-1:

0.43 первое декрет Ленина об отмене брака и об отмене наказании за гомосексуализм

The first decree of Lenin on the abolition of marriage and the abolition of punishment for homosexuality

0.55 зимой 18 года московские лесбиянки прошли по краснои площади з плакатами „долои стыд”

In winter of (19)18 the Moscow lesbians walked along the Red Square with banners „down (with) shame”

1.03 вскоре была создана одноименноe общество которое проводила обнаженный  демонстрации

Soon an association with the same name was created which conducted nude demonstrations

1.09 на красной площади

on the Red Square

1.11 Ле́нин вместе с соратниками приветствовал всо это словами:

Lenin together with his comrades-in-arms welcomed all this with the words:

1.16 „так держати товарищи”

„Keep it up, comrades!”

Iată câteva exemple din revoluția sexuală a lui Lenin, cum am găsit în cartea unui autor polonez, care numește toată operațiunea asta “păcatul organizat”, deci păcatul de stat. De exemplu, într-o localitate, Saratov, Comisariatele dragostei libere au naționalizat femeile și au stabilit că femeile intre 17 și 30 de ani sunt obligate, indiferent de starea civilă, să accepte să aibă relații cu cetățenii bărbați. Era datoria lor. Iar muncitorii aveau garantat dreptul la sex cu orice cetățeancă femeie, de trei ori pe săptămână. Asta e doar un exemplu, așa se întâmpla peste tot.
Mai sunt și alte aberații, o paradă a nudiștilor în vara 1918, imediat după revoluție, abecedarul erotic – erau milioane de țărani nealfabetizați și ca să îi atragă spre bucuria citirii literelor, tematica era erotică.

Cel mai tare au suferit femeile și copiii

Ideea este că rezultatul final al acestor experimente a fost un dezastru total. Milioane de copii abandonați, care vagabondau prin toate stepele și pe toate drumurile, și care cădeau bineînțeles în infracționalitate; promiscuitate îngrozitoare, boli cu transmitere sexuală. Mai ales, dintre toate părțile implicate, cel mai tare au suferit femeile și copiii, bineînțeles, care sunt cei mai vulnerabili și pe care, cât de cât, așa cum era, familia tradițională, cu imperfecțiunile ei, oarecum îi ocrotea. Femeia a ajuns să se vândă pentru mâncare, fiindcă nu era mâncare în Rusia sovietică, și copiii au ajuns vagabonzi.

Am putea vorbi o oră despre viol ca instituție în Rusia sovietică, pentru că avea un rol de control social. Femeile de multe ori erau mai rebele decât bărbații și aveau tendința să se opună unor absurdități, și atunci frica era instrumentul principal de control social, dar violul avea ceva în plus; era și elementul de frică, şi în plus, cel de umilire. Practic, să nu mai ridici capul după ce s-a întâmplat așa ceva. Era și o metodă de interogatorii în subsolurile KGB-ului, mă rog, NKVD. Când armata sovietică triumfătoare a eliberat Europa de Est, s-au înregistrat, în mod oficial, 4 milioane de violuri. Două milioane, doar în Germania.

Dar având în vedere tot tabloul ăsta de dezastru pe care îl crease revoluția sexuală a lui Lenin, Stalin a fost nevoit să mai retracteze puțin din aceste măsuri. Stalin a încercat să limiteze un pic din acest dezmăț pentru că el avea alte planuri, se gândea la război și nu se putea merge la război cu o societate degradată în asemenea hal. Să ne amintim însă ce vrea să distrugă acest atac. Vrea să distrugă Civilizaţia Iudeo-Creştină. „Femeia în civilizația iudeo-creștină” e intitulat acest diapozitiv.

Singura civilizație în care femeia are un statut și este respectată, este civilizația iudeo-creștină

Suntem înconjurați de aceste idei preconcepute, că femeia în trecut era oprimată, că bărbatul o subjuga, că Biserica a fost un factor de menținere a acestei stări de subordonare a femeii șamd.

Realitatea este că dintre toate culturile de pe pământ și din toată istoria și geografia omenirii, singura civilizație în care femeia, cât de cât, are un statut și este respectată, este civilizația iudeo-creștină, deși oamenii sunt păcătoși și abuzurile tot există, deși noi suntem învățați să îl iubim pe aproapele și uneori nu îl iubim și uneori cine e mai puternic face abuz de forță – asta așa se întâmplă pe pământ peste tot. Dar să ne arate nouă adversarii noștri în care loc de pe lumea asta, care învățătură și care religie, care cultură și ideologie, dă femeii mai mult decât i-a dat civilizația iudeo-creștină.

– Femeile din Vechiul Testament:

– Cartea Pildelor lui Solomon (Proverbe) cap. 31, 10-31 – o laudă adusă femeii virtuoase, se citește de Shabbat (adică, săptămânal, de către evreii practicanţi)

Femeile din Noul Testament:

Maica Domnului

– Întâlnirea lui Isus cu femeia samarineancă Sf. Ioan cap. 4
– Sf. Pavel către Galateni cap. 3 (2-29):
„Nu mai este iudeu, nici elin; nu mai este nici rob, nici liber; nu mai este parte bărbătească şi parte femeiască, pentru că voi toţi una sunteţi în Hristos Iisus.
Iar dacă voi sunteţi ai lui Hristos, sunteţi deci urmaşii lui Avraam, moştenitori după făgăduinţă.”

– Femei sfinte ale Bisericii

Toate lucrurile încep de la religie, culturile se formează pe religie. Morala creştină se bazează pe porunca dragostei de aproapele. Propovăduieşte ocrotirea celor slabi și vulnerabili (femeia față de bărbat e mai slabă fizic); propovăduieşte sfințenia căsătoriei, dragostea între soți. Acestea sunt lucruri fundamentale legate de morala creștină.
Credința este cea care a creat cultura și instituțiile civilizației noastre, și mentalitățile, până și manierele.

Faptul că un domn ar trebui să cedeze locul în metrou unei doamne, că ar trebui să deschidă ușa și să o lase pe ea să intre în față, astea sunt lucruri care e păcat că se pierd, corectitudinea politică nu le poate înlocui.

Trei valuri de feminism

Am menționat civilizaţia iudeo-creştină ca să vedem de la ce s-a pornit şi dacă feminismul era sau nu era cu adevărat necesar. Sunt trei valuri ale feminismului și sunt multe feluri de a vedea aceste valuri. Sunt autori care nu le văd așa, dar ăsta eu cred că e un fel de consens, majoritatea le numără în felul acesta.

Valul 1 de feminism ar fi cel din secolul 19 și începutul secolului 20, când lucrurile s-au schimbat foarte mult, a apărut revoluția industrială, să zicem că viața gospodărească a devenit mai ușoară și femeia putea deja să lucreze în afara căminului. Atunci au apărut aceste mișcări feministe care au cerut pentru femeie accesul la anumite profesii, la studii, la drepturi civile, mai ales la dreptul de vot. Aici încă lucrurile nu sunt neapărat marxiste. Există și un filon marxist în primul val, dar nu e preponderent, revendicările sunt oarecum justificate și s-au rezolvat în cea mai mare parte.

Dar Valul 2 și Valul 3 deja sunt marxiste și nejustificate. Bunica mea în anii ’20 a făcut studii superioare, a devenit farmacistă, și-a întemeiat o familie, nu avea nici ură de bărbați, nici de copii, a crescut copii, nepoți, nu era nicio contradicție între faptul că avea un serviciu și făcuse studii, și faptul că a fost fericită ca mamă de familie și ca bunică. Deja în 1968, revoluția sexuală este una de dușmănie – avem ura de clasă transportată în domeniul familiei, între bărbați și femei. Femeile îi urăsc pe bărbați, urăsc copiii și urăsc însăși esența feminității.

Al treilea val este gender, aici nici nu mai e nevoie să urâm bărbații, pentru că nici nu există bărbați. Gender e cea mai avansată formă, care neagă pur și simplu împărțirea în bărbați și femei.

„Teoria critică”

Școala de la Frankfrut

Cum am ajuns la asta? Judith Butler face parte din “teoria critică”, își asumă chestia asta pe site-ul ei, ea predă teorie critică la Berkeley, unde este mare profesor. Să vedem de unde vine “teoria critică”, ce este ea.

De fapt, “teoria critică” este un alt nume dat unui curent care începe de la Școala de la Frankfurt, iar Școala de la Frankfurt este, nici mai mult, nici mai puțin decât un proiect al lui Lenin. E vorba de Internaționala a Treia, Komintern, care și-a făcut acest proiect cultural. Școala de la Frankfurt e întemeiată de Lenin, Georg Lukacs și Willi Munzenberg, care la vremea aia era șeful acestei internaționale – mai târziu l-au omorât comuniștii. Astfel a început o acțiune de subversiune culturală, nu mai este marxismul clasic, care vorbea de clase, de lupta de clasă, de muncitori, de capitaliști, de exploatare, de vorbele pe care noi le știm de la școală. Este vorba de o variantă adresată Occidentului, oarecum camuflată.

În Școala de la Frankfurt, autorii nu sunt foarte clari în privința scopului final al acțiunilor lor, ei nu spun că vor să aducă URSS-ul pe tot mapamondul, ei doar demască, critică, distrug, discreditează, deconstruiesc, desfac în mii de bucățele civilizația existentă sperând, ca orice revoluționar, că din distrugerea asta o să iasă o minunăție, paradisul pe pământ.

Ce e caracteristic pentru Școala de la Frankfurt este că pornește de la Marx, dar și de la Freud. Folosește multe expresii, concepte din psihologie, cu scopul final de subminare a instituțiilor civilizației occidentale, în special familia. Numele de “teorie critică” vine de la manifestul acestei școli, care a fost formulat mai târziu (Max Horkheimer, 1937). În zilele noastre nu prea se mai vorbește de Școala de la Frankfurt în legătură cu Judith Butler, se vorbește de “teoria critică”, care este același filon, iar oamenii aceștia sunt conștienți că aparțin acestei tradiții, nu o neagă. Găsiți pe site-ul lui Judith Butler cine a influențat-o. Nu fac o dezvăluire de secrete, e ceva ce ei recunosc.

Lungul marș prin instituții

Un alt filon important al marxismului cultural este Antonio Gramsci. El nu aparține Școlii de la Frankfrut, e, să zic așa, un comunist independent, care a recomandat aceste strategii pe care noi le vedem împlinite de multe decenii în Occident, și la noi au pătruns și funcționează de minune.

Gramsci nu vrea să facă revoluție în sensul sângeros, brutal, de naționalizare a mijloacelor de producție și de trimis capitaliștii în lagăr șamd, dimpotrivă, el vrea să înceapă de la cultură. Cultura întăi să fie cucerită, să avem noi, comuniștii, hegemonia în domeniul cultural, și apoi o să fie ca un măr copt care o să ne pice în mână și societatea, și politicul. Puterea politică o să o luăm în mod firesc, n-o să mai existe nicio opoziție, fiindcă nimănui n-o să îi mai treacă prin cap niciun fel de alte idei după ce noi punem stăpânire pe toate mințile.

Schimbările trebuie să fie gradate, imperceptibile, nu spui că te duci la comunism. Gramsci spune clar că ăsta e scopul, dar recomandă să camuflăm lucrurile astea și să folosim doar mici schimbări gradate, tovarăși de drum, să folosim actori, sportivi cunoscuţi, care să își dea cu părerea. Şi să infiltrăm instituțiile.

Foarte important, ceea ce a recomandat el e infiltrarea Bisericii Catolice, pentru Gramsci acesta era adversarul numărul 1 al comunismului. El scria în anii ‘20 și iată că în 1968 primirea enciclicii Humane Vitae de către foarte mulți dintre contemporanii săi în Biserică arată că strategia recomandată de Gramsci deja dăduse roade foarte importante.

Iuri Bezmenov

Practic, în 50 de ani s-a văzut că s-a avansat mult în acest sens, iar în zilele noastre știm asta foarte bine. Iuri Bezmenov a fost un tânăr ofițer KGB care la un moment dat a luat decizia să plece în Occident și să dezvăluie ce făcea el în instituția respectivă. Bezmenov a dezvăluit faptul că cel puțin 85% din resursele pe care KGB-ul le folosea pentru subversiunea în Occident nu erau alocate spionajului industrial sau militar, sau acţiunilor de sabotaj, pentru aruncat poduri în aer, asasinate etc, ci pentru subversiunea culturală. Aproape tot efortul se îndrepta în sensul unei distrugeri a moralității Occidentului, ca Occidentul să fie decăzut și puterd și să fie ușor de cucerit, în cele din urmă și militar.

Ideea era că se putea face asta mult mai ușor dacă Occidentului i se inoculau aceste idei care să îl facă să se autodistrugă, să se sinucidă. Mai există și alte nume importante dar nu am timp să spun ce a făcut fiecare pentru cauza revoluției sexuale.

Wilhelm Reich

Wilhelm Reich este un marxist freudian foarte reprezentativ, căruia îi aparțin noțiunile de revoluție sexuală, sexualizarea copiilor – el a propovăduit că copiii trebuie luați de la părinți și să primească educație sexuală din cea mai frageda pruncie, ca părinții să nu-i mai poată influența – și utilizarea politică a sexualității. Este important că Wilhelm Reich era foarte bun prieten cu cel mai mare spion sovietic al tuturor timpurilor, Arnold Deutsch, care este și azi pe pereții tuturor academiilor de spioni, care sunt foarte importante în Rusia și acum. Deutsch este modelul pentru orice spion rus. Putin când era mic își dorea să fie Arnold Deutsch, ăsta e simbolul lor și modelul prin excelență. Acesta era strâns legat, printr-o prietenie puternică și trainică, cu Wilhelm Reich.

Îi mai avem pe Herbert Marcuse și pe Michel Foucault, mai aproape de noi, până acum trei ani mai activa și Ernesto Laclau. Aceștia sunt toți autori care s-au remarcat prin contribuții pentru distrugerea moralității și pentru susținerea mai ales a înlocuirii proletariatului clasic al lui Marx cu alte categorii. Fiindcă lucrurile nu s-au confirmat.

Marx a vorbit prostii, lucrurile nu au fost cum le-a profețit el. Iar proletariatul, practic, nu mai există acum în Occidennt așa cum îl descria Marx. Atunci, cine să facă revoluție, că totuși, revoluție ei vor să facă? Unii propun să fie homosexualii sau cei din diferite minorități sexuale, mai ales Foucault, iar Ernesto Laclau susține că nu ne trebuie neapărat o clasă anume care să facă revoluția, clasa aceea o creăm noi prin discursul nostru revoluționar. Ar merita să ne oprim asupra acestei nebunii, dar din păcate nu e timp.

Revoluția sexuală de la 1968 e una sexuală, dar este și marxistă

Ce trebuie subliniat este că revoluția sexuală de la 1968 e una sexuală, dar este și marxistă. Toate pancartele, simbolurile, toate steagurile care fluturau pe străzile Parisului în mai 1968 erau cu Che Guevara, Mao, Ho Și Min, nu erau cu autori capitaliști. Trebuie înțeles și din perspectiva istoriei ce curaj extraordinar de martir a avut Papa Paul al VI-lea când a scos Humane Vitae în acest an revoluționar, 1968. Judith Butler cu teoria genului se înscrie și ea în aceasta linie.

Mai există și alte repere importante, tot cu comuniști. De exemplu, Alfred Kinsey, un impostor care de meserie era entomolog, se ocupa de studiul insectelor, care a fost promovat drept cel mai mare sexolog al tuturor timpurilor. Lui i se datorează vestitul 10%, a susținut că 10% din populația SUA sunt homosexuali, dar se ascund de rușine, de opresiune, de nu știu ce. Mai târziu, o profesoară psiholog, profesor universitar și în SUA, și la universitatea din Haifa, Judith Reisman, a făcut cercetări asupra cercetărilor lui Kinsey și a descoperit crime îngrozitoare. El făcea experimente sexuale pe copii, pe sugari, pedofilie de mare cruzime. Cercetările propriu-zise erau fraude, pentru că el își făcuse această statistică de unde i-a iest 10% printre infractori, a făcut în închisori cercetarea asta. A făcut un sondaj printre violatori, printre pedofili, printre cei care erau închiși pentru infracțiuni legate de sexualitate. Kinsey era legat printr-o strânsă prietenie cu Harry Hay.

Harry Hay la o paradă gay din Los Angeles, SUA, 1986, în care acesta susține pedofilia: „NAMBLA MERGE CU MINE” Citiți și Amintiri despre viitorul LGBT: pedofilia, drept al omului nou

Harry Hay e un alt mare simbol. Prima organizație pentru drepturile homosexualilor din istoria omenirii este Mattachine Society, înființată de Harry Hay, care el însuși era membru al partidului comunist american, și 95% sau 98% dintre membrii acestei organizații erau membri ai Partidului Comunist din SUA. Partidul comunist american era ceva minuscul și era o agentură KGB 100%. Despre asta a explicat Whittaker Chambers în cartea “Witness”. Mattachine Society a fost prima organizație pentru “drepturile gay-ilor”. Harry Hay, mai târziu, după Mattachine, a înființat “Radical Faeries”, Zânele Radicale. Vedeți și titulatura, toate acestea au o simbolistică homosexualistă, dar au tot timpul și ceva cu “radical”, cu “eliberare”, sună marxist. Ce e interesant e că Harry Hay nu s-a sfiit niciodată să își arate sprijinul pentru NAMBLA, care e organizația pedofililor din SUA, și de care chiar și mulți homosexuali se sfiesc. Nu prea se arată alături de NAMBLA decât unii foarte radicali.

Protest „Mattachine Society”, New York, 28 iunie, 1970

Marxismul clasic și marximul cultural

Ca să rezumăm, avem marxismul clasic, care vrea preluarea violentă a proprietății, și marxismul cultural, care este o revoluție și mai profundă, antropologică, care vrea să dărâme nu doar structura socială, ci chiar identitatea sexuală și natura umană.

Ceea ce au în comun cele două forme de marxism nu sunt doar autorii, ci sunt și mentalități comune. Caută motive de revoltă, caută neapărat să găsească o categorie oprimată și să o instige la ură împotriva altei categorii care chipurile o oprimă, promite mântuirea aici pe pământ, dă dovadă de mare lipsă de scrupule în urmărirea obiectivelor revoluționare. Şi mai ales caracterul totalitar, care acum pare mai soft. Ceea ce trăim acum în Occident nu e chiar Gulag și poliție politică, tortură etc, dar pretenția asta de științific al teoriei gender practic exclude alte opțiuni, pentru că orice altceva e neștiințific, nici nu putem să discutăm. Faptul că se adoptă limbajul drepturilor omului, cine se poate opune, că doar n-o să fii împotriva drepturilor omului? Asta face să elimine discuția, nu este loc pentru alte păreri.

Ce s-a întâmplat de fapt? Toată istoria comunismului din 1917 și până în ziua de azi este caracterizată printr-o alternanță dialectică intre modul soft și modul hard. Avem întăi revoluția bolșevică, extrem de sângeroasă, extrem de brutală și de violentă. Avem apoi, după primele experimente care au dat greș, foametea care s-a ivit în urma naționalizărilor, Lenin trece la NEP, Noua Politică Economică, un fel de glasnost, o relaxare. Mai tărziu vine Stalin și iar strânge șurubul, apoi vine Hrușciov, care denunță crimele lui Stalin și declară un nou dezgheț. După care vine Brejnev și iar strânge șurubul, după care vine Gorbaciov și instaurează Perestroica.

.

Golitsyn, Perestroika Deception: 1995

Perestroika Deception: Memoranda to the Central Intelligence Agency – The World’s Slide Towards the Second October Revolution (‘Weltoktober’)

Aceasta este cartea lui Golițîn, tot un kaghebist care a ales libertatea, unde explică faptul că Perestroica nu este altceva decât o nouă strategie comunistă care permite acestor idei să se răspândească în lumea întreagă fară stavilă, pentru că Occidentul e acum convins că a câștigat Războiul Rece și nu se mai apară împotriva acestui tip de propagandă. Practic, datorită faptului că a avut loc Perestroica, porțile s-au deschis complet pentru revoluția leninistă mondială. Formula “Revoluția Satanică Mondială a lui Lenin” îi aparține lui Christopher Story. Practic, noi nu am terminat cu comunismul, noi suntem într-o fază foarte avansată.

Rolul Rusiei

Foto: Vladimir Putin vorbind în timpul vizitei la portul din Crimeea, Sevastopol, 9 mai, 2014. / Fotograf: Iuri Kadobnov/AFP/Getty Images

E important să înțelegem bine rolul Rusiei acum pentru că tot auzim că, vezi Doamne, Putin e apărătorul creștinismului, apărătorul familiei, speranța apărării vieții, copiilor nevinovați șamd.

Noi, ca români, înțelegem mai ușor decât poți să le explici unor occidentali că Rusia finanțează și una, și alta dintre aceste trenduri. Există dovezi foarte clare că a sprijinit mișcarea Occupy Wall Street din SUA, mișcare în mod notoriu aliată cu mișcările LGBT. Asta nu se explică, un guvern conservator care promovează creștinismul, nu ar trebui să facă așa ceva în altă țară. Se poate intra în amănunte – în America Latină, Forul de la Sao Paulo, tratatul de pace din Columbia, care înseamnă 300 de pagini de ideologie gender și pe care Lavrov (ministrul de externe al „conservatorului” Putin) și cu Castro l-au negociat cu guvernul columbian.

Ajungem și la România, unde pe lista lui Dughin, lista de agenți de influență pe care Dughin, ideologul principal al regimului Putin, contează în Romania, găsim și pe dl Stanciu de la Provita, care e mare apărător al Referendumului și apărător al familiei, și pe Vasile Ernu de la criticatac, un radical bolșevic, leninist, susținător al mișcărilor homosexualilor și mare opozant al Referendumului. Avem și unul, și altul, cu stânga lovim dintr-o parte, cu dreapta lovim din partea cealaltă, și în felul ăsta gestionăm toată scena politică.

Sursa: Lista lui Dughin, dec. 2014

Mai observăm că teoria genului este impusă prin diferite instrumente. Politic, da, dar nu pe față neapărat, cel puțin în Romania, nu la vedere, nu o să vedeți un partid în Romania care vine cu asta la alegeri, poate USR nu peste mult o să se și declare, dar deocamdată nu se exprimă nimeni chiar așa de radical (conferinţa e din 2018, între timp a apărut PLUSR şi predicţia s-a împlinit). În schimb, pe căi administrative, lucrurile au intrat profund, au intrat și în învățământ.

România

La nivel de Europa, aceste proiecte de texte sunt de obicei propuse și se pot vota cu sprijinul în primul rand al grupărilor de stânga, și mai ales al socialiștilor, PES, Partidul Socialist European, sprijiniți de ALDE, de liberali, dar liberalii sunt întotdeauna pe locul doi, inițiativa aparține stângii. E important de văzut cum votează PSD toate aceste chestii. Aici aveți exemple de texte care sunt extrem de radicale în acest sens, să vă uitați cum au votat europarlamentari ai PSD la asta. Cu rare excepții, că unul a lipsit, sau ce știu eu ce s-a întâmplat, ei sprijină toate aceste lucruri și în principal doamna Vasilica Dăncilă, care acum sprijină familia tradițională și se pozează la biserică.

Iată un text pe care România l-a ratificat, “Convenția pentru prevenirea violenței împotriva femeii”. Iarăși este un titlu imbatabil, cine poate să fie contra unei astfel de declarații? Doar nu vrei să fie femeia bătută.

– convenție ratificată de guvernul PSD 2014, ministrul Rovana Pb.

Articolul 3 litera c:
“gen” va însemna rolurile, comportamentele, activitățile şi atributele construite social, pe care o societate dată le consideră adecvate pentru femei şi bărbaţi;

Capitolul III Articolul 12 alin. 1
Părţile vor lua măsurile necesare pentru a promova schimbările în modelele sociale şi culturale de comportament al femeilor şi bărbaţilor, în vederea eradicării prejudecăţilor, obiceiurilor, tradiţiilor şi a altor practici, care sunt bazate pe ideea inferiorităţii femeilor sau pe roluri stereotipe pentru femei şi bărbaţi

Sub pretextul acestei combateri a violenței, iată ce măsuri radicale s-a angajat Romania să ia. “Genul”, în înțelesul acestei convenții, înseamnă “rolurile, comportamentele etc pe care o societate dată le consideră adecvate pentru femei și bărbați” – zici că e luat direct din Judith Butler.

Asta noi nu am discutat, nu a existat o dezbatere, v-a întrebat cineva, ați votat? Poate nu eram de acord. A fost trecută pe sub mână, cine a știut, a știut. Rovana Plumb a semnat în 2014. În Romania nu s-a zis nici pâs. În Polonia a fost un scandal enorm când a fost vorba de asta.

Articolul 14 – Educaţie
1 Părţile vor face, acolo unde este cazul, demersurile necesare pentru a include material didactic pe probleme cum ar fi egalitatea între femei şi bărbaţi, rolurile de gen ne-stereotipe, respectul reciproc, rezolvarea non-violentă a conflictelor în relaţiile interpersonale, violenţa de gen împotriva femeilor şi dreptul la integritate personală, adaptate capacităţii în evoluţie a elevilor, în curriculumul formal şi la toate nivelele de educaţie.
2 Părţile vor face demersurile necesare pentru a promova principiile la care s-a făcut referire în alineatul 1 în stabilimentele educaţionale informale, precum şi în stabilimentele sportive, culturale şi recreative şi în mass media.

Iată la ce s-a angajat guvernul României:

“părțile (guvernul n.m.) vor lua măsuri pentru a promova schimbările în modelele sociale și culturale de comportament al femeilor și bărbaților, în vederea eradicării prejudecăților, obiceiurilor, tradițiilor care sunt bazate pe […] roluri stereotipe pentru femei și bărbați.”

Deci faptul că zici mamă sau tată într-o casă deja contravine acestor chestii și guvernul s-a angajat pentru eradicarea lor. Nu mai vorbesc de Biblie, de scrisorile Sf. Pavel, astea chiar trebuie eradicate.

Iată ce s-a mai angajat guvernul României, pentru educație: “în tot materialul didactic să fie vorba de roluri de gen nestereotipe”, mama conduce naveta spațială și tata face sarmale. Totul să fie inversat și deja în curricula de școală și de grădiniță.

Interesantă e și această parte: “și în stabilimentele sportive, culturale și recreative și în mass media” – ce ascunde vorba asta? Ascunde WC-urile gender, mă scuzați. Asta e ultima bătălie pe care a dat-o Obama înainte să termine mandatul, un mare proiect ideologic era ca WC-urile să nu mai fie pentru femei și pentru bărbați – îmi pare rău că aduc vorba, dar suntem intre medici și lucrurile sunt deja foarte avansate.

De exemplu, apare situația următoare: o doamnă, situația e reală, mergea la o sală de fitness și după ce a făcut antrenamentul a vrut să meargă la duș. Acolo s-a întâlnit cu un bărbat, bărbat toată ziua – era evident că era bărbat – care declarase că el în ziua aceea se simte femeie. Fără glumă. Faptul că ea a țipat și a chemat paza și a protestat a dus la eliminarea ei din acel club sportiv, pentru că l-a discriminat pe acel domn care era trans, sau nu ştiu ce minoritate.

Și de data asta, ca și revoluția lui Lenin, în loc să elibereze femeia, practic o duce într-o situație în care ea nu mai poate ieși din casă pentru că dacă merge la studii sau să lucreze, sau să facă antrenamente, o să dea de un derbedeu în duș sau la toaletă și cine va câștiga dacă acolo o să aibă loc un meci de box? Femeia pierde, nu are cum să fie altfel. Și orice derbedeu care vrea să violeze o femeie se declară în ziua aia femeie și nu poate fi discriminat.

Pe scurt, profesorul Richard Legutko, care este un filozof polonez și europarlamentar din partea Poloniei, a zis așa: liderii UE, din păcate – generația actuală – sunt toți ori generațional, ori mintal, ca tradiție, discipoli ai lui mai ‘68, iar acest mai ‘68 a fost o revoluție marxistă și sexuală. De aceea, zice el, găsim absolut în toate documentele UE, fară excepție, obsesiv, referire la minorități sexuale, orientări sexuale, sexuale, sexuale. Că e vorba de securitate, că e vorba de transporturi, că e vorba de pescuit, că e vorba de siguranță alimentară, peste tot trebuie să apară neapărat o referire la gender. După cum profețește prof. Legutko, teoria gender probabil se vă prăbuși nu peste mult, cum s-a prăbușit marxismul clasic, dar întrebarea este ce dezastre va produce, pentru că aruncând în aer familia și înnebunind atâtea generații, lucrurile nu au cum să fie lipsite de consecințe.

Ce trebuie să nu uităm, să nu ne lăsăm descurajați, că profeția de la Fatima a fost completată cu aceasta promisiune, care nu este condiționată de meritele noastre – așa a formulat-o Maica Domnului în aparițiile sale – că, la sfârșit, Inima Neprihănită vă triumfa.

Asociația Medicilor Catolici din București: Ideologia gender este un atac în special împotriva femeii

1

Asociația medicilor catolici din București susține legea senatorului Vasile Cristian Lungu, dat fiind faptul că de libertatea academică se bucura doar științele, nu și ideologiile, precum studiile de gen. Totodată, atragem atenția asupra faptului că ideologia gender este un atac în special împotriva femeii pentru a distruge familia, care are o finalitate educațională și spirituală.

Ideologia gender este o desconstrucție a persoanei umane și a societății. Este de fapt o nouă viziune despre persoana umană și vocatia acesteia. Este o deconstrucție a naturii umane, o revoluție antropologică. Ea contrazice complet Creația și planul pe care Dumnezeu îl are pentru om, creat bărbat și femeie.

Papa Benedict al XVI-lea spunea că “Ceea ce este adesea exprimat și înțeles prin termenul de ‘gen’, este rezolvat în definitiv în auto-emanciparea ființei umane fată de creație și de Creator. Omul vrea să se creeze pe sine și să decidă mereu și exclusiv pe cont propriu în ceea ce îl privește. Însă în felul acesta, el trăiește împotriva adevărului, împotriva Spiritului creator.“ (1)

La nivel mai profund este lupta dintre Femeie și descendența acesteia, și Diavol și descendența acestuia (Ge 13, Ap 12), tărâmul de luptă fiind familia. Sora Lucia de la Fatima spunea că “va veni o vreme în care bătălia decisivă dintre regatul lui Cristos și cel al Satanei se va da împotriva căsătoriei și familiei”. (2) Pentru că baza societății este familia. Dacă familia nu e bine și nu își poate îndeplini menirea, nici societatea, care e formată din mai multe familii, nu va fi bine. De aceea noi ne luptăm pentru familie.

În 1976, Cardinalul Karol Wojtyla spunea: “Acum ne confruntăm cu bătălia finală dintre Biserică și anti-biserică, dintre Evanghelie și anti-Evanghelie, dintre Cristos și Anticrist. Confruntarea face parte din planurile Providenței Divine. Prin urmare, este în Planul lui Dumnezeu și trebuie să fie o încercare pe care Biserica trebuie să o întreprindă și să o înfrunte cu curaj.” (3)

Cursurile de gen sunt propagandă care are drept scop să schimbe mai ales mentalitatea și comportamentul femeii, care este inima și sufletul familiei. Totodată, aceste cursuri își propun să îi aducă pe oameni la marxism prin educație ideologică marxistă.

Femeia, chiar și în cazul în care nu se află într-o poziție de putere, are o imensă puterea de influență, mai ales asupra bărbatului său, dar și asupra copiilor săi și a societății. Să ne amintim de Estera din Vechiul Testament care, după ce s-a rugat și a postit, s-a prezentat în fața regelui, soțului său, cu riscul pierderii vieții sale, dar care prin influența pe care a avut-o asupra lui, și-a salvat poporul de la moarte (Est 4, 16-17 și 5, 1 și urm.). În sens negativ, ne amintim de Solomon căruia ”femeile i-au smintit inima” la bătrânețe, pierzând prietenia cu Dumnezeu.
Femeia are un rol imens în educația și salvarea sufletelor copiilor săi, spre deosebire de bărbat. E un avantaj și o demnitatea pe care le-ar pierde dacă ar deveni egala bărbatului în sens marxist.

Venerabilul Fulton Sheen spunea: “Cultura provine de la femeie – pentru că dacă nu și-ar fi învățat copiii să vorbească, marile valori spirituale ale lumii nu s-ar fi transmis din generație în generație. Dupa ce l-a hrănit cu substanța trupului cu care l-a născut, aceasta a hrănit mai apoi copilul cu substanța minții sale. Ca păzitoare a valorilor spiritului, ca ocrotitoare a moralei celor tineri, ea păstrează cultura, care se ocupă de scopuri și finalitați, în timp ce bărbatul susține civilizația, care se ocupă doar de mijloace”.

Servind deconstrucției persoanei umane și societății, ideologia gender apare mai nou în cam toate legislațiile, dar în special în cele privind femeia. Ea este îmbracată de marketing-ul marxist în mare eliberator și împuternicitor al femeii, cel care o protejază, chipurile, de violența la care aceasta ar fi supusă de către bărbat și de către societate.

Haideți să vedem cum realizează ideologia gender deconstrucția și care sunt schimbările concrete pe care acesta vrea să le aducă. 

Opera sa se realizează în patru etape, așa cum le descrie Dale O’Leary:

Prima etapă: sexul este înlocuit cu gender-ul

Sexul biologic este separat de gender, care e un construct pur social. Feminista gender Heidi Hartman spunea că “Ceea ce trebuie să înțelegem este cum sexul (un fapt biologic) devine gender (un fenomen social)” (5). Nu mai suntem de sex masculin sau feminin pentru că genetica, biologia și percepția noastră ne indică acest lucru, ci suntem de genul masculin sau feminin pentru că am fost construiți astfel de către societate. Gender-ul este produsul gândirii umane și al culturii, un construct social care crează “adevărata natură” a indivizilor. (6)

Heidi Hartman, economistă, marxistă, feministă

A doua etapă: gender-ul este un rol construit social

În continuare, ideologia gender afirmă că nu există o natură feminină și una masculină, ci un rol construit social, atribuit și impus de către societate bărbaților și femeilor prin educația primită în familie, la școală, la biserică etc. Acest rol are trei componente :

  • Identitatea masculină și feminină: suntem socializați ca să fim bărbați și femei, să avem anumite “atitudini” și “comportamente”, iar acest lucru le afectează în mod negativ pe femei. Pentru a se elibera, femeia trebuie să respingă feminitatea, delicatețea, pudoarea, sensibilitatea, virtuțile și tot ceea ce o mai caracterizează. Pentru a se realiza, ea trebuie să fie ca bărbatul, să aibă aceleași atitudini și același comportament.
  • Relațiile de familie: femeilor și bărbaților li se atribuie anumite “roluri” în familie – cel de mamă/tată, soție/soț -, iar femeia, în contextul acesta, este întotdeauna oprimată de bărbat. Astfel că, pentru a se elibera, ea trebuie să aibă un comportament sexual imoral, să respingă maternitatea prin contracepție și avort, să procreeze pe cale articifială, eventual prin “mamă surogat”, să incredințeze în totalitate educația copiilor săi statului, să aibă posibilitatea să divorțeze și să se recăsătorească la infinit și eventual cu o persoană de același sex, să aleagă întotdeauna cariera în detrimentul familiei sale etc.
  • Categoriile profesionale: femeilor și bărbaților li se atribuie activități și profesii feminine, respectiv masculine, iar femeile sunt întotdeauna plasate în poziții inferioare în societate și sunt întotdeauna plătite mai puțin decât bărbații. Astfel că femeile, pentru a se elibera, emancipa și pentru a prinde putere, trebuie să muncească în afara casei și să aleagă profesii și activități masculine. Să devina motostivuitoare, cum zicea o socialistă din politica romanească, adică o muncitoare marxistă.

A treia etapă: perspectiva de gen

Se propune o nouă manieră de a vedea lumea, în care orice realitate din societate este privită din perspectiva ideologiei gender. Totul este considerat drept un construct social menit să plaseze bărbații într-o poziție superioară în societate, iar femeile într-una inferioară. Astfel că, pentru ca femeia să avanseze, societatea trebuie să fie eliberată de acest construct social, bărbații și femeile să fie la fel și să facă aceleași lucruri.

A patra etapă: deconstrucția societății

Se trece apoi la schimbarea limbajului, a instituțiilor, a normelor, în special cele referitoare la căsătorie și familie, la procreare și la educarea copiilor, la religie, la libertăți etc. Orice diferență între bărbați și femei este considerată ca fiind construită social și oprimantă pentru femeie, astfel că ea trebuie combătută și înlăturată. De aici legislațiile nocive, dar și litigiile strategice și activismul judiciar care vedem că apar atât la nivel national, cât și european și internațional.

Gender-ul își are originea în marxism. Marx și Engels spuneau: “Prima opoziție de clasă care apare în istorie coincide cu dezvoltarea antagonismului dintre bărbat și femeie în căsătoria monogamă, iar prima clasă oprimată coincide cu cea a sexului feminin de către bărbat”. (7)

Mișcarea gender-feministă din anii ’60 si ’70 a preluat ideile marxiste în conceptul de gender, astfel că scopul acesteia era acela de a pune capăt așa zisei oprimări a femeii de către bărbat și de către societate prin realizarea unei societăți fără clasă de sex. Pentru feministele de gen, diferențele naturale dintre bărbat și femeie înseamnă inegalitate, iar aceasta din urmă este sinonimă cu oprimarea.

Feminista de gen Shulamith Firestone afirma că: “Pentru a se asigura eliminarea claselor sexuale este necesară revolta subclaselor (a femeilor) și confiscarea controlului asupra reproducerii: (…) deci obiectivul final al revoluției feministe trebuie să fie, spre deosebire de cel al primei mișcări feministe, nu doar eliminarea privilegiului bărbaților, ci însăși distincția de sex în sine ; diferențele genitale între ființele umane nu ar mai conta cultural”. (8)

Shulamith Firestone spunea că: “Inima opresiunii femeii sunt maternitatea și creșterea copilului”. (9)

Shulamith Firestone, activistă feministă

“Perversitatea polimorfă va înlocui probabil heterosexualitatea, homo- și bi-sexualitatea. Reproducerea speciei de către un singur sex în beneficiul ambelor va fi înlocuită cel puțin cu opțiunea de reproducere artificială. Copiii se vor naște din ambele sexe în mod egal sau independent. Dependența copilului de mamă și vice-versa va lăsa loc unei dependențe mult mai scurte față de un grup mic format din alte persoane în general, iar orice inferioritate rămasă față de puterea fizică a adulților va fi compensată cultural. Tirania familiei biologice va fi ruptă. Mișcarea feministă are misiunea esențială de a crea acceptarea culturală a noului echilibru ecologic necesar supraviețuirii rasei umane în secolul XX. Scopul este clar – Omul devine Domnul Naturii, stăpân al propriei sale organizații sociale.”

Așadar, vedem că gender-ul nu este despre femei, ci despre introducerea egalității în sens marxist în familie prin realizarea egalității între persoanele care compun familia. Comunism in familie. Asta după ce s-a încercat deja impunerea comunismul în societate prin realizarea egalității între clasele sociale. O spun chiar feministele de gen precum Heidi Hartman: “Chestiunea femeii nu a fost niciodată ‘chestiunea feministă’. Chestiunea feministă se orientează către cauzele inegalității sexuale între femei și bărbați, a dominației bărbaților asupra femeilor“. (10)

Noi nu avem nevoie de studii de gen, de ideologie, pentru ca femeia să fie împlinită personal și profesional, pentru ca ea să fie “sarea pământului” și “lumina lumii” pentru familia sa și pentru societatea în care trăiește. Este suficientă învățătura Bisericii și cea a științelor predate în mod obiectiv.Ideologia gender ne spune că femeia se poate realiza numai dacă aceasta renunță la ceea ce este, la a mai fi feminină, virtuoasă, soție fidelă, mamă, educatoare a copiilor săi. Cu alte cuvinte, femeia are valoare dacă ea se emancipează, dacă se eliberează de sine insăși și devine ca bărbatul. Dacă ea se angajează ca motostivuitoare.

Trebuie să înțelegem că studiile de gen nu vor face ca femeile să fie împlinite și nici ca lumea să fie mai buna cu acestea, pentru că răul nu vine din instituții precum familia și căsătoria, ci din inima omului (Mt 15, 19). Este o consecință a păcatului. Astfel că, dacă vrem să luptăm cu păcatul, trebuie să convertim inima omului, să lucrăm la schimbarea lui din interior.

Noi avem nevoie de adevăr și de învățătura Bisericii, căci doar acestea au permis împlinirea femeii în toate timpurile și în toate domeniile. Stau mărturie în acest sens nenumăratele femeile proclamate sfinte cu care Biserica se mândrește. Sunt sfinte care au fost fondatoare și abese de mănăstiri, precum sfintele Tereza din Avila și Clara din Assisi; sunt sfinte predicatoare și educatoare, precum sfintele Herade de Landsberg și Hildegard von Bingen, aceasta din urmă fiind apreciată și pentru medicină și muzică. Sunt femei care au inluențat Papi, precum sfânta Ecaterina din Sienna (care a avut si un rol diplomatic) și sora Pasqualina Lehnart. Sunt sfinte filozoafe, precum Edith Stein. Sunt sfinte care au condus armate si le-au dus la victoria impresionante, precum Ioana d’Arc; sau care au fondat și condus propria întreprindere și care si-au avut soțul ca angajat, precum Zelia Martin. Sfânta Fecioară Maria este Născătoare de Dumnezeu. O demnitate mai mare nu cred să existe în Biserică. Și lista poate continua la nesfarșit…

Asadar, nu avem nevoie de cursuri ideologice de gen pentru ca femeia să se dezvolte, sunt suficiente adevărul, învățătura Bisericii și științele predate în mod obiectiv.

 1. Discursul din 22 decembrie 2008 ;
2. https://aleteia.org/2017/05/19/exclusive-cardinal-caffarra-what-sr-lucia-wrote-to-me-is-being-fulfilled-today/ ;
3. Address given during that 1976 Eucharistic Congress in Philadelphia,  https://www.catholic.org/news/national/story.php?id=57376  ;
4. 
 Dale O’Leary, Gender : The Deconstruction of the Women, Analysis of the Gender Perspective in preparation for the Fourth World Conference on Women Beijing, China, September 1995, http://digitalcollections.library.gsu.edu/cdm/ref/collection/boothe/id/1384

5. Heidi Hartman, « The Unhappy marriage of Marxism and feminism », Women and revolution, South End press, Boston, 1981, p. 12 ;
6.  Lucy Gilbert and Paula Wesbster, The Danger of Feminity », Gender Differences: Sociology or Biology ?, p. 41 ;

7.  Frederick Engels, The Origin of the Family, Property and the State, online version, pp. 35 (in II. The Family) ;
8.  Shulamith Firestone, The Dialectic of Sex. Bantam Books: N.Y., 1970, p. 12 ;
9.  Shulamith Firestone, The Dialectic of Sex. Bantam Books: N.Y., 1970, p. 72 ;
10.  Heidi Hartman, « The Unhappy marriage of Marxism and feminism », Women and revolution, South End press, Boston, 1981, p. 5 ;

Andreea Popescu pentru AMCB

Rușii și „experții” de la Chișinău, deranjați de Strategia Națională de Apărare a României

0

Ministerul de Externe de la Moscova s-a arătat joi foarte deranjat de faptul că România a definit Rusia drept o amenințare la adresa securității naționale a țării în cadrul Strategiei Naționale de Apărare pentru 2020-2024. Rusia este inclusă printre „sursele problemelor globale”, în contextul determinat de evoluţiile din regiune, „deteriorarea relaţiilor dintre NATO şi Federaţia Rusă, ameninţarea reprezentată de terorism, ameninţările hibride şi cele cibernetice, dar şi alte tipuri de provocări”, se menţionează într-un comunicat al Președinției României din 27 mai.

Maria Zaharova, purtătoarea de cuvînt a MAE rus, a spus că o astfel de viziune nu este nouă și ar reprezinta „un truc” al Occidentului, prin care și-ar externaliza propriile „defecte, greșeli și probleme”, iar România nu ar face decît să manifeste „un deficit de gîndire independentă” în legătură cu provocările regionale, „folosind metoda plagiatului”, adică se racordează la aceleași formulări ca și partenerii ei occidentali.

Cu această ocazie, MAE român l-a convocat azi pe ambasadorul rus Kuzmin la București, comunicîndu-i că menționarea Rusiei în Strategia Națională de Apărare a României nu ar trebui să reprezinte motiv de suprindere, comportamentul destabilizator al Rusiei în regiune în ultimii ani fiind evaluat ca atare „în cadrul tuturor pozițiilor comune adoptate la nivelul NATO și al Uniunii Europene”, adică la nivelul partenerilor României.

Iar România își formulează Strategia Națională de Apărare atît în urma propriilor evaluari, cît și în acord cu cele ale partenerilor săi.

Dăunăzi, mai exact pe 8 iunie, Dionis Cenușă, expert în cadrul „Expert Grup” și în prezent doctorand la o universitate nemțească (JLU Giessen) scrie o postare pe Twitter, însoțită de o „analiză” a Strategiei Naționale de Apărare a României, în care se arată, ca și rușii, consternat de o altă formulare din cadrul aceleeași Strategii:

România a definit ca risc major pentru securitatea sa națională „perspectiva schimbării orientării europene spre o orientare eurasiatică în R. Moldova vecină.”

Cenușă ridică poalele-n cap și observă:

1. „Schimbările la nivelul politicii externe în interiorul unui stat independent, R. Moldova, se transformă în risc pentru securitatea vecinilor, România.”

Cică:

2. „Sigur, România are dreptul să-și seteze obiectivele și să-și evalueze riscurile în funcție de situația regională. Dar schimbările în politica externă a Moldovei vor rezulta din dorința populației. Aceasta nu poate fi impusă din afară.”

R. Moldova, punte între Est și Vest, aflată în echilibru geopolitic – e o teza promovată de Germania prin intermediul ONG-urilor și proiectelor pe care le finanțează la Chișinău.

Mai departe, Cenușă consideră, conform acestei teze,

3. „problematic acest „risc”, pentru că de fapt ar nega suveranitatea populației Moldovei să decidă ce politică externă dorește.”

…și se întreabă foarte indignat dacă:

„NATO a fost consultată în legătură cu textul Strategiei? Ori EEAS (European Union External Action)? Ori Comisia Europeană?”

Mă întreb și eu:

NATO, EEAS, Comisia Europeană oare știu ce-și permite România să scrie în Strategia sa de Apărare?

Tovarăși!

Oare UE, NATO, Comisia îs la curent cu-cu-cu-cu… faptul că-că România atentează la suveranitatea poporului R. Moldova de a-și decide SINGUR POLITICA EXTERNĂ?!

De ce doarme Comisia?

De ce doarme Secretariatul NATO?!

Oare nu știu că poporul Moldovei, sub înalta cîrmuire a experților, are dreptul să-și aleagă singur jugul, fără amestec din afară, mai ales românesc?

Oare nu-i clar că balansarea Moldovei către orientarea euroasiatică este un drept suveran al R. Moldova?

Iar definirea acestei eventuale reorientări drept „risc” pentru vecinătatea României, cum cică formulează românașii în Strategia lor de Apărare, reprezintă un atentat la adresa SUVERANITĂȚII POPORULUI R. MOLDOVA!

Experimentul spaniol

1

În Spania, coaliția de guvernare a introdus în Codul Penal delictul de aporofobie – ostilitatea faţă de oamenii săraci şi excluziunea lor. Măsură este doar cea mai recentă din cadrul unui experiment ecosocialist-feminist pe care Spania îl trăiește de jumătate de an.

Asta cu un guvern central identificat drept social-comunist deoarece dintre cei cinci membri ai alianţei Unidas Podemos, aflată la guvernare, patru au fost ori mai sunt membri ai unor partide declarat comuniste. Unul dintre ei, Alberto Garzón, ministrul Consumului, a şi publicat în anii trecuţi cartea De ce sunt comunist şi este un apologet al lui Fidel Castro.

Alături de Unidas Podemos, partenerul major al alianței de guvernare este PSOE, o formațiune plasată ideologic la stânga formațiunilor social-democrate europene tradiționale. Lucrurile sunt mai complicate pentru că guvernul există doar datorită susținerii și acceptării venite din partea formațiunilor secesioniste catalană, valenciană, galiciană și bască. Ultima, urmașă a aripii politice a organizației teroriste ETA și susținătoare în continuare a statului independent basc, cu teritorii desprinse din Spania și Franța.

Revenind la experimentul spaniol, măsurile care au marcat țara cel mai teribil în aceste șase luni au privit gestionarea crizei provocate de pandemie, iar ideologia a avut rolul său aici.
8 martie este un reper pentru că acesta ar fi momentul care a dus la explozia epidemiei în Spania. Deși la începutul lui martie apăruseră primii morți ca urmare a contractării coronavirusului, PSOE și Podemos au chemat lumea la mitinguri feministe de Ziua Internaţională a Femeii. Au ieșit pe străzi circa 600.000 de spanioli, din zeci de orașe din țară. Numai la Madrid ar fi fost peste 300.000 de oameni. După vreo lună de la aceste mari manifestații feministe, Spania devenea prima din lume la numărul de morți raportat la populație, iar mult timp a fost a doua, devansată de Belgia.

Protest feminist la Madrid, 8 martie 2020 (Photo by Pablo Blazquez Dominguez/Getty Images)

Și economic țara pare lovită de o catastrofă. OCDE anunța azi că economia Spaniei se contractă în 2020 cu 14,4%, cea mai mare scădere din lume. Asta și pentru că depinde mult de turism, un sector extrem de afectat. În aceste condiții, în Spania a fost introdus „venit minim vital” – calculat la un minim de 462 de euro, pentru un adult fără copii. Ar fi un efort financiar total estimat la peste trei miliarde de euro. Podemos a inițiat măsura și a grăbit guvernul Sanchez să o adopte, dar astăzi a fost votată în parlament și de formațiunea de centru-dreapta Partidul Popular, iar Vox, formațiune conservatoare și libertariană economic, s-a abținut.

Şi ar mai fi câteva gesturi și măsuri care puse cap la cap dau măsura experimentului utopic spaniol. Ministru al Egalității a fost numită Irene Montero, partenera de viață a vicepremierului Pablo Iglesias, cei doi fiind principalii lideri ai Unidas Podemos. Montero, în vârstă de 32 de ani, are un CV ambiguu, din care nu este clar dacă s-a angajat vreodată în viața sa. S-a remarcat însă chiar de la început, când, constata lumea, în ciuda numelui ministerului, a adus în funcțiile de conducere o echipă formată exclusiv din femei. Printre acestea, una a devenit președinta Institului Femeii, iar fosta soție a acesteia a primit conducerea Direcției de Diversitate Sexuală. De remarcat și terminologia noii ordini feministe spaniole. Astăzi, ministerul are şi un subsecretar de stat bărbat.

Irene Montero si Pablo Iglesias

De asemenea, guvernul a fost criticat că în ciuda marilor probleme economice și sociale anunțate, au fost alocate la mijlocul lunii mai o sută de milioane de euro doar pentru combaterea violenței de gen, temă centrală în agenda Unidas Podemos. De remarcat participiul feminin „unidas”, formațiunea căutând să transmită și prin nume atașamentul față de valorile feminismului.

Şi mai vizibil ca ministru a fost partenerul lui Montero, vicepremierul Pablo Iglesias, susținător al regimurilor socialiste din America de Sud, inclusiv al celui lui Chavez și Maduro, din Venezuela, și alimentat cu banii acestora. Începutul său în politică a fost în formațiunea troțkistă Stânga Anticapitalistă. Astăzi lui Iglesias i se spune „Ceaucescu de Galapagar”, după numele orășelului de la nord de Madrid unde, împreună cu Montero, și-a cumpărat o casă cu 600.000 de euro, o sumă exorbitantă chiar și pentru spanioli. Situația a devenit anecdotică și pentru că în urmă cu opt ani, întreba oamenii dacă ar da economia țării pe mâna cuiva care își cumpără un penthouse cu 600.000 de euro, cu referire la achiziția ministrului Economiei de atunci.

Vila de 600.000 de euro deținută de Irene Montero si Pablo Iglesias. sursa foto: Los Ceaucescu hunden Podemos

În săptămânile care au urmat lui 8 martie, un mesaj postat de Pablo Iglesias pe Twitter dădea frisoane bursei spaniole. El scria că toată bogăția țării, în orice formă a sa și oricare i-ar fi deținătorul, este subordonată interesului general. Comentariul a provocat speculații privind intenția guvernului de a profita de pandemie pentru a realiza naționalizări. Mai ales că în urmă cu trei ani, pe când era în opoziție, Iglesias mai susținuse naționalizarea întreprinderilor energetice.

În tot acest timp, premierul Sanchez a avut practic un singur mesaj pentru Uniunea Europeană, în fapt, un șantaj împachetat diplomatic: Ajutați-ne căci în caz contrar alimentați eurofobia! Discurs care până la urmă a dat rezultate, Spania urmând să primească cca. 80 de miiliarde, a doua sumă după Italia.

Mai multe, despre guvernul social-comunist, aici: https://mondorama.info/pedro-sanchez-aduce-stanga-radicala…/

Sistemul în luptă cu „rasismul sistemic”

1

Una dintre cele mai abuzate sintagme în aceste zile de furie colectivă pe marginea tragediei din Minneapolis a fost „Rasismul sistemic”. Despre acesta ni se spune că este responsabil pentru perpetuarea rasismului și că principala cauză a perpetuării acestuia se datorează sancționării de către sistem a comportamentelor rasiste sau prin nepedepsirea abuzurilor care au drept (presupusă) cauză rasismul.

Am să scriu probabil cu altă ocazie despre modul obsesiv în care încercăm să ne descotorosim de responsabilitatea personală, aruncând-o în cârca unui sistem, ca și când acesta nu ar fi alcătuit tot din indivizi ca și noi care, la rândul lor, se ascund în spatele sistemului. Dar pentru că gloata înfierbântată, inclusiv tot soiul de voci surescitate de la noi, flutură acuzator degetul către sistem, am vrut să văd cum se prezintă acesta.

Așa se face că mi-am făcut timp să aflu cum arată și de cine este reprezentat acest sistem totalitar care se face vinovat de moartea lui Floyd George și a perpetuării rasismului sistemic din Statele Unite. Cine sunt oamenii din statul Minnesota și cine sunt liderii orașului Minneapolis, scenă în aceste zile a unui adevărat război civil. Am început să caut pe rând datele și, spre surprinderea mea (NOT), orașul este condus în absolut toate instituțiile guvernamentale de vârf de reprezentanții partidului care urlă în aceste zile că de vină pentru toată situația acesta este „Republicanul” Trump. Iar în timp ce ne explică despre rasismul fermentat în sânul partidului Republican, orașul lor este literalmente în flăcări. Interesant e și faptul că majoritatea orașelor în care în zilele acestea au loc proteste violente sunt orașe conduse de democrați, care înregistrează statistici îngrijorătoare la nivel economic, social și al infracționalității. (acest subiect a mai fost tratat și n-am să revin acum asupra lui). Dar pentru că vorbim despre o chestiune sistemică, o problemă care cangrenează în timp și are nevoie tot de mult timp pentru a fi vindecată, am presupus că nu poți lua anul 2020 și să aștepți ca problemele să se rezolve prin efortul unanim al democraților care au la ora aceasta în mână destinele sistemului din Minneapolis și Minnesota. Cât timp au avut la dispoziție? După câți ani de control al sistemului nu mai ai voie să arunci mâța peste gardul altora? Haideți să trecem în revistă instituțiile și să aflăm.

1. Primăria Minneapolis – Luna viitoare se împlinesc 63 de ani de când un republican nu a mai fost ales ca primal al orașului. De atunci, prin funcție au trecut 7 primari democrați, un independent (suținut de democrați) și un primar republican, deținător al recordului de cel mai scurt mandat (1 zi). Cei 60 de ani de conducere democrată a orașului au inclus două femei, un primar de culoare (prima femeie de culoare aleasă în 1994) și un fost Șef al poliției. 60 de ani în care orașul a fost zguduit de nenumărate proteste violente și scandaluri. Șase decenii în care lucrurile par a merge din rău în mai rău, inclusiv în zona rasismului sistemic. Orașul se află an de an în topul celor mai violente orașe din SUA, cu peste 1.000 de infracțiuni violente la suta de mii de locuitori. În ultimii 70 de ani populația de culoare a crescut de aproape 15 ori, ajungând la aprox. 20%, mult peste media națională. Dacă există orașe în care rasismul ar trebui să se diminueze, Minneapolis ar trebui să fie în top.

2. Consiliul local al orașului Minneapolis – Dacă un primar poate fi ales pe baza carismei sau a unor factori independeți de percepția politică, consiliul orașului (13 consilier) este de departe cea mai politizată instituție e orașului. Consiliul e cel care are la îndemână toate pârghiile necesare implementării unui sistem local care să reflecte valorile și ideologia propusă. La ora actuală 12/13 consilier reprezintă DFL, așa cum e cunoscut Partidul Democrat în statul Minnesota. Cel de-al 13-lea e un Verde. Majoritate covârșitoare au democrații în consiliu de cel puțin 20 de ani. Spun cel puțin pentru că mai departe de anul 2000 nu am putut săpa, site-urile guvernamentale din Minneapolis având probleme cu serverele. Ce ironie… Deși nu cred că e exagerat să presupun că primăria a mers mână-n mână cu consiliul, să zicem că doar de 20 de ani au controlul. Ce ziceți, aveau destul timp să reformeze sistemul? Consiliul s-a făcut remarcat în aceste zile prin propunerea reprezentantului Jeremiah Ellison care consideră Departamentul de Poliție nereformabil, așa că propune desfințarea aceastuia. Cum scapi de o boală? Omori pacientul!

3. Procurorul general – De aproape 50 de ani funcția care presupune apărarea justiției și pedepsirea abuzurilor, implicit primenirea sistemului, este deținută de democrați. Această funcție este cu atât mai importantă cu cât Procurorul general (AG) este cel care are îndatorirea de a-i aduce în fața justiției pe polițistul ucigaș și pe „complicii” săi. Ni se repetă ad nauseam că protestele au ca scop dreptatea pentru George Floyd și ni se explică cum că problema ar fi că rasismul sistemic este reprezentat mai ales de faptul că polițiștii care omoară persoane de culoare scapă. Ei bine, Procurorul general nu doar că i-a investigat pe Chauvin & Co., dar a și propus pedepse de până la 40 de ani de închisoare. Sună a dreptate? Dacă e să ne uităm la cum arde încă orașul, se pare că nu. Ce altceva ar mai trebui să facă? La cum decurg lucrurile, se pare că există suficiente persoane care ar trece la metode iacobine. Oricum, devine evident că democratul Keith Ellison nu face suficient în opinia celor furioși pe sistem. Da, e vorba despre Keith Ellison, fost congressman negru, cel care promova public manualul ANTIFA și al cărui fiu e consilierul de mai sus care vrea un Minneapolis fără poliție.

4. Șeful Poliției – Aceasta nu ar trebui să fie o funcție politică, dar pentru că acesta este numit de primar, în cel mai important fotoliu al Departamentului aflat în mijlocul scandalului din aceste zile ajunge un om după modelul și preferințele primarului. Uneori, această funcție fiind chiar o rampă de lansare pentru primărie. Vezi Charles Stenvig, primar cu două mandate între 1969-1973 și 1976-1977. În această funcție se presupune că stă cheia eradicării rasismului sistemic și a brutalității poliției. Șeful poliției este răspunzător indirect de ce fac subalternii. Iar când aceștia omoară un negru, presupui că o fac știind că șeful lor (presupunem rasist) va închide ochii. Doar că avem o problemă. La șefia Poliției a fost numit acum trei ani Medaria Arradondo, bărbat de culoare. De la adjunct a devenit șef când superiorul său, Janee Harteau și-a dat demisia în urma unui incident tragic. În iulie 2017 o australiancă a fost ucisă de un polițist care a tras în ea în secunda în care a văzut-o, deși nu era înarmată și nu fugea. (conform declarațiilor oficiale). Despre acest caz n-a vuit presa, n-au ars orașe și nu s-a isterizat nimeni pe la noi (o să scriu mai pe larg cu altă ocazie). Probabil că nu s-a întâmplat asta pentru că nu era rasismul sistemic la mijloc? Nici n-avea cum. Australianca a fost ucisă de un ofițer somalez de culoare. Astfel devine clar că rasismul sistemic e unidirecțional. Ar mai merita menționat că Medaria Arradondo, înainte de a ajunge la cârma Departamentului de Poliție Minneapolis, a fost însărcinat timp de 5 ani cu departamentul de investigații a presupuselor abateri disciplinare ale ofițerilor de poliție. Altfel spus, prin mâinile sale au trecut cele 17 plângeri împotriva lui Chauvin, polițistul ucigaș. Ce altceva mai avea sistemul de făcut?!

5. Reprezentanți în Congresul SUA ai districtului Minneapolis (5th) – Până la alegerile preliminare de anul trecut din rândul Partidului Democrat, cea mai celebră personalitate politică din Minnesota era considerată a fi Ilhan Omar. Aleasă în Congresul SUA din partea orașului Minneapolis (MN), somaleza a ajuns o celebritate mai ales datorită ieșirilor controversate și a permanentei încăierări pe Twitter cu președintele Trump. Ea este cea care ar trebui să formuleze și propună legislații care să eradicheze rasismul sistemic. Am trecut prin toate propunerile legislative pe care și-a pus numele Ilhan Omar (majoritatea formulate de alții). Se remarcă cele prin care solicită abolirea a tot soiul de datorii, imigrație, dreptul la boicot (mai ales împotriva Israelului H.RES.496) sau cererea de ridicare a sancțiunilor împotriva Republicii Islamice Iran. (H.J.RES.82). N-am găsit nimic despre reforma Poliției. S-ar putea spune că e încă tânără, are timp și acum, că au ajuns democrații pe fotoliul care reprezintă Minneapolis, aceștia vor rezolva problema. Doar că avem o situație delicată. Acest fotoliu este ocupat de democrați din 1963. De aproape 60 de ani democrații reprezintă în U.S. Congress interesele statului Minnesota, dar rasismul sistemic pe care îl tot acuză nu mai dispare. Să fie problema totuși la oamenii din sistem? Interesant e că funcția deținută de Omar a aparținut până în 2018 lui Keith Ellison, da, politicanul de culoare pe care l-am găsit ca lider al Partidului Democrat, procuror general și om cu legături în Consiliul orașului Minneapolis. Ce încrengătură…

6. Reprezentanți în Senatul SUA ai statului Minnesota – persoanele care ocupă acestă funcție sunt, spre deosebire de cei menționați mai sus, alese de întreg statulul, nu doar de Minneapolis. Deci influența lor e mai mare, dar mai puțin punctuală. Așa se explică probabil și faptul că democrații sunt „stăpâni” pe aceste fotolii de „doar” 20 de ani. În funcție, la ora actuală, este și Amy Klobuchar, fostă candidată la nominalizare pentru cursa prezidențială din partea Partidului Democrat. Ai fi zis că în 20 de ani, cu efortul concertat al restului jucătorilor, aceștia ar fi trebuit să poată eradica rasismul sistemic pe care îl acuză peste tot. Mai ales că l-au avut în acești ani ca senator și pe celebrul activist Al Franken, membru al Comisiei pe politici pentru Indieni și în Comisia pentru Drepturile Omului și Drepturile Civile. Acesta a rămas însă mai degrabă celebru pentru scandalul sexual pentru care a fost sacrificat de Partidul Democrat. Presupunem cu un asemenea personaj cu influență avea tot concursul pentru eradicarea rasismului sistemic. Presupunem greșit?

7. Guvernatorul statului Minnesota – la fel ca funcția din Senat și guvernatorul statului este ales tot de întreaga populație, inclusiv de zonele rurale care se află de multe ori în opoziție față de Minneapolis. Cu toate acestea, în ultimul deceniu și această funcție e deținută tot de Partidul Democrat, prin Tim Walz, fost congressman de Minnesota. Până în 2019 guvernator era Mark Dayton, fost senator pe fotoliul actual al lui Klobuchar. (Observați cum numele se repetă?) Waltz s-a făcut remarcat în rând cu restul guvernatorilor democrați prin măsurile foarte restrictive din timpul pandemiei COVID-19. Deși și-a exprimat îngrijorarea legată de răspândirea virusului în cadrul protestelor, a refuzat să ia măsuri care să limiteze adunările mari de oameni. În fond, eradicarea rasismului sistemic e mai importantă ca orice.

În funcție de cum privești lucrurile, sunt cel puțin zece ani de când partidul din gura căruia se aruncă toate acuzele de rasism sistemic are hățurile statului și orașului în care a fost ucis Floyd George. Dacă ne uităm la oraș putem vorbi de aproape jumătate de secol, de pe vremea lui Martin Luther King Jr. Ce scuze există? Câte congrese albastre a avut SUA din 1960 încoace? Câți președinți democrați? Cei opt ani ai lui Obama contează? Oricum ai întoarce aceste realități, oricâte scuze ai încerca să cauți sau degete să agiți în direcția altora, un lucru e cert. Dacă pretindem că rasismul este o chestiune sistemică, atunci e legitim să așteptăm ca un sistem condus de oameni care se prezintă ca anti-rasiști să fi eradicat de mult problema. Iar dacă aceștia au eșuat, concluzia e simplă. Fie rasismul nu e sistemic, fie, parafrazându-l pe Bill Buckley Jr., Partidul Democrat ar trebui să înceteze să mai insulte inteligența votanților săi, pretinzând ca aceștia să îi creadă că luptă împotriva rasismului.

LIVE Anca Cernea despre Calea Poloneză – Estul, republica și libertatea

0

Anca Cernea discută cu Andrei Murgescu de la În Libertate despre politica, cultura și istoria Poloniei.

Călin Georgescu, varianta cu guler alb a lui „ăştia n-apucă să văruiască cât a construit Ceauşescu”

0

Ca să auzi că pandemia este „un steag fals inventat să îngenuncheze omenirea”, că alte steaguri false – adică dușmani închipuiți pentru a supune oamenii, mă-nțelegi – au fost „Afganistan, Irak și Iran” (perfizii americani), că scopul pandemiei este controlul total al omenirii prin vibrațiile 5G și apoi prin vaccinarea obligatorie, că Ceaușescu a fost omorât pentru că și-a plătit datoriile, că mallurile, supermarketurile, iPhone-urile nu fac altceva decât să adauge profit la oculta mondială, nu trebuie să nimerești un taximetrist care le știe pe toate. Poți afla lucrurile astea de la unul Călin Georgescu, eterna propunere de rezervă pentru premier, pe care după ce-l asculți, ți se cam face dor de Dăncilă.

Georgescu este un gâgă cu pretenții de guru căci are un talent să-și lăbărțeze discursul cu bazaconii spuse solemn: omenirea a căzut într-un relativism moral…. românii n-au plecat de bine din țară…. fericirea este în interiorul nostru, nu în exterior… totul în această lume înseamnă energie, informație, vibrație și frecvență – aici omul continuă să vorbească, dar tu l-ai pierdut pentru că mai procesezi înșiruirea asta.
Ca tot gurul, se trezește vorbind alandala, de zici că l-a extras din realitate doamna Mescalină: În România, ne vindem unii pe alții, violențele sunt de nedescris… România este țărm la două mări, Neagră și Caspică (!??) etc.

De ani de zile, cu complicitatea băieților cu treabă prin presă, acest personaj lucrează la gonflarea propiei imagini, complet deposedat de simțul ridicolului: el i-a cunoscut pe cei mai puternici din lumea asta, el vorbește frecvent cu multe personalități, el are influențe ș.a.

Dar dincolo de rolul de guru, îi intuiești ușor fanteziile antioccidentale: „E fundamental greșită abordarea iubim America și urâm Rusia pentru că diplomaţia mare înseamnă să te ai bine cu toată lumea”.
O dată n-a spus și el, în ditamai interviul de o oră jumate despre pandemie că China ar fi sursa problemei. Nu. Singurele vinovate de această criză și de toate prin care a trecut omenirea sunt marile corporații și băncile.

Şi tot el: „Țările se supun prin sabie sau prin împrumut”. Aici parcă e personalul jucat de Rebengiuc în Balanța lui Pintilie: „Ordinarii de americani vor să supună lumea cu ajutorul dolarilor şi al dobânzilor.” La Georgescu, în rolul americanilor e UE, care, explică el, pompează acum bani în țările cele mai lovite de pandemie ca să le ia la schimb libertatea. Țintele, mai zice, sunt state din Africa (!) și țările din Est, inclusiv România.
Băiatul care îi ia interviu nu îi spune că de fapt miliardele acestea vin după lungi discuții despre coronabonduri, datorii la comun și altele, discuții în care în țările cu disciplină financiară – cuceritorii, cum le-ar zice Georgescu – s-au împotrivit, iar în principal Spania și Italia – adică îndatorații care-și pierd libertatea, cum ar veni – s-au tăvălit șantajând subtil UE că se va rupe dacă nu le dă bani.

Istoria națională este tema la care își dau de obicei măsura neroziei mințile care știu toate dedesubturile lumii ăsteia. Valabil și pentru Georgescu care se strecoară umil în panteonul învățat din cărțile comuniste de istorie: Mă asimilez (??) lui Horea, Tudor Vladimirescu, Mihai Viteazul, Ștefan cel Mare, mareșalului Antonescu – toți au fost niște eroi!… Probabil că istoriile și documentele cu evrei și țigani omorâți din ordinul eroului Antonescu or fi tot invenții ale ocultei mondiale.
Şi tocmai pentru că se identifică cu acești eroi, spune că ar accepta postul de prim-ministru al României. Pentru el, nu vrea nimic căci are tot ce-i trebuie. Ar „răspunde prezent” doar din dragoste pentru acest popor. N-a spus dacă tot din dragoste de popor ar accepta și alte funcții mai puțin importante, cum ar fi cea de secretar de stat, de director sau de conţopist prin vreun minister.

Așa stând lucrurile cu omul, inevitabil găsești la gura lui și toată retorica vadimist-ceaușistă: o ţine langa cu trădarea de țară, zice de intelectualii care s-au vândut, politicienii care doar primesc ordine de la străinii care vor să facă din noi o colonie, iar România, evident, nu mai este o națiune, ci o sursă de sclavi pentru țări mai bogate.

Iar dacă tot nu ești sigur de ce-i poate pielea lui Georgescu, ascultă-l vorbind despre modelul economic pe care-l vrea pentru România, diferit, spune el, de tot ce a funcționat pe glob în ultimul secol! Scopul afacerilor, spune insul, nu trebuie să fie profitul, ci binele comun, iar resursele naturale, utilitățile și „moneda națională” (?!) trebuie naționalizate. Aici pare că a tras cu ochiul la modelul de mare succes al lui Chavez și Maduro.

Georgescu este practic varianta cu guler alb a lui „ăştia n-apucă să văruiască cât a construit Ceauşescu”. Îi apreciază pe Ceaşcă și pe Antonescu, n-are o părere proastă despre comunism (România putea pe atunci să-şi producă tot ce avea nevoie, spune el în alt interviu, bine că românii se băteau şi pe hârtie igienică), gândeşte în scheme simple, e lipsit de dubii, aruncă în discuție fapte care se bat cap în cap – ba toată omenirea e îngenuncheată, ba unele țări vor să le supună pe altele – și livrează conspirații așa cum alții respiră.

Omul este un impostor și un bufon narcisist, cu un discurs razna, dar pare personaj de care să se agațe și din care să facă vârf de lance toate goarnele și toți idioții utili Kremlinului, deocamdată împrăștiați prin găști, cuiburi și organizații tovărășești. De altel, chiar Puric îl consideră premierul ideal. La fel ar spune şi Sputnik şi restul armatei roşii de goarne mediatice.

Dan Puric, Sergiu Celac și Călin Georgescu la lansarea unei carti a lui Călin Georgescu la Fundatia Titulescu, condusă de Adrian Năstase. 25 mai 2012, Agerpres

Papa Românilor. La o sută de ani de la nașterea Sfântului Ioan Paul al II-lea

1
Papa Ioan Paul al II-lea pe străzile Bucureștiului, mai 1999

Ioan Paul al II-lea este pe drept numit Papă al Iubirii Milostive, Papă al Maicii Domnului, Papă al Libertății, Papa Poloniei, Papa tinerilor, Papa-Filosof, Papa-Comunicator și mai ales Papa care a răpus comunismul de tip sovietic. Nu este o exagerare să fie numit și Papa românilor și al României.

Poate că nici chiar acum, la peste douăzeci de ani de la incredibila sa vizită în România și la o sută de ani de la nașterea lui, nu ne bucurăm destul de faptul că a fost cu noi și că ne-a vorbit cum nu ne-a vorbit nimeni în ultimii zeci de ani. Nu doar că a ținut toate discursurile (în afară de cel adresat corpului diplomatic) și predicile într-o limbă română corectă și frumoasă, aproape fără accent, dar a și arătat că s-a pregătit cu multă atenție înainte de vizită, că este la curent cu detalii din istoria noastră și că ne privește cu delicatețe și exigență, așa cum numai un duhovnic bun o face.

Cuvintele rostite la liturghia greco-catolică din 8 mai 1999 sunt impresionante și acum. Nouă nu ne venea să credem că Papa a venit la noi, iar Sfântul Părinte spunea că el este cel onorat : “Am venit în aceste zile să aduc omagiu poporului român, care în istorie este semn al iradierii civilizației romane în această parte a Europei, unde i-a perpetuat amintirea, limba și cultura. Am venit să aduc omagiu unor frați și surori care au sfințit acest pământ prin mărturia credinței lor, făcând să înflorească pe el o civilizație inspirată din evanghelia lui Hristos; unui popor creștin mândru de identitatea sa, adesea apărată cu mare preț, în chinurile şi vicisitudinile care i-au marcat existența. Astăzi sunt aici pentru a vă aduce omagiu vouă, fii ai Bisericii Greco-Catolice, care mărturisiți de trei secole, prin sacrificii uneori nemaiauzite, credința voastră în unitate. Vin la voi pentru a da glas recunoștinței Bisericii Catolice și nu doar a ei: întregului univers creștin, tuturor oamenilor de bunăvoință voi le-ați oferit mărturia adevărului care îi face liberi.”

Sigur, a fost o mare dezamăgire că Ioan Paul al II-lea nu a putut ajunge la Blaj (din motive absolut artificiale). Am face însa jocul celor care au împiedicat prezența lui acolo, dacă nu am reține ca spiritual el a vizitat Mica Romă: “gândul meu nu poate să nu zboare spre Blaj. Sărut în chip spiritual acel pământ de martiriu și îmi însușesc mișcătoarele cuvinte ale marelui poet Mihai Eminescu, care se referă la el: „Îți mulțumesc, Dumnezeule, că m-ai ajutat să-l pot vedea””. Nu au fost doar vorbe de consolare elegante, pentru că au fost urmate de afirmația (incorecta politic, atunci și acum) a faptului ca la temelia Bisericii noastre stă dorința înaintașilor de a restabili unitatea vizibilă cu Biserica Romei și păstrarea neatinsă a tradițiilor, nu hazardul istoriei sau o combinație politică. Papa a dat ca exemplu de urmat  figurile lui Atanasie Anghel, Teofil Szeremy și Inochentie Micu Klein, pentru dârzenia cu care au apărat “propria identitate culturală de oricine ar fi încercat să o amenințe“, arătând astfel “cum catolicitatea și cultura națională pot nu numai conviețui, dar şi să se îmbogățească reciproc, deschizându-se deopotrivă unei universalităţi care lărgeşte orizonturile şi favorizează depășirea pericolelor de închistare şi închidere în sine… Dovadă a acestei sinteze fecunde este faptul că în Biserica voastră frumoasa limbă română a intrat în liturgie şi că românii greco-catolici au făcut mult pentru reînnoirea intelectuală şi întărirea identităţii naționale”.

Responsabilitatea intelectuală și politică ce decurge din fidelitatea față de Unirea de la 1700 este subordonată sarcinii de ordin spiritual, de a “reînviora speranța în inimile credincioșilor”. Pentru aceasta, Ioan Paul al II-lea ne arăta calea aflării lui Hristos prin “rugăciunea liturgică revenită la frumuseţe şi solemnitate după constrângerile clandestinității, în meditarea asiduă a Sfintei Scripturi, în apropierea de sfinţii părinţi, teologi şi mistici”, și nu în ultimul rand prin educarea tinerilor “în spiritul țelurilor îndrăznețe, ce se cuvin unor fii de martiri“, ca “să rămână pe pământul lor pentru a construi împreună un viitor de prosperitate şi pace; să se deschidă Europei şi lumii; să slujească săracii care sunt icoana lui Hristos; să se pregătească creștinește la angajarea profesională, pentru a anima societatea civilă în onestitate şi solidaritate; să nu evite angajarea politică, dar să se facă prezenți cu acel spirit de slujire de care este deosebită nevoie”.

Nimeni, în afară de Regele Mihai I, nu a vorbit atât de frumos despre România și nu a arătat ca are încredere în români, așa cum a făcut-o Ioan Paul al II-lea. Nu făcut-o pentru că era naiv sau complezent sau slab informat, ci pentru că știa ca duhovnic, ca episcop, ca profesor și ca om bun, că nimeni nu își recapătă speranța dacă este criticat continuu și distructiv, ci dacă este tratat cu respect și demnitate și mai ales dacă îi este arătat Hristos și Maica Sa Sfântă. Speranța și împăcarea în societatea noastră depind în primul rând de fapte de milostenie sufletească și trupească față de cei care au nevoie de ele, așa cum sunt ei acum. Acest lucru l-au făcut înaintașii noștri ca o “turmă mică” de oameni disprețuiți și au reușit astfel să schimbe cursul istoriei.

În România este încă multă sete de Dumnezeu, iar metoda sugerată de Papa Ioan Paul al II-lea, adică sinteza fecundă dintre catolicitatea Bisericii lui Hristos și identitatea națională, este o cale a sfințeniei, care a dat și dă roade pentru că ne ține în credința în Hristos și sub ocrotirea Maicii sale. În momentul actual mai ales, ne poate feri atât de ispitele ateismului de tip bolșevic sau modernist, cât și de instrumentalizarea credinței sau de fetișizarea unor elemente neesențiale ale practicii religioase.

Când a venit în România, Ioan Paul al II-lea nu mai era în forma fizică de la începutul pontificatului său, însă prezența lui a fost absolut impresionantă. Prin întreaga sa atitudine a arătat bunătate, viziune, curaj, curiozitate intelectuală, atenție și respect prin fiecare gest al său, în favoarea acelora cu care s-a întâlnit. Să ne asumăm slăbiciunea cu naturalețea și smerenia lui, să punem în practică îndemnurile lui și, la fel ca el, să fim responsabili față de atitudinile noastre, pentru a putea atinge “țelurile îndrăznețe, care se cuvin unor fii de martiri“.

Asociația Medicilor Catolici din București: Obligativitatea educației sexuale în școli înseamnă transferul puterii educative a Bisericii și a familiei către stat și ONG-urile marxiste

2

Asociația Medicilor Catolici din București atrage atenția asupra faptului că introducerea educației sexuale în școli nu are nicio legătură cu educația. Acest lucru este vizibil cu ochiul liber, dacă ne uităm la ţările care au introdus această materie acum zeci de ani și care nu au reușit să rezolve problemele pe care aceasta trebuia să le elimine. Dimpotrivă, aceasta le-a agravat.

Educația sexuală obligatorie în școli înseamnă de fapt transferul puterii educative a Bisericii și a familiei către stat și ONG-urile marxiste în scopul creării omului nou socialist și societății socialiste. Acest lucru va avea drept consecință sabotarea transmiterii adevărului de către Biserica și familie, precum și îndoctrinarea copiilor cu ideologia marxista.

O astfel de inginerie socială s-a încercat in 1919, in Ungaria lui Bella Khun, când Georg Lucaks propusese introducerea educației sexuale radicale în școli în scopul descreştinării Ungariei şi fragilizării familiei, prin subminareaeticii sexuale creștine.

Pius al XI-lea ne-a prevenit asupra acestui fenomen încă din 1931, în enciclica Quadragesimo anno, atunci când a denunțat « socialismul educator » despre care spunea ca este « o nouă formă de socialism, puțin cunoscută pana în prezent, dar care se răspândește în multe grupuri socialiste. Acesta se consacră în special formării minților și moravurilor; făcându-se prietenul copiilor, acesta îi atrage la sine în special pe cei de o vârstă fragedă, totodată acesta se adresează și masei largi de oameni pentru a crea omul socialist care va modela societatea după principiile socialiste » (§ 121).

Ce credeți că vor învăța copiii la orele respective? În nici un caz adevărul despre femeie și bărbat și vocația specifică și comună a acestora (de a procrea, de a crește și educa copiii, precum și de a le transmite credința pentru ca ei se mântuiască); despre familie și căsătorie și finalitatea acestora; despre sexualitatea umană care este expresia cea mai profundă a iubirii umane dintre un bărbat și o femeie și a cărei finalitate este procrearea. Nu îi vor învăța despre « teologia trupului » a lui Ioan Paul al II-lea sau despre frumusețea învățăturii Bisericii despre aceste lucruri. Îi vor învăța ideologia, minciuna despre toate acestea. Contrariul faţă de ceea ce Biserica și familia îi învață.

Creștinismul ne învață, în plan natural, că adevărul există, că el se află chiar în lucrurile pe care vrem să le cunoaștem, că acest adevăr trebuie căutat, că el poate fi găsit și că noi trebuie să ne conformăm viaţa acestui adevăr. El trebuie sa fie principiul cunoașterii și acțiunilor noastre. În plan supranatural, creștinismul ne mai spune că Cristos este Adevărul: « Isus i-a spus : eu sunt calea, adevărul și viaţa » (Ioan 14,6). De aceea rolul Bisericii este sa meargă în toată lumea și să predice evanghelia la toată făptura (Marcu 16, 15).

Marxismul nu crede în asta, ci în interese, cele de clasă. Astfel, îi va învăța pe copii că adevărul nu există; ca bărbatul și femeia nu există, ci există gender sau transgender; că familia e de mai multe feluri, căsătoria de asemeni; că femeia e asuprită de bărbat; că un copil nu are nevoie de mama și de tatăl său, ci poate fi privat de unul dintre ei sau poate foarte bine avea doi tați, două sau mai multe mame ; că persoanele care compun familia pot fi oricând și indefinit înlocuite sau îndepărtate prin divorț (soțul, soția), avort și contracepție, dar și prin tehnicile de reproducere (copilul), eutanasie și suicid asistat (bunicii). Mai multe detalii despre ce vor trebui să învețe copiii găsim în Standardele pentru educație sexuală în Europa ale OMS. Vedem cum adevărul este înlocuit cu surogatul său, ideologia, care devine principiu de gândire și acțiune.

De ce marxismul se ocupă cu acest lucru? Pentru ca copiii să piardă contactul cu realitatea, cu adevărul, ca să nu îl mai caute pentru că astfel « veți cunoaște adevărul și adevărul vă va face liberi» (Ioan 8, 31). În schimb, li se propune o lume ireală, complet inventată. Ca ei să nu traiască în viaţa lor după adevăr, ci după minciună. Ca ei sa fie sclavi și nu oameni liberi. Ca marxiștii să-și poată transmite în voie învățăturile în vederea creării omului nou și noii societăți.

Cardinalul Giacomo Biffi spunea că « spre deosebire de adevăr, ideologia nu hrănește, ci intoxică, nu luminează mintea, ci o deformează, nu alimentează viaţa interioară, ci îi taie respirația ».

Pius al XI-lea spunea în enciclica menționată anterior că « socialismul se bazează pe o teorie proprie despre societatea umană, ireconciliabilă cu creștinismul adevărat. (…) Socialism creștin este o contradicție în termeni. Nimeni nu poate fi în același timp un bun catolic și un adevărat socialist » (§ 120).

Nimeni nu poate căuta și urma în același timp și adevărul și minciuna. De aceea marxismul atacă Biserica și familia. Pentru că ele reprezintă concurenţa și inamicul numărul 1 faţă de proiectul marxist.

De aceea cei care vor să impună marxismul în societatea de astăzi duc războiul împotriva creștinismului: pentru a distruge Biserica și familia și pentru a putea pune astfel mâna pe puterea totală. Iar acest lucru nu se poate realiza decât printr-o educație ideologică, prin îndoctrinare, destinată în special copiilor.

Gramsci spunea că « socialismul este exact religia care trebuie să zdrobească creștinismul… În noua ordine, socialismul va triumfa mai întâi prin acapararea culturii prin infiltrarea școlilor, universităților, bisericilor și media, transformând conștiința societății ».

Educaţia sexuală în școli este cu atât mai periculoasă cu cât ea este obligatorie, deci predată generalizat și sistematizat. Acest lucru permite crearea unei culturi, contrare culturii pentru adevăr și culturii sfințeniei. Copiii au nevoie să li se spună adevarul şi nu să li se bage pe gât ideologia. Ei au nevoie sa fie educați în credință, căci ei au un suflet, nu sunt niște animale. Educaţia se face prin transmiterea unei doctrine care învață adevărul, prin învățarea catehismului, a vieților sfinților pentru a fi neclintiți și fideli credinței lor. O astfel de educație a făcut ca Fericitul Cardinal Iuliu Hossu să poată să spună în faţa persecuției comunismului « credința noastră este viaţa noastră ».

Prin urmare ar fi trei soluții în fata unui astfel de atac declanșat de « socialismul educator » împotriva copiilor, familiei și Bisericii:

1. Atacarea prin mijloace juridice a acestei obligativități;
2. Impunerea obligativității unui conținut al orelor de educației sexuale conform eticii creștine, căci marea majoritate a copiilor sunt creștini;
3. Dublarea efortului nostru în transmiterea credinței noastre și trăirea credinței noastre ca pe un drum de sfințenie care pe termen lung poate duce la transformarea întregii societăți, așa cum a mai făcut-o creștinismul în istorie, transformând imperii în Creștinătate și inspirând legile și moravurile societății occidentale în sens larg.

Andreea Popescu pentru AMCB

Această criză poate fi o oportunitate: Șapte soluții pentru relansarea economiei

0

Investițiile bine făcute, pe principii morale solide, sistemul antreprenorial și inovația vor însănătoși România după această perioadă extrem de complicată.

Intervenția statului trebuie făcută rapid, nebirocratic și să acționeze ca o pârghie pentru dezvoltarea economică, cu instrumente adecvate, care nu fac risipă. Veniturile viitoare încasate de stat și administrațiile locale vor compensa investiția făcută inteligent ACUM.

Guvernul Ludovic Orban a intervenit rapid prin măsuri aflate imediat la îndemână începând rambursarea datoriilor existente către mediul privat, acordarea de facilități de șomaj tehnic, mărirea plafonului de garantare IMM Invest și alte măsuri care ajută mediul economic.

Acum se pregătește anunțarea unui nou pachet de stimulare a economiei și este esențială implicarea și cooperarea miniștrilor Florin Cîțu, Ion Ștefan, Virgil Popescu și Ioan Marcel Boloș. La nivel european și global, liderii se întrec prin anunțarea unor măsuri pentru a reface încrederea.

În aceste clipe, prioritatea tuturor este salvarea imediată a vieților, cu măsuri sanitare adecvate și eficiente, dar următorul pas, un Plan al relansării economice, ar trebui finalizat și anunțat rapid,  pentru a da încredere. Consultarea structurată cu mai mulți oameni deștepți din mediul de afaceri este esențială.

Soluția pentru România este finanțarea rapidă a investițiilor publice și a planurilor de afaceri ale companiilor și antreprenorilor care aduc valoare adăugată, bazate pe tehnologii inteligente de vârf, care ne fac mai competitivi pe termen lung, ținând cont de scăderea dependenței de producția chinezească și a oportunităților derivate din această criză.

Totuși să ținem cont că orice ban împrumutat de țara noastră va trebui rambursat în viitor, va avea costuri și acestea pot fi acoperite doar dacă avem o creștere economică și o bună guvernare.

Statul, împreună cu instituțiile financiare internaționale și bănci, poate asigura finanțarea, garantarea și asigurarea necesară.

Am listat mai jos câteva oportunități de context care să fie fructificate prin câteva soluții care să ajute pe termen lung la relansarea economică și financiară.

Companiile și antreprenorii cu idei bune, cu experiență, curajoși și determinați au nevoie de capital și pot fi motivați cu finanțare pe termen lung prin obligațiuni.

Responsabilitatea este mult întărită când banii sunt rambursabili. Competitivitatea pe termen lung crește dacă afacerile sunt proiectate bine, eficiente, folosind avantajele tehnologiei de vârf și cu excelență în management. Când știi că ai de rambursat banii împrumutați, când ai garantat și tu, chiar dacă dispui și de o garanție de stat, vei gândi mult mai mult și șansele de succes vor crește.

❖ ❖ ❖

Soluție 1: Statul oferă împrumuturi prin cumpărarea obligațiunilor emise de companiile private, cu scopul de a finanța rapid proiecte viabile.

Obligațiunile emise de companii sunt un contract, un drept de creanță pe care statul îl are asupra companiei emitente. Dobânda plătită de companii să fie fixă, în lei, de exemplu 3% și maturitatea să fie, de exemplu, de 10 ani cu 3 ani de grație. Garanția principală va fi generală, bazată pe veniturile din planul de afaceri prezentat, dar este important să fie încurajate și garanțiile suplimentare.

Avantaje:

✔  Rapiditate în alocare de bani ieftini, în mod responsabil

✔  Structura simplă, ușor de înțeles și încurajatoare

✔  Statul are posibilitatea să gajeze obligațiunile, să atragă capital mai ușor în viitor

✔  Aceste titluri ar putea fi tranzacționate ulterior pe piețele de capital

✔  Intervenția statului este de tip levier, prin subvenționare dobânzii și garanțiilor

Riscuri:

✔  Parte din planurile de afaceri sa nu fie de succes

✔  Structurare inadecvată a instrumentului

✔  Lansare târzie, birocratică

Statul poate cumpăra aceste titluri atât de la companii private, de stat sau cu capital al autorităților locale. Pentru a crea o infrastructură solidă de afaceri pe termen lung se pot finanța cu predilecție proiecte în anumite domenii precum tehnologii avansate, energie, agricultură, producție industrială, domeniul medical sau orice alt domeniu care poate ajuta ca în România să se producă pentru necesarul local, dar și cu planul de a deveni lider regional și a ataca piața global.

Delocalizarea din China oferă o șansă de poziționare bună a României în atragerea companiilor americane, japoneze și europene.

Antreprenorii din agricultură și din zona de stocare și procesare producție agricolă pot dezvolta proiecte noi de anvergură prin care să mărim producția și să asigurăm securitatea alimentară a românilor și nu numai. Depozitele de fructe și legume sunt investiții rentabile care ar ajuta mult la scăderea importurilor. Dezvoltarea de plantații intensive, ecologice și inteligente se poate stimula în această perioadă.

Este o perioadă propice de a accelera proiectele de infrastructură strategică – infrastructura de data centere și rețeaua 5G, autostrăzi și drumuri rapide, modernizarea căilor ferate, proiecte de extracție a resurselor subsolului care devin profitabile, unificarea și modernizarea aeroporturilor, infrastructura de distribuție de gaze naturale, producția de îngrășăminte chimice, irigații, centrale de producere a energiei pe gaz și altele.

Soluție 2: O parte din proiectele strategice se finanțează cu fonduri europene, iar suplimentarea finanțării poate fi făcută prin instituțiile financiare internaționale precum IFC, BEI, BERD, cu participarea directă și bănci private. Pentru sindicalizarea rapidă a finanțării soluția este tot o emisiune de obligațiuni cu destinație strategică la care pot participa investitori instituționali și nu numai.

De exemplu, o companie națională are un proiect strategic important și fezabil, are o parte din bani dar nu suficienți. Emite o obligațiune pentru finanțarea acelui proiect și această obligațiune este cumpărată în proporție, să zicem de 10% de către Ministerul de Finanțe iar restul este destinată vânzării către alți investitori.

Ministerul de Finanțe poate da o garanție suplimentară pentru acoperirea riscurilor. Guvernul poate debirocratiza rapid si accelera absorbția de fonduri europene dacă se muncește cu oameni inteligenți câteva săptămâni.

Avantaje:

✔  Banii se alocă în mod responsabil și se poate evalua impactul

✔  Statul are posibilitatea să gajeze obligațiunile, să atragă capital mai ușor în viitor

✔  Instituțiile financiare internaționale pot asigura consiliere rapidă și pot investi

✔  Aceste titluri ar putea fi tranzacționate ulterior pe piețele de capital

✔  Intervenția statului este de tip levier prin subvenționare dobânzii și garanțiilor

Riscuri:

✔  Parte din planurile de afaceri să fie generate de grupuri de interese necinstite

✔  Structurare inadecvată, nepatriotică a instrumentelor financiare

✔  Lansare târzie, birocratică

Obligațiunile pot fi tranzacționate pe piața de capital și pot fi folosite pentru a-i încuraja pe români să economisească. Emitenții pot beneficia de o subvenționare a dobânzii pentru tranșa destinată investitorilor persoane fizice.

Românii noștri au conturi în toată lumea cu dobânzi nesemnificative, au cash și consider că ar investi în proiecte strategice, într-o obligațiune pentru RePatrierea de capital cu o dobândă atractivă, garantată de Statul Român. Pentru asta este importantă acțiunea rapidă, întărirea credibilității, eliminarea lichelelor din funcțiile de decizie, patriotism și acțiune hotărâtă.

Contextul este foarte bun pentru accelerarea investițiilor autorităților publice locale și județene și asocierilor dintre acestea – finanțare directă imediată a proiectelor de infrastructură rentabile care nu pot fi făcute de companiile private. NU canalizări în sate cu 20 de locuitori, NU poduri peste care nu trece nimeni sau pe sub care nu trece apa, NU terenuri de sport în pantă, NU parcuri betonate în zona rurală și alte fantasmagorii ridicole.

Soluție 3: Proiectele de infrastructură de drumuri, de apă și canalizare, de eficiență energetică, mobilitate, mediu și dezvoltare economică unificate cu o gândire integratoare, strategică susținute de tehnologiile inteligente de comunicații și informații și de o bună administrare.

În plus autoritățile locale aflate cel mai aproape de cetățean pot participa la alocarea de stimulente către mediul de afaceri local asigurându-se o descentralizare a stimulentelor. Câte 10 proiecte private de dimensiuni mai mici ar putea fi acordate de autoritățile publice locale. Municipalitățile și județele pot emite obligațiuni pe 20 de ani pentru astfel de proiecte.

La fel ele ar putea cumpăra obligațiuni emise de companii care ajută la dezvoltarea locală. Constituirea fondurilor de dezvoltare urbana regionale ar putea fi instrumente eficiente de dezvoltare și de realizare a unui mix financiar echilibrat.

Avantaje:

✔  Banii sunt alocați mai aproape de nevoile cetățenilor

✔  Transparență ridicată prin listare publică

✔  Statul, instituțiile financiare internaționale, băncile și fondurile de investiții pot participa

✔  Se dezvoltă piața de capital prin oferirea de posibilități de plasament sigure cu venit fix

✔  Efortul investițional este distribuit pe o perioadă lungă, neexistând o generație de sacrificiu

Riscuri:

✔  Proiectele de investiții să fie insuficient gândite și nepregătite

✔  Inițiere cu întârziere și blocaje birocratice generate de lipsa de profesionalism și asumare

✔  Lipsa de decizie la nivel politic.

Acum este timpul pentru stimularea atragerii know-how-ului și investițiilor străine de mari dimensiuni în parteneriatele public-private predictibile, în care companiile românești să fie implicate și să ofere noi locuri de muncă și dezvoltare economică solidă pe termen lung cu impact scăzut în deficitele viitoare.

Soluție 4: Pregătirea imediată pentru 2021, anunțarea și oferirea unor condiții excepționale pentru un pachet de investiții în PPP la nivel central și local, pentru atragerea investițiilor străine solide în infrastructură, tehnologie, energie, dezvoltare urbană și alte domenii atractive pentru marii investitori.

Sunt benefice o autostradă sau drum rapid de interes național, pachete de investiții de infrastructură locale și regionale, centrale energetice, data centere, proiecte de regenerare urbană, refacerea gărilor și în special a Gării de Nord, proiecte strategice în domeniul comunicațiilor, proiecte strategice pentru industria de apărare și alte tipuri de proiecte care aduc dezvoltare pe termen lung. Această soluție începe cu identificarea rapidă a patrimoniului imobiliar și de proiecte posibile de acest tip.

Avantaje:

✔  Atragere de investiții predictibile

✔  Credibilitate pentru România și aliați de încredere

✔  Echitate pentru generații

Riscuri:

✔  Capacitatea scăzută de pregătire a proiectelor

✔  Temerea investitorilor

✔  Întârzierea contractării

Soluție 5: Finanțarea specială cu 1% dobândă a proiectelor de relansare a turismului în același timp cu lansarea unui proiect major de prezentare și promovare a destinațiilor din țara noastră pentru atragerea de turiști străini.

Pentru hoteluri și infrastructură turistică, stațiuni, statul să poate cumpăra, oferi garanții și asigura direct sau cu ajutorul instituțiilor financiare obligațiuni emise pe 20 de ani cu 5 ani de grație.

Pentru pensiunile care doresc se poate oferi, de exemplu, un ajutor direct de 1000 Euro/camera rambursabil cu dobândă de 1% pe 5 ani cu 3 ani de grație. Pentru restaurante la fel, o finanțare directă rambursabila pe 5 ani bazată pe cifra de afaceri trecută. Aceste tipuri de sprijin sunt rambursabile și impactul în deficit va fi dat doar de subvenția de dobândă și costul asigurării.

Turismul rural și cultural bine promovat va asigura o bună poziționare a României pe termen lung și fiecare român aflat în diaspora poate deveni un promotor al turismului românesc.

❖     Finanțarea prin obligațiuni și listarea obligațiunilor pe piața de capital va ajuta la mărirea lichidității într-o perioadă în care este binevenită antrenarea investițiilor în reconstrucție din afară și din economiile românilor. Așa se poate construi o premisă favorabilă unor posibile listări în etapa următoare pentru a întări percepția asupra statutului de piață emergentă și, de ce nu, chiar obținerea lui în mod formal.

Pentru proiecte ambițioase avem nevoie de antreprenori și forță de muncă inteligentă, calificată care să facă posibilă creșterea României. Avem nevoie de ingineri, cercetători, fermieri, medici și profesori.

Soluție 6: Lansarea platformei de joburi pentru românii din străinătate și a programelor antreprenoriale prin care să fie atrași Acasă, anunțate în programul de guvernare de acum 6 luni. Reluarea rapidă a programului Diaspora Start-up suplimentată de o primă pentru instalare.

Oferirea permanentă de oportunități de reîntoarcere de către administrațiile locale, un mesaj de încredere lansat de guvern, granturi speciale pentru cercetători și IT-iști.

Avantajele sunt evidente. Se poate merge până la acordarea de terenuri agricole pentru localizarea  fermierilor de ispravă și dezvoltarea unor proiecte de care avem nevoie. Mica producție și prelucrarea agricolă pot fi stimulate prin intensificarea programelor deja existente care să fie oferite specific pentru cei care revin acasă să înceapă o afacere în domeniu.

O parte din produsele românești de calitate și ecologice pot cuceri piața europeană cu minimă investiție în marketing și distribuție. Avantajul creșterii cumpărării on-line va fi un impuls formidabil pentru micii agricultori și producători de produse alimentare mai sofisticate.

Pentru reluarea muncii avem nevoie de reguli sanitare stricte care să fie adoptate de angajatori și angajați și oferirea de produse de asigurări de sănătate adecvate care să acopere angajații și familiile acestora, la standarde foarte ridicate.

Noile tehnologii inteligente, avansate din inteligență artificială, robotică, biotehnologiei, nanotehnologiei, cloud, big data, smart city și alte tehnologii, modele de business ale căror aplicare, toate acestea ne-ar ajuta să creștem rapid.

Soluție 7: Finanțare inteligentă pentru toate hub-urile tehnologice, clusterele și fondurile de investiții în înalta tehnologie prin combinarea instrumentelor existente și chiar și achiziția de acțiuni sau unități de fond de către stat. Accelerarea absorbției fondurilor europene și mărirea acestora prin suplimentare cu împrumuturi și investiții directe.

Este esențială finanțarea prin obligațiuni pentru că ele pot fi ușor împachetate și gajate pentru împrumuturi externe pe piața liberă. Pentru aceste împrumuturi avantajoase, la fel și antreprenorii trebuie să garanteze cu ce au și în completare se poate asigura riscul de neplataă și oferi o garanție parțială din partea statului. Astfel, avem mai multe șanse să evităm uraganul, să avem speranța că ieșim la liman și să nu ipotecam total generația următoare.

❖ ❖ ❖

Această criză este totuși o ocazie excelentă pentru digitalizarea rapidă, pentru introducerea indicatorilor de performanță în administrația publică, pentru o educație mai performantă bazată pe instrumente tehnologice avansate, pentru telemedicină și în general pentru eficientizare în toate domeniile.

Este un moment bun pentru regândirea contractelor de muncă, introducerea flexibilității și o mare ocazie pentru a arăta mai multă empatie între generații.

Legea pensiilor ar trebui refăcută pentru realitatea unei Românii lovită de pandemie și care trebuie să facă față unei crize economice profunde pe care vom fi obligați să o traversăm.

În această călătorie România are nevoie de aliați puternici, din toată Europa, de la Nord la Sud, inclusiv Marea Britanie și este obligatoriu ca parteneriatul cu Statele Unite să fie întărit și operaționalizat mai mult de substanță economică și strategică.

Nu avem nevoie de bani și investiții din țări care mint și nu respectă partenerii economici, care înșeală, fură și prigonesc oamenii care spun adevărul. Nu avem nevoie de bani murdari și ticăloșie ridicată la rang de politică de stat.

_____________________________________________

Marius Bostan este un cunoscut antreprenor și investitor român, cu o mare experiență managerială, ca membru în diverse consilii de administrare ale unor companii, fonduri sau organizaţii non-profit.

A fost în boardul Fondului Român de Dezvoltare Socială, co-fondator și Președinte al FNTM, co-fondator al VMB Partners, pionier al obligațiunilor municipale și corporatiste și a adus prin aportul său finanţare inteligentă în proiecte de peste 1,5 miliarde $.

Este membru al organizației Romanian Business Leaders și este iniţiatorul proiectului RePatriot de conectare a diasporei cu țara.

Implicat activ în viața publică încă din anii 90, a fost unul dintre liderii studenților de la Facultatea de Matematică, Președinte al TUNȚ și apoi membru al administrației în guvernarea CDR.

În 2015, pe baza expertizei în domeniul financiar, ITC și Telecom, a fost invitat să facă parte ca Ministru al Comunicațiilor și pentru Societatea Informațională din guvernul de profesioniști, condus de Dacian Cioloș.

Carantina ne obligă să învățăm ce e de fapt homeschooling-ul și de ce milioane de americani îl preferă (Podcast În Libertate)

0

De peste o lună experimentăm „școala în casă”, cu lecții online, de la matematică la pian, ori dansuri, și cu sufragerii transformate în săli de studiu. Cu bucuria timpului petrecut în familie și a programului flexibil și mai lejer, cu spaime ocazionale că poate copilul pierde achiziții academice vitale, cu multe semne de întrebare despre cum poate învăța copilul într-un fel atat de „neobișnuit” și cu uimirea că, iată, poate! se infiripă bănuiala că ne-am putea descurca foarte bine și fără școală – fără școala convențională, desigur.

În întâlnirea virtuală pe care am avut-o cu colegii de la În Libertate (urmăriți-i pe Facebook) am povestit în ce măsură ceea ce facem acum cu toții este homeschooling și cum carantina are potențialul de a ne schimba total ideea despre educație și de a deschide o piață a serviciilor educaționale online. Am vorbit despre programul unui copil care face homeschooling, în carantină și în afara carantinei, despre parcursul lui academic și despre cum homeschooling-ul este o investiție pe termen lung în care responsabilitatea și implicarea nu se termină odată ce copilul „a absolvit școala”. Carantina s-ar putea să schimbe și modul în care lucrează unii dintre noi, eventual în favoarea muncii de acasă, și sunt părinți care se gândesc acum ce ar însemna să treacă la homeschooling.

Avem astfel câteva sfaturi pentru părinții care se gândesc să continue ei înșiși să se ocupe de școala copiilor lor alegând calea homseschooling-ului după ieșirea din carantină și am explicat de ce cele mai mari temeri mediatizate ca piedici vin doar din lipsă de informare:

capacitatea părintelui de asigura educația secondat de manualul profesorului, de curicule la cheie cu cărți și caiete de lucru pentru întreg anul școlar la pachet, de site-uri gratuite sau pe bază de abonament, de cărți și bloguri de homeschooling;

socializarea copiilor care fac homeschooling;

echivalarea studiilor și a diplomelor, cadrul legal;

susținerea locală, prin comunitățile de familii care fac homeschooling, Asociatia Home Schooling Romania

Puteți urmări podcastul pe Youtube aici.

Puteți citi și: Despre homeschooling în România, navigând printr-un ocean de preconcepții (INTERVIU)

Homeschooling în SUA

Despre practica homeschooling în Statele Unite ale Americii, National Home Education Research Institute (NHERI), citat pe site-ul Departamentul pentru Educație al SUA, scrie că e „educația la domiciliu condusă de părinți; educația la domiciliu, o practică educațională tradițională veche, care în urmă cu un deceniu părea a fi ceva de ultimă oră și o „alternativă”, dar acum este aproape „mainstream”.”

„Homeschooling e probabil forma de educație cu cea mai rapidă creștere în Statele Unite, conform NHERI. Numărul de copii care fac homeschooling este în creștere în întreaga lume, de exemplu, Australia, Canada, Franța, Ungaria, Japonia, Kenya, Rusia, Mexic, Coreea de Sud, Thailanda și Regatul Unit.”

Aproximativ 2,5 milioane de copii care fac homeschooling în SUA (între clasa pregătitoare și ultima clasă de liceu), iar numărul pare a fi în crește, cu între 2% și 8% pe an, în ultimii ani.

De asemenea, la testele naționale copiii care au făcut homeschooling au de regulă rezultate cu între 15 până la 30 de procente mai bune decât copiii care urmează școlile publice. NHERI spune că acești copii obțin rezultate peste medie la teste indiferent de nivelul de educație al părinților sau de veniturile familiilor lor, iar rezultatele academice ale copiilor nu sunt influențate de faptul dacă părinții au calificare de profesori sau nu.

Institutul mai scrie despre copiii care au făcut homeschooling că au rezultate mai bune în medie la testele SAT și ACT (echivalente bacalaureatului românesc), testele luate în considerare la admiterea la facultate.

Cât despre socializare și dezvoltarea psihologică, copiii care au fost educați în regim homeschooling au o dezvoltare socială, emoțională și psihologică peste medie, menționează National Home Education Research Institute (NHERI).


Dacă aveți întrebări sau ați vrea să vedeți și alte teme legate de homeschooling dezbătute, scrieți-ne mai jos, în secțiunea de comentarii. Sau aici.

PUBLICATE RECENT

JURNAL