„Razboi civil” în Transnistria in 1992 – a fost sau n-a fost

0

În continuarea articolului lui Dan Nicu, încerc să vă explic mai pe îndelete care este faza cu „războiul civil” din capul lui Ciocoi sau Nicu Popescu, actualul şi fostul ministru de Externe al R. Moldova, ultimul din guvernul Maia Sandu.

După cum știți, ministrul de Externe Ciocoi din guvernul susținut de socialiști, socotit mare diplomat de altfel, dar și Nicu Popescu, bonjuristul Maiei, cu studii pe la CEU în Budapesta și MGIMO la Moscova, au scandalizat în ultima jumătate de an opinia publică din R. Moldova cu declarații cum că războiul din 1992 între Chișinău și separatiștii susținuți de Armata a 14-a rusă dislocată în Transnistria a fost un „război civil”.

Dacă în cazul lui Ciocoi contestația e mai aspră că, deh, e în guvernul socialist și cel mai ușor lucru din lume e să vezi socialismul şi simpatiile pro-ruse ale lui Dodon, nu și ambiguitatea Maiei Sandu şi a anturajului său, Popescu a fost iertat, pentru că e „băiat de-al nostru, pro-ioropean, ei lăsați, a gafat omul.”

Nu. N-a gafat. Și explic și de ce.

Există, bineînțeles, o interpretare oficială și ortodoxă cu privire la războiul din 1992: da, toată lumea e de acord că a existat o intervenție rusească directa prin Armata a 14-a care a sprijinit forţele separatiste de la Tiraspol. Din această interpretare rezultă limpede că a fost vorba (şi) de o agresiune externă. Dar într-un mod paradoxal, aceasta nu exclude și n-a exclus niciodată în R. Moldova (a se vedea înduioșătoarele și longevivele reportaje ale Europei Libere Chisinau despre „comunitatea” dintre malul drept și malul stang al Nistrului, „unitatea” celor două maluri) o sensibilitate față de o anume interpretare a conflictului, și mai ales a originilor sale.

Cu alte cuvinte, sigur, Rusia e parte beligerantă, recunoscută ca atare în documente internaționale. Dar conflictul e (şi) local, a avut (şi) premise locale. Rușii au turnat gaz pe foc, dar unor premise existente. Au exploatat o stare de conflict existentă, locală. Local în sens aproape geografic, nu că, într-o perspectivă cauzală, problema n-ar fi fost generată istoric tot de ruşi prin ocupaţiile şi decupările teritoriale succesive.

Transnistreni paşnici, posesori de drept ai paşapoartelor moldoveneşti cu care pot trece Prutul încoace şi încolo. George Simion nu mai poate, pentru că este român
Transnistreni îngrijorați, 1992

Pînă aici suntem de acord, dar în continuare lucrurile se bifurcă.

Viziunea mea și a altora ca mine este următoarea: războiul din 1992 a fost un război separatist care a antrenat atît armata rusă din zonă, cît și sensibilitățile populației locale, prea puțin ancorată, dacă nu de-a dreptul ostilă și recalcitrantă față de scopurile declarate ale mişcării de eliberare națională din Republica Sovietică Socialistă Moldovenească, începută la sfîrșitul anilor ’80. Ce revendica malul drept? Chișinăul? Strada? De la revendicări lingvistice: limba română, alfabetul latin, pînă la cerințe „radicale” cum ar fi refacerea unității naționale cu România. De la revendicări lingvistice, aşadar, aparent benigne, pînă la transformări profunde ca unirea. Toate absolut întemeiate, indiferent de gradul de „radicalism”, dacă punem lucrurile în contextul cunoscut: Basarabia este un teritoriu românesc, primul care a declarat unirea în 1918, care și-a afirmat clar intenția de a participa la proiectul politic modern numit România la sfîrsitul Primului Război Mondial, ocupată apoi în condițiile pe care le știm de către URSS în 1940, supusă violențelor, crimelor de stat, deportărilor, deznaționalizării printr-o perversă inginerie identitară: moldovenii ar fi un al popor decît românii, ar vorbi o altă limbă, ar avea nevoie să-și afirme o „statalitate” distinctă.

Căderea Uniunii Sovietice a însemnat falimentul acestui proiect identitar moldovenist sovietic. În acest context, românii din URSS au avut tot dreptul să-și pună problema unirii cu patria lor România. Nimic din ceea ce construise și lăsase URSS în plan identitar și politic nu prezenta absolut nicio legitimitate, măcar și prin violența cu care s-a încercat impunerea acestui proiect politic și identitar moldovenist, dacă nu prin însăși falsitatea sa flagrantă.

Mai era ceva de recuperat din moldovenism la sfîrșitul URSS-ului? Mai era ceva de recuperat din pretenția goală și frauduloasă a „statalității moldovenești”?

Nimic.

Ce se construiește pe ocupație, crimă, teroare și minciună nu are absolut nicio valoare în fața adevărului și a libertății.

Scuzaţi-mi incorectitudinea politică, cele două treimi rusofone și rusofile din populația Transnistriei înțelegea aceste lucruri? Participă la aceste valori comune? Împărtășea același ideal politic?

Nu.

Au vrut să se separe?

Da.

Au avut în acest scop sprijinul armatei ruse dislocate în zonă?

Da.

Am avut noi puterea să oprim sau să renegăm acel separatism fără a ne nega la rîndul nostru pe noi înșine și aspirația noastră românească pentru malul nostru drept al Nistrului?

Nu.

Există dragoste cu forța?

Nu.

A fost „război civil”?

Haideți să vedem.

Și aici vine interpretarea lui Ciocoi și a lui Popescu.

Ce este un război civil? E un război care se desfășoară, cert, între tabere rivale, dar în interiorul aceleeași identități politice. E, cu alte cuvinte, un război fratricid.

Popescu şi Ciocoi cînd zic că a fost război civil, ce au în vedere? Că s-a iscat un conflict între cel puțin două tabere aparținînd aceluiași ethos politic, în sînul aceluiași popor. Republica Moldova în 1992 ar fi fost o entitate politică care moștenise, cel puțin prin amprenta sa geografică, Republica Sovietică Socialistă Moldovenească (RSSM) din perioada sovietică. Dacă a fost război civil, e pentru că se presupune că în 1992 malul drept și malul sting al Nistrului participau la o identitate comună, întreruptă, destabilizată de forţe externe și/sau interne radicale: armata rusă ca receptor al provocării, elitele politice românești revendicative ale anilor ’89-’91 ca emitățor iniţial al provocării.

Noi în 1992 am fi format o identitate comună cu Transnistria, am fi fost un singur popor carevasăzică, și, din cauze externe sau interne radicale, s-a iscat un război civil: transnistrenilor nu le-au picat bine românismele și unionismele de la Chișinău, s-au răsculat, a intervenit și Armata a 14-a și uite așa „limbă v-a trebuit? alfabet?”

Cu alte cuvinte, și aici e, dincolo de orice, punctul nodal: pentru Popescu sau Ciocoi perioada sovietică a reprezentat un proiect absolut legitim de construcție națională, identitară, politică reprezentat de RSSM, destabilizat de un „război civil”.

Noi în perioada sovietică n-am fost ocupați din contul României, alipiți cu forța la o Transnistrie sovietizată și comunizată încă din perioada interbelică, cu granițe trasate după pofta și interesul Moscovei, cu alte cuvinte nu ni s-ar fi furnizat o „statalitate” impusă și croită identitar, politic, geografic exclusiv după imaginația geopolitică și a intereselor sovietice, n-am fi fost supuși unui plan de deznaționalizare antiromânească, de schimonosire a ființei și limbii noastre.

Nu.

Noi în perioada sovietică am fi participat la o formă absolut legitimă de agregare și manifestare a „statalității” și „identității politice” moldovenești. Mă rog, într-o formă, să zicem federală în componența URSS, dar am ieșit din URSS, am păstrat amprenta geografică a RSSM cu tot cu Transnistria, și dacă stăteam cuminți și nu ceream limbă română și Unire cu România, poate nici nu se întîmpla în sînul acestei „identități politice comune”, consolidate deja cu Transnistria în perioada sovietică, un „război civil”. Nu „provocam” nici ursul.

Dar aşa, a fost „război civil”. S-au bătut „frații” între ei. Din cauza unor radicali unioniști și româniști de la Chișinău, i-am sfădit pe Popescu și Kulminski cu frații lor Lebedi și Krassnoselski de la Tiraspol. Cu care ei încă din perioada sovietică formau „un popor”. Răvășit, insistăm, de un „război civil”. O „rană deschisă”. „Sîngerîndă” etc, etc.

Popescu și Ciocoi nu gafează cînd afirmă aceste lucruri. Pentru ei aceasta este interpretarea problemei. Și nu alta. Nu este o scăpare cînd afirmă că a fost război civil. Ci o intimă convingere.

Ei nu trăiesc identitatea comună cu România. Pentru ei nu Prutul sîngerează, ci Nistrul. Cînd vorbesc despre „reunificarea ţării”, au în vedere reintegrarea Transnistriei, nu unirea cu România.

Pentru ei identitatea politică a R. Moldova este o statalitate gîndită, croită, aplicată, trasată pe hartă cu creionul de ruși. Se dau de ceasul morții să „rezolve conflictul transnistrean” în granițele trasate de ruși în 1940. Să reîncorporeze Transnistria. Regretă separatismul unei baze militare rusești care este și a fost Transnistria. Abia așteaptă să fraternizeze din nou cu baza asta militară formată majoritar din populație colonistă rusă. Abia așteaptă să fie din nou „o țară”, aşa cum „am fost odată” (cum se exprimă Valentina Ursu la Europa LIberă Moldova).

Cam atît valorează și demnitatea politică a elitelor moldovenești: niște impiegați într-o gară rusească. Șefi de post. Paznici de depozit rusesc.

Trăim în fiecare zi după regulile dictate de Rusia în 1940

1

Am urmărit ultimul discurs al lui Oazu Nantoi în parlament Republicii Moldova, cel de pe 13 februarie cu privire la declarațiile ministrului de externe Ciocoi. Cum se spunea pe vremuri, ”combate bine”. Dar ce folos? Când ești primul autor și susținător, promotor în spațiul public al ideii de ”națiune civică moldovenească”?

Adică un fel de colectivitate în care etnicii români majoritari în RM se numesc români, limba și-o numesc română, și împreună cu celelalte etnii construiesc ”națiunea civică”, sau ”națiunea politică” moldovenească, a Republicii Moldova. Cultural, etnolingvistic, români, politic, moldoveni. Accente oarecum diferite față de națiunea civică moldovenească a lui Kulminski, asta e drept cu picioarele în moldovenismul etnic, oricâtă maskirovka și-ar face nespunând lucrurilor pe nume. Dar, oricum, ideea, eticheta, acestea au fost promovate în spațiul public de către Nantoi. Doar în ultimii câțiva ani, de când i-au preluat ideea, omul a renunțat să o mai promoveze. El chiar a crezut că aici poți construi un fel de Elveție, în care etnicii români locali să fie un fel de Schweizerdeutschen așa (germani elvețieni), un fel de ”români moldoveni”, ca să ținem și lupul sătul și oaia întreagă, să nu renunțăm la jucăria preferată – statul numit Republica Moldova.

Eu însă cred că el o să ajungă să înțeleagă într-un final, în următorii ani, că Republica Moldova e tot un fel de Transnistrie, față de România, și oricât de multe eforturi ai încerca să faci aici la Chișinău, tentativele de a merge înainte în istorie cu acest proiect, cu ideea unei statalități distincte de România la est de Prut, reprezintă o victorie permanentă, secundă cu secundă, a Rusiei, țara pe care Nantoi o înfierează pe bună dreptate atunci când vine vorba de evenimentele din 1992 din stânga Nistrului și ce s-a întâmplat de atunci și până acum. Cât suntem ”țară independentă”, independentă de România, Rusia a câștigat, ea nici nu are nevoie să miște ceva în front, noi, ținându-ne ca niște orbeți de ideea statalității ”moldovenești” (de fapt antimoldovenești), trăim în fiecare zi după regulile dictate de Rusia în 1940.

Nu poate să fie moldovenească o statalitate în care adevăratele elemente culturale moldovenești sunt în continuare fie ignorate, fie combătute, pentru că provin din partea principală, dominantă, a Moldovei, care e în dreapta Prutului. Nu poate să fie moldovenească o statalitate care continuă multe dintre invențiile și falsurile sovietice drept mituri fondatoare proprii, o țară care nu și-a făcut ordine în propriile costume populare, în propria muzică populară, dansuri, și continuă să folosească modelele false din perioada sovietică, croite cu scopul de a ne diferenția în mod mincinos de ceilalți moldoveni, de cei din dreapta Prutului, în condițiile în care Prutul nu a fost niciodată o linie de demarcație culturală, în spațiul românesc diferențierea regională făcându-se dintotdeauna pe axa nord-sud, niciodată est-vest. Asta se numește FURT DE IDENTITATE și noi nu avem dreptul, nu avem niciun drept să ne numim MOLDOVENI dacă ne construim identitatea pe niște fragmente trunchiate din zestrea culturală a vechii Moldove, peste care punem straturi și straturi de mizerie sovietică menită să ne contorsioneze identitatea și să ne transforme, încet-încet, în homo sovieticus, pregătindu-ne, în fapt, să ne lăsăm de moldovenitatea noastră.

Republica Moldova de astăzi nu poate să fie moldovenească, nici civic, nici în alt sens, în condițiile în care cetățenii ei votează cu picioarele și fug ca potârnichile care încotro, ei renunțând la a-și mai lega viitorul de acest pământ și de această colectivitate umană. Ea este antimoldovenească și antiromânească, continuându-și misiunea cu care a și fost creată de sovietici în 1940. Unica țară moldovenească, singura, există deja, se numește România. E singura țară pe care moldovenii o au, e singura țară care îi reprezintă. Singura în care se pune măcar problema, dacă încă nu a început construcția, unei autostrăzi care să ajungă, în perspectivă, până la Chișinău. E țara în care, cu toată subdezvoltarea regiunii Moldova, moldovenii trăitori acolo o duc de minim 3-4 ori mai bine, raportat la toți indicatorii macroeconomici, față de moldovenii din așa-zisul ”stat moldovenesc” Republica Moldova.

Deputatul Oazu Nantoi și cei ca el vor trebui să se trezească la realitate – nu poți persista în ideea de ”statalitate moldovenească” independentă de România dacă tu te declari pro-occidental și nu-ți place ceea ce ne face Rusia. Statalitate moldovenească distinctă de România înseamnă că Rusia a câștigat, iar voi o susțineți în fiecare clipă declarându-vă împotriva ei.

Unica soluție, singura posibilitate de a ne salva, cei care vorbim această limbă, care împărtășim această cultură, aici, unica soluție de a salva MOLDOVENII, prezența moldovenească în spațiul dintre Prut și Nistru, este unirea cu România, este revenirea acolo de unde am fost rupți.

Cei care, în continuare, consideră că acestea sunt niște vorbe abstracte, să tragă un ochi peste statisticile demografice – în 10-15 ani vom ajunge incapabili să mai păstrăm măcar aparențele de capabilitate de a susține funcționarea unui stat independent.

Uriaşa avere a lui Iuliu Maniu: spiritul Blajului şi casa de la Bădăcin

1

“Pe mine nu reuşesc să mă intimideze, eu de la calea mea nu mă abat, eu hotărârile mele nu mi le schimb, eu ce cred că este bine pentru ţară şi pentru neam, asta fac.”
Iuliu Maniu

Comemorarea de anul acesta a decesului lui Iuliu Maniu (8 ianuarie 1873 – 5 februarie 1953) vine la scurt timp după inaugurarea casei memoriale de la Bădăcin, jud. Sălaj. 

Deschiderea casei memoriale Iuliu Maniu este una dintre cele mai semnificative acţiuni care s-au făcut în ultimii 30 de ani pentru i se da înapoi omului de rând adevărul istoric despre România. Acest eveniment este mai important decât sute de pagini de istorie mediocră şi inaccesibilă publicului şi decât zeci de ore de reuniuni de experţi autosuficienţi produşi de stânga radicală academică.

Inaugurarea Casei Memoriale Iuliu Maniu de la Bădăcin, Sălaj. Foto: Adrian Cozma

La mica aristocraţie rurală românească din Transilvania, proprietatea nu însemna opulenţă, ci atât cât era necesar pentru a face bine. Tot ce făceau familiile implicate în viaţa publică, rugăciunile, primirea de oaspeţi, educaţia tinerilor, activitatea intelectuală, toate erau îndreptate către îmbunătăţirea situaţiei românilor. 

Aristocratică şi sobră, casa spune aproape totul despre Iuliu Maniu si despre generaţia sa: originea şi familia, mediul în care a trăit, formarea morală şi intelectuală, crezul său şi al celor care l-au înconjurat. Într-un cuvânt, credinţă, trăirea principiilor morale, curaj intelectual şi acţiune chibzuită în sluba semenilor. Aceasta este marea avere moştenită de Iuliu Maniu de la înaintaşii săi, pe care a pus-o la temelia României Mari şi pe care a transmis-o cu generozitate tuturor românilor.  

Casa Memorială de la Bădăcin, fotografii după inaugurare. Click pe imagini pentru variante mărite. Surse: Lidia Elena (Facebook), Google photos

De la ridicarea ei în 1880, casa de la Bădăcini a fost martora şi uneori centrul celor mai importante evenimente din istoria noastră: eforturile de eliberare ale românilor transilvăneni de la sfrşitul veacului al XIX-lea, bucuria Marii Uniri, revizionismul maghiar, marile proiecte politice din perioada interbelică, ocupaţia horthystă şi cea rusă. La sfârşitul ultimului război, o parte din clădire a adăpostit militari sovietici, iar în perioada comunistă a fost confiscată în totalitate şi a devenit depozit de îngrăşăminte, gospodărie mixtă, tabără şcolară şi cămin pentru copiii cu handicap sever. Anularea confiscării averii liderilor ţărănişti în urma rejudecării procesului PNŢ, în 1998, a marcat începutul îndeplinirii ultimei dorinţe a lui Iuliu Maniu, care a lăsat bunurile sale Episcopiei Române Unite de la Oradea. Pr. greco-catolic Cristian Borz, parohul din localitate, a început o strângere de donaţii pentru reabilitarea imobilului. Acestui vrednic slujitor al Bisericii Unite i s-au alăturat câţiva buni români, între care ziariştii de la publicaţia „Salajul pur şi simplu„, care au iniţiat şi susţinut campania ”Salvaţi istoria naţională! Salvaţi Casa lui Iuliu Maniu!”. Avocaţii de la Baroul Bucureşti şi din alte părţi ale ţării au făcut donaţii importante, care au grăbit reabilitarea imobilului. Cinste tuturor!

Donații se mai pot face la iuliumaniu.com

Casa Memorială Iuliu Maniu. Sursa foto: Răzvan Petrovan (Facebook)

Iuliu Maniu a posedat ce a moştenit de la familia sa şi de-a lungul întregii sale vieţi a dăruit tot ce a avut. Nu s-a îmbogăţit de pe urma activităţii publice. Casa este dovada fizică a faptului că el nu a păstrat nimic pentru sine. El a dorit ca după moarte în casa sa Episcopia de la Oradea să „organizeze un claustru de călugăriţe, menit să ocrotească şi să instruiască tineri români greco-catolici şi să se îngrijească bolnavi. La educaţia băieţilor şi fetelor educaţi în acest institut să se pună fondul principal pe dezvoltarea caracterului şi a simţului de morală creştină şi de iubire de neam ca devotament pentru muncă şi altruism...” 

Spiritul Blajului şi roadele sale

Iuliu Maniu la Budapesta
Fotografie obținută prin bunăvoința familiei Boilă

Nepot al lui Simion Bărnuţiu, conducătorul mişcării naţionale a românilor transilvăneni în 1948, şi al lui Iuliu Coronianu, semnatar al Memorandumului din 1892, Iuliu Maniu a aderat de la 18 ani la Partidul Naţional Român (PNR). A participat la reuniuni ale studenţilor din Transilvania şi din Regat şi a ţinut conferinţe la sate, pentru ridicarea nivelului moral, cultural şi a conştiinţei naţionale a ţăranilor. (A rămas celebră o astfel de conferinţă, ţinută în zona Jidveiului, în care a vorbit despre efectele negative ale „alcoholului”. După prelegere, unul din participanţi i-a spus „D-apăi Domnu’ student, nu vă grijiţi de noi, că nu ne trabă nouă alcohol, avem noi Jidveiul nost”.) A sprijinit mişcarea memorandistă, contribuind la redactarea manifestului „Către poporul român din Ardeal şi Ţara Românească”, în care exprima „cumplita indignare faţă de înscenarea judiciară, şi deplina adeziune la Memorandum”. Această mişcare a fost foarte importantă, pentru că a sensibilizat guvernele şi opinia publică europeană cu privire la situaţia reală a românilor din Transilvania.

După terminarea studiilor şi obţinerea doctoratului în drept (1898), a devenit avocatul  Mitropoliei Unite a Blajului. A fost deputat în Parlamentul de la Budapesta din 1906 până în 1910, când a fost împiedicat să candideze, pentru că devenise foarte incomod. În 1915, a fost ales vicepreşedinte al PNR. La izbucnirea Primului Război Mondial a fost trimis pe front, deşi dăpăşise vârsta de încorporare. În octombrie 1918, Iuliu Maniu, ca locotenent de artilerie, se afla la Viena cu Regimentul 64 Orăştie. Atunci a constituit Comitetul Naţional al Românilor din Transilvania şi Senatul Central al Ofiţerilor şi Soldaţilor Români, pentru a facilita organizarea militară a românilor din armata austro-ungară. Maniu le-a cerut ofiţerilor şi soldaţilor „să nu primească nici o poruncă de la străini, nici să depună jurământ pentru altă armată decât cea românească”. Contribuţia lui Maniu la Marea Unire nu este importantă doar pentru că a avut prezenţa de spirit să întoarcă în folosul românilor haosul produs de destrămarea Imperiului, ci mai ales că a luat toate măsurile pentru ca Unirea să fie foarte greu de contestat. Trebuie să îi purtăm o mare recunoştinţă pentru că a insistat să se facă toate eforturile ca Adunarea de la Alba Iulia să fie cu adevărat legitimă, participanţii să fie  reprezentativi şi să exprime în mod real voinţa majorităţii. 

Iului Maniu, 1939

Respectul lui Maniu pentru ordine, pentru profesia sa şi pentru activitatea politică au fost expresia respectului său pentru exigenţele moralei creştine, în al cărei spirit a fost format în familie şi în Bisercă. Educaţia religioasă şi morală pe care a primit-o a fost foarte solidă, demnă de un „fiu ales” al Bisericii Blajului, după cuvintele cardinalului Iuliu Hossu.

Ca avocat al Mitropoliei Române Unite, Iuliu Maniu i-a cunoscut bine pe liderii bisericeşti şi politici ai mişcării unioniste. Între aceştia, un rol foarte important l-a avut canonicul şi viitorul mitropolit greco-catolic Dr. Vasile Suciu (1873-1935), un lider puternic şi curajos, pe care Nicolae Iorga îl numea „Vasile Vodă” şi îl caracteriza drept „o figură de sfânt şi de ostaş”. Dr. Vasile Suciu şi Iuliu Maniu erau de aceeiaşi vârstă. 

La începutul anului 1918, Dr. Vasile Suciu, ca vicar general capitular, a acceptat, cu mari riscuri, preşedinţia Consiliului Naţional Român, luând jurământul membrilor acestui Consiliu în Catedrala Sfânta Treime din Blaj. Pe atunci soarta războiului nu era încă decisă, armatele de ocupaţie germane se aflau la Bucureşti şi guvernul român era în refugiu la Iaşi. La 23 noiembrie 1918, Generalul Constatin Prezan a trimis la Blaj primul avion al Marelui Cartier General Român, deoarece acolo se afla cel mai sigur loc de aterizare din Transilvania, sub apărarea gărzii naţionale române, al cărui responsabil spiritual era dr. Vasile Suciu. Piloţii Vasile Niculescu şi Victor Precup au adus mesaje din partea lui I. C. Brătianu şi un sac cu manifeste unioniste. După un zbor într-adevăr extraordinar, care merită să fie ecranizat, şi după o primire extrem de călduroasă făcută de localnici şi de studenţii teologi, aviatorii au fost conduşi la castelul mitropolitan, la Dr. Vasile Suciu. În aceeiaşi zi, acesta a  convocat Consiliul Naţional Român. Tot atunci, s-a dispus transmiterea către destinatari a mesajelor lui I.C. Brătianu, s-a stabilit data de 1 decembrie 1918 pentru adunarea de la Alba Iulia şi, a doua zi, s-a transmis guvernului de la Iaşi răspunsul românilor din Transilvania.

Dr. Vasile Suciu nu a fost doar patriot valoros, ci si un bun preot şi un intelectual de excepţie. A ajutat orfanii de război, a fondat şcoli şi a mărit şcolile existente la Blaj, a tipărit texte teologice, a pus piatra de temelie a colegiului Pio Romeno de la Roma, unde au fost instruţi mulţi preoţi români uniţi, a înfiinţat Asociaţia Generală (laică) a Românilor Uniţi, etc. (El a fost unchiul şi mentorul episcopului martir Dr. Ioan Suciu (1907-1953), beatificat în 2019, la Blaj.) Dr. Vasile Suciu este şi autorul unei Teologii Dogmatice (1907-1908), în care preia foarte mult din învăţătura Sfântului Toma de Aquino. Deşi unii i-au reproşat acestei lucrări că nu este destul de legată de tradiţia răsăriteană, e incontestabil că prezentarea clară a principiilor tomiste a fost mai mult decât binevenită in spaţiul românesc. (De altfel, unele cărţi ortodoxe interbelice s-au inspirat din Dogmatica lui Suciu.) Cel mai important este că ce a scris în teorie în cărţile sale, a aplicat în practică în viata lui spirituala, în activitatea pastorală şi în acţiunile sale publice. Integritatea morală a Dr. Vasile Suciu nu a fost pusă niciodată la îndoială.  

De altfel, era normal ca la Blaj să se cunoască noţiunile de bază ale învăţăturii Sfântului Toma şi implicaţiile acesteia în viaţa publică. Începând din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, Papa Leon al XIII-lea (1810-1903) a implusionat în toata lumea catolica studiul filosofiei creştine, pentru ca Biserica să poată răspunde adecvat erorilor sectelor revoluţionare anticreştine. În 1879, a publicat enciclica Aeterni Patris, cu scopul de a clarifica rolul filosofiei şi al credinţei şi modul în care ambele conlucrează la cunoaşterea adevărului, care este Dumnezeu (temă abordată şi de Sf. Ioan Paul al II-lea în enciclica Fides et ratio, în 1998). De asemenea, Leon al XIII-lea a încurajat editarea operelor Sf. Toma, a fondat facultatea de filosofie a Universităţii Pontificale Sfântul Toma de Aquino – Angelicum  şi a sprijinit individual specialişti în tomism. 

Principii de politică creştină: Legea naturală, ordinea politică şi rezistenţa împotriva tiranilor 

Hotărârea şi siguranţa cu care Iuliu Maniu a acţionat pentru fundamentarea vieţii noastre publice pe baze morale şi pentru eliberarea ţării de asupritori arată clar că avea în vedere raţiuni superioare unor obiective politice de moment. Pentru a-l înţelege pe Iuliu Maniu şi generaţia Unirii, al cărei exponent este el, trebuie să se înţeleaga modul în care aceşti oameni vedeau acţiunea publică în slujba binelui comun, mai ales întâietatea pe care o dădeau raţiunilor morale ale deciziilor lor. Recunoaşterea existenţei unor principii morale, desigur, nu e o garanţie că toate acţiunile devin drepte şi bune. Indiferent de educaţie şi de intenţii, oamenii rămân oameni, greşelnici şi limitaţi. Totuşi, faptul că toţi acceptau, măcar teoretic, că binele comun poate fi cunoscut şi urmărit cu mijloace cinstite a ridicat semnificativ ştacheta exigenţelor pentru atitudinile personale şi nivelul intelectual al dezbaterii generale. Roadele sunt cunoscute.

Progresele Românei Mari se datoreaza în mare parte realizatorilor Unirii, mulţi dintre aceştia fiind nu doar personalităţi de frunte ale perioadei interbelice, ci şi eroi ai închisorii de la Sighet, unde au fost duşi la exterminare tocmai pentru că erau elitele României Mari.

Cum astăzi nu se face deloc conexiunea între educaţia morală şi acţiunea politică sau aceste chestiuni sunt considerate complet subiective şi personale, este nevoie de o paranteză care să explice ideile de bază cu privire la legea naturală, ordinea politică şi responsabilitatea de a urmări binele public şi de a lupta contra tiraniilor.

* * *

Sfântul Toma de Aquino (1225-1274) spune că lumea este guvernată de Pronia Dumnezeiască.

„Întreaga comunitate a Universului este condusă de raţiunea Sa. Însăşi ideea că lucurile sunt dirijate de Dumnezeu, conducătorul universului, are natura unei legi. Din moment ce concepţia Raţiunii Divine despre lucruri nu este supusă timpului, ci este eternă, (cf. Proverbe VIII, 23) … acest tip de lege trebuie să fie numit veşnic”.

Legea naturală nu este „altceva decât participarea creaţiei raţionale la legea veşnică”. Cu alte cuvinte, legea veşnică, aşa cum este ea în mintea lui Dumnezeu, poate fi cunoscută într-un anumit grad de intelectul nostru finit, omenesc. Nu numai că există o regulă sau ordine în natură, dar această ordine sau regulă este accesibilă intelectului uman, ceea ce, în ultimă instanţă, îi permite omului să înţeleagă şi să facă binele. 

Ca şi Aristotel, Sf. Toma spune că omul este înclinat în mod natural să trăiască în comunitate şi că doar astfel se poate împlini. Convieţuirea cu semenii însă trebuie să fie educată. Legea naturală nu se aplică pur şi simplu, astfel că cerinţele de bază ale dreptăţii trebuie consolidate de o autoritate umană organizată şi civilizată. Ca fiinţă socială şi politică, omul are nevoie de ordine. Organizarea şi ordinea politică a naţiunii este Civitas (tradus cetate sau Stat), care uneşte în mod natural indivizi, familii şi grupuri. Statul există pentru a promova binele comun şi trăirea virtuţilor (adică a bărbăţiei morale), şi presupune un popor, asociaţii intermediare, teritoriu şi o putere politică organizată. Guvernul este sistemul politic şi instituţiile prin care statul este administrat şi reglementat. 

Legea omenească serveşte două scopuri: în primul rând, oferă detaliile pe care legea naturală le lasă de o parte datorită generalităţii sale şi, în al doilea rând, îi obligă pe cei supuşi legii să respecte norme de dreptate.

Legea omenească este „un imperativ al raţiunii pentru binele comun al unei comunităţi, promulgat de persoana sau organismul care răspunde de acea comunitate… Ea este făcută pentru o multitudine de ființe umane, majoritatea nefiind desăvârşite în virtute. Astfel, legile omeneşti nu interzic toate viciile…, ci doar pe cele mai grave, de la care majoritatea se poate abține, mai ales viciile celor care îi vatămă pe ceilalţi și care trebuie interzise ca societatea umană să se mențină. Prin urmare, legea omenească interzice uciderea, furtul, etc… Scopul legii umane este de a-i conduce pe oameni la virtute treptat, nu dintr-o dată. Prin urmare, nu impune mulțimii imperfecte lucrurile pe care le fac oamenii care sunt deja virtuoși, adică se abțin de la tot răul. Dacă ar impune astfel de lucruri, oamenii imperfecți, incapabili să suporte aceste obligații, s-ar deda la şi mai multe rele.” 

Legea omenească trebuie să corespundă demnităţii persoanei umane şi să fie justificată. Sf. Toma afirmă că „legea omenească este lege atât timp cât corespunde raţiunii corecte şi, prin urmare, provine din legea veşnică”. O lege care nu serveşte binele comun, ci vanitatea sau lăcomia legiuitorului, care depăşeşte autoritatea celui care o promulgă sau care are în vedere binele comun impunând poveri care nu sunt necesare, este o lege nedreaptă, care încetează să mai fie lege şi devine, dimpotrivă, un act de violenţă. O astfel de lege, spune Sf. Toma, nu mai are autoritate morală şi nu impune obligaţii morale. Cu toate acestea, cei care aleg să nu i se supună trebuie să nu provoace haos şi, prin exemplul lor, să nu îi împingă pe alţii să facă rău.

Toţi cei care guvernează în interesul lor şi nu al binelui comun sunt tirani în viziunea Sf. Toma. Aceasta este valabil pentru orice tip conducere omenească, fie că e vorba de rege, preşedinte sau papa de la Roma (în atribuţiile sale ce ţin de conducerea oamenilor). În tiranie, supuşii sunt trataţi ca sclavi, adică persoane folosite pentru beneficiul stăpânului. Legile tiranilor sunt perversiuni ale legii şi, în principiu, pot să fie tratate ca cerinţele unui bandit. Oamenii au dreptul şi chiar datoria să se opună opresorilor inclusiv prin forţă (pentru aceasta, Biserica pune următoarele condiţii: 1 – există o încălcare certă, gravă şi prelungită a drepturilor fundamentale, 2 – toate celelalte mijloace de remediere a situaţiei au fost epuizate, 3 – o astfel de rezistenţă nu va provoca tulburări mai grave, 4 – există o speranţă întemeiată de succes şi 5 – este imposibil de prevăzut în mod rezonabil o altă soluţie mai bună). 

Cel care se poate asocia cu alţii pentru a se constitui într-un fel de autoritate publică dispusă şi capabilă să-şi asume responsabilitatea pentru binele comun al statului este, după învăţătura lui Toma de Aquino, autorizat să iniţieze o răsturnare prin forţă a puterii şi, la nevoie, să îl execute pe tiran, în vederea eliberării poporului şi a patriei. În raporturi de drept privat, uciderea tiranului este un efect secundar al legitimei apărări, vinovatul moral de răzvrătire fiind în acest caz mai degrabă tiranul. Cu toate acestea, întrucât conducătorul care nu este tiran are dreptul să pedepsească foarte sever răzvrătirea şi atât conducătorul, cât şi supuşii, pot evalua greşit statutul moral al celorlalţi, trebuie să se stabilească cu foarte multă prudenţă dacă un regim e atât de nedrept încât este tiranic şi dacă răsturnarea acestuia cu folosirea forţei este echitabilă faţă de cei care ar putea fi vătămaţi ca efect secundar al luptei revoluţionare. Neascultarea şi rezistenţa pasivă sunt preferabile revoluţiei. 

* * *

Astfel de lucruri se discutau în Europa începutului de secol XX şi erau de la sine înţeles pentru liderii catolici implicaţi în activităţi politice.

Şi uniţii români îşi puneau astfel de probleme. Chiar dacă nu toţi citiseră Dogmatica lui Suciu şi nu ar fi putut să îşi ia doctoratul la Angelicum, cunoşteau principiile şi înţelegeau că în toată creaţia există o ordine şi că această ordine trebuie să fie căutată şi în viaţa publică. Erau echipaţi intelectual pentru dezbateri care porneau de la premisa că aceste lucruri sunt acceptate şi înţelegeau că legile nedrepte şi orânduirile bazate pe ele pot şi trebuie să fie combătute pentru că nu sunt legitime moral. Nu erau însă anarhişti. Dacă ar fi fost nişte răzvrătiţi, nu ar fi optat pentru rezistenţa paşnică şi nu ar fi căutat mai întâi rezolvarea problemelor pe cale juridică. Nu erau nici obedienţi. Dacă ar fi crezut că un creştin trebuie să se supună orbeşte oricărei legi, inclusiv celor nedrepte, nu ar fi existat niciodată Adunarea de la Blaj din 1848, Memorandumul, Unirea din 1 Decembrie 1918, 23 august 1944 şi o parte semnificativă din rezistenţa anticomunistă. Moralitatea lor nu era o rutină sau o modă a vremii. Fuseseră educaţi creştineşte să se străduiască să judece lucrurile cu măsură, să aleagă binele şi să traiască onest.

A crezut şi a interpretat întotdeauna voinţa neamului nostru

Iuliu Maniu se înscrie în acest mod de gândire şi de acţiune ca un creştin obişnuit. Credea în Dumnezeu în mod real, omeneşte, deschis, fără să îşi ascundă sau să îşi etaleze credinţa. Credea că există o deosebire între bine şi rău, adevăr şi minciună, normalitate (păcătoasă) şi oroare. Credea că atitudinea sa pesonală contează foarte mult. Credea că principiile morale (fiind principii), se aplică la fel în toate situaţiile, pentru că sursa lor este în afara unui sistem de reglementări vremelnice.

Maniu respecta însă regulile şi chiar unele formalisme, pentru că înţelegea că un lucru făcut corect aduce cu sine un spirit de ordine. La luarea deciziilor importante în PNŢ, de exemplu, îi asculta pe toţi cu atenţie şi făcea un efort deosebit să ajungă la un rezultat transparent şi mulţumitor pentru toată lumea. Iată ce declara, într-o anchetă din închisoare, liderul ţărănist Mihai Popovici: 

Totul se punea în discuţie publică, fie în birou, delegaţie permanentă sau comitet de direcţie. Principiul ca minoritatea să se supună majorităţii era perfect respectat. Majoritatea hotăra. Totul se petrecea la lumina zilei… Toată lumea avea credinţa că a colaborat la hotărâre. Şi unanimitatea se lua chiar cu entuziasm.” 

Statornicia cu care Maniu îşi urmărea ţelurile şi refuzul de a face compromisuri au fost interpretate de unii ca o „pasiune” pentru opoziţie. Era mai degrabă libertatea de a renunţa la o poziţie de mare vizibilitate, pentru a respecta principiile morale şi a însănătoşi viaţa publică. Politeţea, respectul şi măsura, atât de caracteristice lui, sunt un indiciu de putere morală şi de stimă de sine, nu de pedanterie. 

Deşi era scump şi foarte măsurat la vorbă, a avut grijă ca mesajul lui să fie totdeauna foarte clar. În noiembrie 1918, când ministrul maghiar al minorităţilor a întrebat „în definitiv, ce vor românii?”, el a răspuns tranşant „desfacerea totală”. În timpul dicaturii carliste, când fusese părăsit de mulţi, ca şi după venirea lui Antonescu, poziţia sa a fost fără echivoc. Cu nemţii la Bucureşti, îşi arăta orientarea anglo-americană şi se întâlnea în public cu persoane despre care toată lumea ştia că sunt de partea Aliaţilor. La fel a făcut şi în timpul ocupaţiei ruse, tot cu riscuri foarte mari. La procesul adversarului său Ion Antonescu, fiind întrebat dacă Basarabia este a României a răspuns fără ocolişuri, spre stupoarea asistenţei, că „Basarabia a fost, este şi va fi pământ românesc”. Şi la procesul PNŢ şi în anii grei de închisoare care au urmat atitudinea sa a fost la fel de clară. După cum spunea el însuşi, nu putea fi intimidat şi nici ispitit. 

Legalismul nu l-a împiedicat niciodată pe Maniu facă „ce este bine pentru ţară şi pentru neam”. A trăit încă din tinereţe experienţa unor situaţii critice în care activităţile clandestine au fost necesare. Când s-a implicat în astfel de activităţi a avut în vedere revenirea la ordine şi recâştigarea libertăţii, nu instigarea la revoluţie. Chiar când a luptat împotriva celor mai sângeroase totalitarisme, precum nazismul şi comunismul, nu a folosit decât mijloace paşnice. A acţionat totdeauna proporţional cu riscurile, cu curaj şi spirit de sacrificiu.

El s-a definit pe sine ca un om alături de poporul său. La închisoarea din Galaţi îi mărturisea lui Camil Demetrescu, gândindu-se la toată cariera sa „…mi-am păstrat credinţa neschimbătoare. Am crezut şi am interpretat totdeauna voinţa neamului nostru. Ca pe val, sus cu el, jos cu el…, pentru ca am facut ce trebuia!” Nu a insistat niciodată pe faptul că era intelectual, pentru că a considerat că dacă îşi pune priceperea în slujba ţării ţinteşte scopul moral, pe care l-a văzut mai important decât excelenţa profesională sau succesul politic. 

Iuliu Maniu a schimbat istoria ţării în bine şi când a influenţat activ evenimente extrem de importante ca cele de la 1 decembrie 1918 şi 23 august 1944, şi când a ales să se retragă pentru a semnala că nu abdică de la principiile sale, dar mai ales în lupta anticomunistă şi în  inchisoare, unde a rămas reperul moral al românilor şi liderul de a cărui amintire înca se tem duşmanii tarii.

Apogeul prestigiului lui Maniu nu a fost în 1918, ci după venirea ruşilor, tocmai pentru ca s-a împotrivit lor.  Ruşii şi anexele lor încearcă să îl compromită sau să îl minimalizeze pe Iuliu Maniu, pentru că el este simbolul României Mari, pe care ei au detestat-o dintotdeauna.

Chiar de curând, reprezentantul lui Putin la Bucureşti a atacat Unirea, pentru că nu ar fi fost făcută cu consultarea poporului, spre deosebire, spune el, de ocuparea Crimeeii din 2014. E adevărat că cele două acţiuni nu sunt comparabile, însă, ca de obicei, adevărul e invers decât în vorbele rusului: referendumul din Crimeea a fost un simulacru, în timp ce Unirea noastră e validă şi s-a făcut din voinţa poporului, de către reprezentanţii săi aleşi, ţările civilizate au acceptat-o şi România Mare a generat prosperitate şi stabilitate (în timp ce caricatura de referendum din Crimeea a dat până acum doar discordie şi agresivitate rusească). 

Când Kuzmin reîncălzeşte ciorba sovietică cu imperialismul românesc el nu face istorie, ci politică rusească actuală, adică vrea să compromită România ca stat astăzi, acum. La fel, dacă preşedintele maghiar şi ambasadorul Germaniei îl premiază pe Boia, ei nu arată un interes arzător pentru cercetarea onestă, ci răsplătesc servicii aduse actualei politici maghiare şi germane. Nu trebuie prea multă perspicacitate pentru a înţelege că atacurile împotriva lui Iuliu Maniu fac parte integrantă din tezele contra României Mari avansate de sovieticii ruşi şi unguri imediat după Primul Război Mondial şi repetate apoi de fraţii lor fascişti, de clica lui Pauker, Brucan şi Roller, de ruşii de azi şi de alţi câţiva rataţi care sunt în slujba lor. Acestor mizerii li se opun tot acum, în 2020, mesajul moral şi respectul de care s-au bucurat realizatorii Unirii, dar mai ales Iuliu Maniu, care este exponentul eminent al acestei generaţii.

Exemplul lui, tăria morală, înţelepciunea politică, proiectul lui de ţară – care pentru el a fost totdeauna România Mare – sunt punctul nostru de reper pentru însănătoşirea societăţii. Aceasta motivul pentru care Maniu este calomniat neîntrerupt de peste 75 de ani şi totodată şi uriaşa avere pe care ne-a lasat-o nouă.

Gangsterismul politic al lui Trudeau

0

Progresismul nu are nevoie de libertate de exprimare.

Canada, sub Trudeau, a devenit un incubator al demenței progresite. La umbra gigantului poltic și mediatic de la sud de aceștia, Canada nu prea răzbate în știrile internaționale. Însă numărul scandalurilor legate de suprimarea libertăților individuale, sub pretextul unei agende liberale, crește de la an la altul. Mark Steyn, Jordan Peterson sau Ezra Levant sunt doar câteva dintre numele care au ajuns să fie târâte prin tot felul de comisii și tribunale pentru că au îndrăznit să nu se supună noii ordini a gândirii. Dar pe lângă aceștia, mulți alții se trezesc cu un căluș în gură, fără a se putea folosi de o platformă online pentru a-și apăra dreptul.

Septembrie 2019 – Jurnalistul canadian Ezra Levant de la Rebel Media publică volumul Libranos, o carte despre gangsterismul politic al lui Trudeau.

Octombrie 2019 – Autoritatea electorală a guvernului condus de Justin Trudeau refuză jurnaliștilor de „extremă-dreapta” de la Rebel Media accesul la dezbaterea electorală din 10 Octombrie, din Gatineau, Quebec. În instanță, Rebel Media obține anularea acestei decizii neconstituționale.

Noiembrie 2019 – Noul guvern minoritar al lui Justin Trudeau este învestit, cu promisiunea de implementare a unei agende și mai progresiste.

Ianuarie 2020 – Autoritatea electorală demarează procedura de investigare a jurnalistului Ezra Levant sub acuzația oficială de „promovarea unei cărți care ar putea influența rezultatul alegerilor în timpul scrutinului.” Agenți guvernamentali îl interoghează pe jurnalist și îl acuză că nu a înregistrat cartea la Autoritatea electorală. Investigatorii recunosc că nu sunt supuși la același tratament autorii celor două cărți pro-Trudeau, apărute tot premergător alegerilor.

Februarie 2020 – Comisia guvernamentală canadiană de Radio, Televizune și Telecomunicații (CRTC) propune noi reglementări în vedere controlării informațiilor care ajung în spațiul public. Printre acestea propun introducerea registrului organizațiilor media în vederea „protejării […] libertăților colective de conținutul primejdios și vătămările sociale pe care acesta le aduce.” Steven Guilbeault, ministrul canadian al patrimoniulu și al multiculturalismului (nu, nu e o glumă) a încercat să liniștească lumea, explicând că nu se dorește decât aducerea tuturor entităților media (inclusiv a celor din online) sub o singură autoritate de reglementare, fără a se pune problema încălcării dreptului la exprimare.

Dreptul de a gândi altfel decât acceptă o Stânga „progresistă” și „tolerantă” care devine, pe zi ce trece, din ce în ce mai totalitară și lipsită de toleranță față de oricine îndrăznește să gândească altfel. Iar dacă îndrăznești să atragi atenția asupra abuzurilor ești, invariabil, etichetat cu tot soiul de nume care ar trebui să arate că ești inferior moral, deci incapabil de judecată dreaptă.

P.S. Ieri, un prieten din spațiul acesta virtual, ne readucea aminte despre anuarul Publicațiilor Interzise pe care Ministerul (comunist) al Artelor și Informațiilor îl completa copios cu un supliment în 1948. Dar noi să stăm liniștiți. Stânga de azi nu e ca cea de ieri.

“Copiii referendumului” (Papaya Advertising): O manipulare împotriva bunului simț

2

Spotul realizat de Papaya Advertising a mizat mai mult pe manipularea emoțională și deloc pe faptele și realitățile politice, istorice și sociale. “Copiii referendumului” este sub-mediocru și pe formă și pe fond, iar emoțiile la care autorii au încercat să facă apel nu se justifică atunci când sunt puse față în față cu adevărul. 

Spotul este în mare parte conjunctural anti-PSD și anti-Dragnea, scopul principal fiind să pună într-o lumină proastă creștinismul și cetățenii români creștini. Nu este vorba nici pe departe de o chemare la toleranță și reflecție, ci de agitarea spiritelor.

comentariu video:

Referendumul “pentru familie” de anul
trecut a agitat foarte multe spirite. Nu
într-atât de mult pe cât se spune dar
suficient cât să evidențieze niște falii
importante în societatea românească. Din
păcate discursul a fost dominat de vocile
exaltate și cei care aveau interes să
deturneze efectele referendumului într-o
direcție sau alta.

Astăzi o să analizăm un spot produs de
firma de publicitate Papaya Advertising
care a mizat mai mult pe manipularea
emoțională și deloc pe faptele sau
realitățile, istorice, politice și sociale.

În continuare o să vedem de ce
spotul “Copiii referendumului” este
sub-mediocru și pe formă și pe fond și că
emoțiile la care autorii au încercat să
facă apel nu se justifică atunci când sunt
puse față în față cu adevărul.

Spotul se deschide cu o fereastră în care
discernem trei trandafiri. Nici n-au
trecut patru secunde și apar primele
probleme. Simbolul este asociat în România
cu PSD și FSN, dar trandafirii sunt
specifici partidelor de stânga, ei făcând
parte chiar din logo-ul Internaționalei
Socialiste. Muzica de orgă și obiectele
din fundal ar trebui să ne ducă cu gândul
la o teocrație de extracție creștină. Lucru
incorect având în vedere că în general
partidele socialiste sunt seculare prin
doctrină, dacă nu chiar radical opuse
creștinismului. Din contră, creștinismul
este în general asociat cu zona de
dreapta, dar iată că cei de la Papaya au
ales în mod incorect să-l asocieze cu zona
de stânga. Veți spune, bine, dar PSD-ul și
în general partidele politice românești au
relații strânse cu Bisericile, mai ales
Biserica Ortodoxă, și viceversa. Discuția
este complexa însă, pe de-o parte
bisericile ca organizații care reprezintă
cetățeni ai României au dreptul și chiar
obligația să reprezinte interesele
enoriașilor, inclusiv cele legate de viața
cetății. Pe de altă parte afinitățile și
amicițiile partidelor politice pentru
biserici sunt strict conjuncturale și țin
de oportunism și păstrarea puterii, nu de
interesele cetățenilor. Iar PSD-ul fiind
un partid de extracție comunistă nu poate
fi suspectat că ar cocheta cu ideea unei
teocrații, în orice caz nu una ancorată în
creștinism.

Revenind, ca să fie confuzia completă, cei
de la Papaya mai fac o eroare factuală
gravă, doar de dragul manipulării
emoționale. Atât muzica de orgă cât și
obiectele din fundal sunt caracteristice
mediului creștin occidental și nu prea au
legătură cu mediul predominant ortodox din
România.

Să ne fie clar deci, spotul este în mare
parte conjunctural anti-PSD și
anti-Dragnea. Există o serie întreagă de
argumente legale, constituționale și morale
care puteau fi aduse în discuție. Însă
autorii spotului le ignoră în
totalitate. Scopul principal al spotului
este să pună într-o lumină proastă
creștinismul și cetățenii români creștini.
Nu este vorba nici pe departe de o chemare
la toleranță și reflecție ci de agitarea
spiritelor.

Să mergem mai departe. Violența. Matroana
diabolică trosnește cravașa de mâini (nice
touch there) și întrerupe muzica angelică.
Gestul este unul strict menit să
manipuleze emoțional și să facă trimitere
la ideea de autoritate violentă.

Manipularea gratuită devine evidentă in
secventa următoare în care ce vedem?
Copii? Fetițe mai exact. Iar aici ajungem
la unul dintre păcatele discursului din
societatea modernă. Folosirea copiilor
pentru justificarea unui argument în așa
fel încât, cei care contrazic argumentul
să pară automat niște bestii cărora nu le
pasă de suferințele copiilor. Aceasta
tactică a fost scoasă în evidență de
Nicholas Taleb care a numit-o, în engleză
pedophrasty.

Pedophrasty

Nu mai contează că la referendum nu erau
vizați copii în mod direct, nici că de fapt
tema precisă a referendumului era
casătoria dintre cupluri de același sex.
Autorii spotului sugerează ideea că
oricine nu este de acord cu mesajul lor e,
probabil, un nenorocit dezinteresat de
soarta copiilor. Mai mult, cei de la
Papaya știau foarte bine că dacă în loc de
copii ar fi pus cupluri de același sex,
efectul emoțional ar fi fost cu mult
diminuat.

Însă problema cea mai mare a spotului este
felul în care autorii și-au ales sursele de
inspirație.

Pentru început trebuie să
înțelegem că viața în industria creativă
din România este destul de ingrată. Piața
este mică, produsele și cauzele sunt în
general banale sau neinteresante iar
bazinul cultural este sărac mai ales în
zona cinematografică. Prin urmare oamenii
de creație au șanse reduse de a se
manifesta și a-și crea un portofoliu util
și satisfăcător. Motive pentru care, foarte
des, aceștia pică în două capcane. Prima
este tentația de a valorifica orice idee
care ar putea fi transformată într-o
creație frumoasă. Lucru care nu-i rău
deloc, dacă, și subliniez, dacă e făcut cu
discernământ. A doua capcană, mai tentantă
și mai gravă este cea de a trage inspirație
din patrimoniul cultural străin, mai ales
cel american și cel britanic. Din nou, nu e
nimic rău în a te inspira din alte surse.
Însă cei de la Papaya și-au ales într-atât
de prost sursele încât rezultatul este un
spot lipsit de acuratețe și bun simț, per
total o salată care pică în ridicol și
induce în eroare.

Ca să obțină un spectacol vizual autorii
s-au inspirat în primul rând din serialul
american “Povestea Slujitoarei” (“A hand
made’s tale”) de unde rezultă cea mai
gravă eroare a întregului spot.

Pentru început sursa originală vizează un
cu totul și cu totul alt spațiu geografic
și crează o ficțiune foarte depărtată de
realitatea istorică. Ajungem imediat și
acolo. Costumele purtate de femeile din
“Povestea Slujitoarei” au fost inspirate
dintr-un amalgam de surse lipsite de
precizie istorică, printre care, design-ul
unui ambalaj din America anilor ‘40 și
vestimentația unor comunități religioase
moderne care cu greu pot fi numite
creștine. Așadar Papaya a ignorat total
contextul istoric românesc doar pentru a
obține un rezultat mai spectaculos. Pentru
dânșii, România cu populație predominant
ortodoxă pare a fi același lucru cu America
unde peisajul confesiunilor este mult mai
variat, mai complex și total diferit de cel
local.

Însă eu tot nu înțeleg, UNDE SUNT CUPLURILE
DE ACELAȘI SEX? De ce vedem numai femei
exploatate în acest spot? Unde sunt să
zicem, cuplurile de bărbați homosexuali? Și
ce-i cu arsul pe rug? Din nou, deși spațiul
creștin occidental a cunoscut conflicte
puternice, povestea cu arsul pe rug este
în general o exagerare a detractorilor
creștinismului.

Mai important prin comparație cu occidentul
spațiul ortodox a fost extrem de pașnic.
Însă chiar dacă admitem analogia cu
peisajul american dominat de protestantism
și neo-protestantism, ficțiunea inventată
de filmul “Povestea Slujitoarei” și spotul
de la Papaya râmân foarte îndepărtate de
realitate. Pentru că cel puțin în America
cele mai multe mișcări de emancipare a
femeilor au fost declanșate de grupări
evanghelice.

Și de ce are femeia respectivă un căluș? Nu
trăim într-o societate distopică iar
Constituția României cu toate hibele ei e
relativ permisivă, deși nu suficient, când
vine vorba de libertate de exprimare.

Că tot am ajuns la libertatea de exprimare e
de remarcat că autorii au amestecat și o
trimitere la filmul 1984 bazat pe cartea
cu același nume. Vă aduceți aminte de
mustăciosul care apare de câteva ori în
clip-ul de la Papaya? Uitați-l aici, în
1984 pe “fratele cel mare”. Însă 1984
atrage atenția printre altele exact asupra
pericolului cenzurii. Orice deviere de la
doctrina de partid este considerată o
crimă a gândirii iar toți cei care gândesc
diferit sunt automat vinovați. În spotul de
la Papaya, “criminalii” care gândesc
diferit, sunt cei care îndrăznesc să
meargă la referendum și să-și susțină
public poziția. Din nou, PSD-ul sau Dragnea
sunt țintele secundare ale spotului.
“Dușmanul” pentru autorii spotului este
orice persoană care nu susține căsătoria
între cupluri de același sex.

Poate mai important 1984 atrage atenția
exact asupra aversiunii totalitarismului
față de familie. Regimul totalitar din 1984
vede în familie o amenințare existențială,
care trebuie eradicată cu orice preț.

Pe scurt, în timp ce 1984 subliniază că
libertatea de expresie și familia sunt
esențiale pentru combaterea
totalitarismului, spotul de la Papaya
sucește sensul filmului și invită la
cenzură prin stigmatizare și bagatelizarea
conceptului de familie.

As we all know, the biological and social stimulation of the family leads to private reflection, outside Party needs and to the establishment of unorthodox loyalties… which can only lead to thoughtcrime. The introduction of artsem, combined with the neutralization of the orgasm will effectively render obsolete the family until it becomes impossible
to conceptualize. (1984)

Pe final, cireașa de pe tort adăugată de
autori e o pastișă după o secvență din
filmul “Boondock Saints” ai cărui autori
probabil s-au inspirat și ei din altă
sursă.

Cum ziceam, acest spot e o salată
ridicolă. Orice, numai să iasă spectacol.
Cu riscul de a mă repeta, e OK să încerci
să ridici ștacheta creativă, e OK să te
inspiri. Dar nu este OK să manipulezi ieftin
printr-un scenariu care denotă atât o
lipsă crasă de cultură cât și absența
deschiderii față de orice fel de opinie
contrară.

E păcat de un spot altfel decent executat.
Celor de la Papaya nu le recomand nimic,
se descurcă ei. Însă vouă vă recomand să
fiți atenți și deștepți. Verificați
informațiile, nu vă lăsați manipulați
emoțional și luați decizii la rece mai ales
atunci când sunteți chemați la vot.
Găsiți mai jos link-uri cu informații
suplimentare legate de acest clip. Dacă
v-a plăcut ce-ați vazut, dați un like și
apoi dați mai departe!

https://medium.com/…/pedophrasty-bigoteering-and-other-mode…
http://www.pbs.org/w…/americanexperience/films/godinamerica/
https://www.imdb.com/title/tt0087803/
https://www.imdb.com/title/tt0144117/?ref_=fn_al_tt_1

Video și comentariu, Andrei Murgescu

Sâmburele îndoielii

0

Pentru cei născuți în spatele vechii Cortine de Fier părea un adevăr de necontestat că tot ce se spune în presa oficială e minciună, așa încât tendința lor de a se îndoi de actualele teorii la modă în mass media din Occident e cu atât mai naturală.

Pentru occidentali, dimpotrivă, tendința era de  a crede și nu cerceta nimic din discursul oficial, ei având oarecum înscrisă în A.D.N. această încredere oarbă în tot ce li se spune.

Pentru tineretul născut în răsărit după prăbușirea regimurilor marxiste din estul Europei, lucrurile stau la fel. Adică tot ce spune presa neo-marxistă dominantă ține de domeniul evidenței. 

La fel și pentru tineretul născut în țările apusene, care în mod conștient sau inconștient contribuie activ la apusul civilizației occidentale.

Alimentați de diverși factori de opinie de pe internet ori din presă, aceștia se iau ca oile – vorba vine, pentru că nu vreau să insult bietele animale, pentru care am chiar simpatie – după unele adolescente isterice care, după ce și-au șantajat cu succes propriii părinți, au trecut acum la invective la scenă deschisă împotriva liderilor mondiali, inclusiv de la tribuna Adunării Generale a O.N.U. Noroc că mai există încă și lideri autentici precum președintele american Donald Trump care le pun uneori la punct. Sau figuri culturale emblematice de genul lui Bernard Pivot care nu se mai tem că ar avea ceva de pierdut.

Sub stindardul maniheist al schimbărilor climatice o iau orbește pe drumul pierzaniei, în timp ce observatorii sceptici sau conservatori care mai îndrăznesc să protesteze sunt reduși la tăcere fără scrupule.

Tirania diverselor minorități împotriva majorității mult prea tăcute și pasive se manifestă din ce în ce mai intolerant la adresa disidenților.

Îndoiala devine păcat capital.

Citeam recent un articol indignat dintr-o publicație occidentală extrem de bine văzută în cercurile puterii de la Bruxelles despre un biet primar de undeva din Polonia, care îndrăznise, culmea tupeului, să afișeze cele 10 porunci în școli, în sălile de clasă, și care încă nu fusese pedepsit. Evident, din cauza actualului regim așa-zis extremist de la Varșovia.

Faptul că e vorba de îndemnuri care țin în primul rând de bunul simț pare să nu mai aibă nici o importanță.

Toma Necredinciosul s-a îndoit de cel puțin două ori de spusele sau faptele lui Iisus. Cuvântul utilizat în română e de fapt nefericit, Sfântul Toma nefiind de fapt ne-credincios, ci un credincios bântuit de îndoieli. Doubting Thomas din engleză redă mult mai bine calitatea sau păcatul de care suferea. Situația cea mai cunoscută e momentul în care se îndoiește de învierea din morți și insistă literalmente să pună degetul pe rană, ilustrat chirurgical și într-un tablou de Caravaggio, printre multe alte reprezentări picturale sau sculpturale ale incredulității ori scepticismului apostolului respectiv.

În diverse limbi îndoiala e prezentată cu conotații mai degrabă negative. Se vorbește de umbra îndoielii, de parcă soarele ucigător al convingerilor absolute n-ar avea și el ceva de câștigat de pe urma celei mai mici umbre de îndoială. 

Apostolii contemporani ai apocalipsei climatice nu au îndoieli. Ei se consideră cu aroganță supremă deținători ai adevărului absolut.

Pe mine, unul, mă cutremură. 

Mă înspăimântă și în egală măsură mă dezgustă lumea în care am ajuns să trăim.

Încerc cât mai mult să mă refugiez în lumi paralele, în universuri imaginare la care încă mai am acces, într-o mai mică sau mai mare măsură.

Să mă bucur de câteva momente de liniște în Domul din Milano sau în cel din Florența, până când nu dispar și ele în fum, precum Catedrala Notre Dame.

Să admir într-o liniște relativă picturi celebre în palate sau biserici definitorii pentru civilizația occidentală, înainte ca și ele să fie transformate în discoteci, restaurante ori centre multiculturale, după cum se întâmplă – din păcate – tot mai des în Europa Occidentală.

Speranțele pe care le mai aveam legate de România se dovedesc și ele iluzorii, având în vedere elanul, demn de o cauză mai nobilă, cu care tinerii și intelectualii, indiferent de vârstă, care ar trebui să o apere de acest tăvălug devastator se lasă și ei duși de val, punând activ umărul la acest efort distructiv, totul sub lozinca pretinsei salvări a planetei. Extrem de periculoasă mi se pare o pretinsă uniune pentru salvarea României, în care se aciuiesc cei mai siniștri agenți ai neo-marxismului occidental, luați sub oblăduire nu întâmplătoare de cinicul președinte francez Macron. Care și-a făcut un titlu de glorie în campania de acum câțiva ani din însăși negarea existenței culturii franceze.

Dacă ar fi să ne luăm după ei, ar trebui să distrugem omenirea ca să salvăm planeta. Dar pentru cine și pentru ce să o mai salvăm, iată întrebări periculoase, chiar subversive.

Pentru că în ele se ascunde sâmburele îndoielii.

Alcor C. Crișan
Avocat din exil al cauzelor pierdute
Bruxelles, 2 ianuarie 2020

Bronisław Wildstein: Putin’s goal is to rob Poland of its credibility

0

The attempt to burden Poles with the responsibility for World War II was not an excess of a fiery Soviet communist party secretary like Khrushchev hitting the UN lectern with his boot. The current Russian leader, unlike his predecessor, is an extremely alert individual, brought up in the KGB school to keep his emotions in check. His speech in St. Petersburg, which has had a wide impact worldwide and is being disseminated and amplified by the Russian media and diplomacy, is therefore a significant act of Kremlin policy aimed at both, the inside and the outside. It should be analysed in this context.

Prime Minister Morawiecki is right that:

In recent weeks, Russia has suffered several major setbacks: the attempt at total subjugation of Belarus has failed; the European Union has once again extended the sanctions imposed for the illegal annexation of the Crimea, and talks in the so-called ‘Normandy format’ have not only failed to bring about the lifting of these sanctions, but at the same time further restrictions – this time from the US – have been imposed, which make the implementation of the Nord Stream 2 project significantly more challenging. At the same time, Russian athletes have just been suspended for four years for using doping.

This does not change the principle of Moscow’s policy, which even when reacting to short-term problems always incorporates tactics into strategic goals. Such a goal is to rebuild an empire the collapse of which, namely the dissolution of the USSR, was considered by Putin as the greatest tragedy of the 20th century.

Poland, which has recently achieved significant successes in international politics, stands in the way of its reconstruction. On one hand, this is a closer, also military alliance with the USA, and on the other hand, contrary to the spells repeated by the total opposition and the media, the growth of the subjective role of our country in the EU. The latter process cannot be, of course, conflict-free; such a character could only be possible by „floating in the mainstream”, i.e. resigning from an autonomous international policy and subordinating it to those who determine the mainstream. One can even acknowledge that to some extent these tensions indicate an increase in the importance of our country. If we were not significant, we would not receive so much attention. The fact that we are a blight on Moscow signals the same state of affairs.

The aim of Moscow’s policy is to rob Poland of its credibility and to permanently fix its image as an anti-Semitic country, co-responsible for the Holocaust, which is not true.

translated from Polish by wpolityce.pl

Ce putem învăța din eșecul Tratatului de la Versailles

1

Văd că Franța face ce știe mai bine acum spunând că asasinarea lui Soleimani este o acțiune destabilizatoare. Hai să punem lucrurile în perspectivă.

După Versailles, Germaniei i s-a interzis să aibă o armată mai mare de 100.000 de soldați (care e cam cât are România acum, chiar mai mult). În 1935, regimul nazist a început remilitarizarea țării.

În 1936, a încălcat o altă regulă de la Versailles, remilitarizând Renania. Reușita asta a fost atât de neașteptată, încât nici lui Hitler nu i-a venit să creadă că puterile vestice l-au lăsat să facă asta. Totodată, i-a arătat dictatorului cu cine are de-a face.

Tratatul de la Versailles, ianuarie 1919

În 1938, Germania anexa Austria. Vesticii la fel, „să nu destabilizăm”, „să-i dăm ce vrea și se potolește”. În același an, Germania primea control asupra Sudeției. Spun „primea control” fiindcă Sudeția i-a fost literalmente oferită pe tavă – dar știți și voi povestea.

Acum să fie înțeles, în niciun punct menționat aici Germania nu prezenta un real pericol militar pentru Anglia și Franța. În 1936, armata nazistă putea fi pusă la respect fără mare efort. De fapt, Hitler a fost extrem de ezitant în decizia de a remilitariza Renania, fiindcă știa că militar nu ar avea nicio șansă în fața vestului. Nici măcar în 1939, la momentul invadării Poloniei, armata nazistă nu era la fel de bine dotată ca Franța (care atunci avea cea mai numeroasă armată din Europa) sau Marea Britanie. Franța avea mai mulți soldați, mai multe tancuri și mai multe avioane decât Germania în 1939.

Ce a făcut atunci diferența? Moralul și încrederea în sine. Deși în orice moment al anilor 30 puterile vestice puteau pune cu botul pe labe Germania, ele nu au avut încrederea în sine să o facă. Lăsând spațiu de manevră Germaniei, ele și-au pierdut orice moral în fața unor gangsteri politici care mai mult lătrau decât puteau mușca la acel moment. Vestul, exact pe dos, deși putea mușca letal, a ales să nu o facă. A vrut să fie împăciuitor de frica unui conflict, deși dacă mușcau la momentul potrivit Germania putea fi făcută pachet și azi nu mai scriam asta pe aici.

Sigur că e ușor să fii judecător în retrospectivă. Dar tocmai fiindcă avem aceste exemple din trecut, nu trebuie să ezităm să apelăm la ele ori de câte ori e cazul. Ne-ar salva să tot repetăm aceleași greșeli.

Aparența de putere contează aproape la fel de mult ca puterea în sine. Toată lumea știe că America are puterea militară să transforme Iranul în parcare dacă-și pune mintea cum trebuie. Dar dacă o țară ca America ar permite prea multe sfidări la adresa sa fără reacție, curând și-ar pierde statutul în ochii lumii. Fiți siguri că după asasinarea teroristului, planurile îndrăznețe ale iranienilor au fost amânate pe plan nedeterminat, unele anulate din start.

Asta a rezolvat America cu această asasinare. Și-a restabilit statutul în lume și le-a arătat cățeilor cu planuri de dominare a lumii că – încă – they are not to be messed with.

R. Moldova: Cum a crescut unionismul de 10 ori în 10 ani

1

Despre sondajele din R.Moldova care înregistreaza creșterea opiniei unioniste. Cel mai recent sondaj IMAS indică procentul unioniștilor la 34%.

Dincolo de rezerva pe care o putem avea față de diversele metode de reflectare a opiniei publice pe diverse chestiuni, a modului în care aceste opinii sunt recoltate, trebuie să spunem că chestiunea unirii, așa cum e pusă în sondaje, e una dintre cele mai puțin manipulate, în primul rând sub aspectul formulării întrebării, una directă și care nu prea lasă loc de interpretări: „Dacă duminica viitoare s-ar organiza un referendum cu privire la unirea R.Moldova cu România, ați vota pentru sau contra?” Și cum problema unirii, ca expresie a problemei identitare, istorice în R.Moldova, este una principială, „pasională”, răspunsul binar la această problemă este și el asumat și inechivoc. Nu există poziții mediane „mai degrabă aș vota da, mai degrabă aș vota nu”. Eventual „nu știu”. De aici relativizarea celor 34%, dar nu există răspunsuri „oleacă gravide”.

În această privință, există două școli care încearcă să explice sensibila ascensiune (mă grăbesc să fac o precizare relevantă pentru distincția pe care urmează – așa cum e reflectată în sondaje) a opiniei unioniste.

Prima școală explică creșterea opțiunii unioniste prin degradarea încrederii cetățenilor R.Moldova în capacitatea și performanța statului lor. Umorile unioniste ar fi invers proportionale cu încrederea în capacitatea R.Moldova de a se manifesta ca un stat de sine stătător, ca o democrație funcțională, ca o societate care și-a găsit rostul șamd. Cu cât încrederea scade, cu atat moldovenii se agață de ceea ce li s-ar părea a fi unica șansă de intrare în rând cu lumea. Această perspectivă, îmbrățișată mai ales de beneficiarii statului R.Moldova, de la politicieni la „societate civilă” ocupată de peste 25 de ani, pe asistența externă generoasă, cu reforma continuă și apologia „bunei guvernări”, în formele și cu rezultatele pe care le cunoaștem, își propune neutralizarea unionismului în R.Moldova și consideră că acest lucru se poate realiza prin creșterea performanței statului R.Moldova. Când moldovenii vor vedea că statul lor funcționează bine, eficient, le va trece cheful de uniuni interstatale. E destul ca elitele locale să performeze, și opinia unionistă se va prăbusi. Unionismul ar fi o formă de disperare, nimic mai mult.

Dar exista o problemă cu această primă explicație asupra fenomenului unionist. Acesta este în creștere susținută, repet – așa cum este înregistrată în sondaje, din 2009 incoace. Adică într-o perioadă marcată, dincolo de crize și scandaluri politice, de o deschidere, tehnică, fără precedent față de UE: R.Moldova a semnat un Acord de Asociere la Uniunea Europeană, un tratat de liber schimb aprofundat, care a crescut exponențial exporturile micii economii moldovenești către piața europeană; facilitarea obținerii cetățeniei române a permis moldovenilor o circulație lipsită de bariere în spațiul comunitar, angajare legală, siguranță; România e percepută ca un stat stabil, puternic în vecinătate, membru NATO și UE; retorica romanofobă a epocii Voronin a slăbit în perioada de după aprilie 2009. Bref s-au creat premise pentru exprimarea, aproape descătușarea opiniei unioniste, care, după evaluarea mea, e indiferentă fața de performanțele punctuale ale statului R.Moldova. Ce vreau să spun mai exact, expresia unionistă nu e indiferentă, nu e insensibilă la macroevoluții, ci, odată macroevoluția asigurată (sau cel puțin impresia macroevolutiei asigurată), unionismul tinde să se expună, să se exprime în cadrul acestei evoluții pe care-o percepe favorabil, într-o logică care i se pare naturală, confortabilă. Dacă s-a anunțat la Chișinău de către puterea politică, măcar declarativ, obiectivul eurointegraționist, curajul unionist crește. Și asta indiferent de microevoluția sau microperformanța statului R.Moldova ca atare. Când statul R.Moldova își exprimă, prin elite, măcar și declarativ, obiectivul european, unionismul este încurajat, nu se mai simte intimidat.

Aceasta a fost o introducere pentru cea de-a doua scoală de gândire cu privire la logica expresiei unioniste în R.Moldova.

Primele sondaje din 2009 – 2010 care chestionau problema unionistă înregistrau un procent timid de 3-5%. Cu fiecare an – 2010, 2012, 2014… 2018, procentul a crescut constant, susținut, indiferent că ne aflăm într-un moment de maxim succes pentru guvernările „pro-europene” (2014), sau de maximă compromitere a acestora (2016-2017), sau într-un moment aniversar (2018).

Or creșterea, așa cum e înregistrată de sondaje!, a unei opinii populare de la 3% la 34% nu este socio-logică (!) în durată scurtă, mai ales când e vorba de chestiuni exclusive, inechivoce, principiale, cum e atitudinea față de unirea a două state.

Singura explicație naturală, și plauzibilă, a celei de-a doua școli, la care ader, cu tot subiectivismul, este ca unionismul în R.Moldova are un public latent. A existat mereu un public unionist, care acum se exprimă. Un public epuizabil la un moment dat și la o anumită cantitate. Dar unionismul este latent. Și se exprimă când simte circumstanțe favorabile. Altfel nu se explică saltul în nici 10 ani de la 3 la 34% (cum reflectă sondajele!).

Pentru că ce ia în considerație această școala, și neagă prima școală:

1. realitatea identității – pur și simplu – a aderenței la o identitate, realitatea unei experiențe neîntrerupte și nemijlocite a identității,
2. expresia neconjunctuală a acestei identități,
3. legitimitatea expresiei identitare în forma aceasta – unionistă,
4. antiromanismul declarat, asumat, programatic, represiv al construcției moldoveniste sovietice.

Da, domnilor, Uniunea Sovietică a ocupat Basarabia unde s-a instalat nu doar cu politicile represive infame și comune tuturor celorlalte regimuri comuniste, ci cu o adevarată politică specifica de (re)construcție identitară: pretenția că moldovenii sunt alt popor decât românii, și vorbesc o alta limbă decât limba română. Fățis.

Optiunea unionistă este asadar o chestiune de identitate personală, de intimă expresie lingvistică, de experiență familială, de aderență națională. Este un răspuns anticomunist și antisovietic. Este o chestiune de convingere. Fiind o chestiune de convingere, de identitate, eu cred că unionismul nu este conjunctural. Și nu se „rezolvă” printr-o mai „bună guvernare” a R.Moldova, pentru că el nu răspunde la acest tip de nevoi. Ci la nevoia legitimă a identității, a comuniunii, a destinației.

Problema primei „școli” este că n-are răspuns la aceasta nevoie. Sau că răspunsul este fraudulos.

Pariul celei de-a doua paradigme este dirijarea premisei și expresia ei într-o formă civilizată, traductibilă, frecventabilă. Asta se poate face prin apelul la valoare, vechime, experiență, idei încercate și un strop de viziune și dezinvoltură. Iar mintea românească dispune de resursele acestea.

Fericitul prinț și martir Vladimir Ghika despre „Fiat*”-ul Mariei: „Întregul univers aştepta acest cuvânt, îl aştepta şi Dumnezeu, se poate spune.”

0

Fragment din „Sfânta Fecioară şi Sfânta Taină a Euharistiei”, discurs rostit de monseniorul Vladimir Ghika în noiembrie 1928 la deschiderea Congresului Euharistic de la Sidney.

* Fiat=fie (în latină); termenul se referă la răspunsul Fecioarei Maria la vestirea îngerului (Luca 1, 38) „fie mie după cuvântul tău”, în latină „fiat mihi secundum verbum tuum” (NT)

Iată-ne sosiți. Avem de tratat aici, în zorii acestui congres, într-o ţară [Australia] aflată în zorii tinerei şi puternicei sale vieţi, subiectul care reprezintă cel mai bine zorii mântuirii noastre, originea sa trecută şi într-un fel mereu actuală: relaţia dintre aceea care ni l-a dat pe Domnul Dumnezeu întrupat printre noi şi darul minunat – sub chipul pâinii – în care s-a dăruit pe El Însuşi, a făcut-o El Însuşi, prin ea, pentru mântuirea noastră.

La începutul acestui Congres, pentru a fi credincios spiritului său, voi cere sufletelor voastre şi sufletului meu să îngenuncheze cumva în mod nevăzut, aşa cum o facem noi în chip văzut, plecându-ne genunchii, atunci când, la sfârşitul liturghiei, spunem aceste cuvinte din Evanghelia după Sfântul Ioan, care vor domina prin zdrobitoarea şi fericita lor taină, toate cugetările noastre:  „Et Verbum caro factum est”, „Și Cuvântul s-a făcut trup”, și, prin această femeie, El se află aici. (…)

În ce priveşte tema unei apropieri noi, solemne, între Fecioară şi Sfânta Euharistie, propusă minţii şi inimilor noastre, putem repeta împreună cu Bossuet, cu toată exactitatea, că pentru înţelegerea lucrării mântuirii şi zidirea sufletelor noastre:

„acest fiu şi această mamă sunt ca două oglinzi aflate față în față care, trimițându-și una alteia tot ceea ce primesc, printr-un fel de emulaţie, înmulţesc obiectele până la infinit.”
(Prima predică pentru Vinerea mare despre Patimile Domnului Nostru.)

Datorită acestei legături deosebite dintre Sfânta Fecioară şi Sfânta Taină a Euharistiei care ni-l prezintă pe Fiul ei, sunt două etape în mişcarea gândirii noastre spre dublul subiect care ne preocupă. Una dintre ele priveşte acţiunea „fiat”-ului într-un trecut continuat, perpetuat şi se referă la Cel care ne este dat în Sfânta Taină; cealaltă se referă la Sfânta Taină Însăși. Iar cea dintâi etapă, care pare să se îndepărteze oarecum de subiect şi de împrejurarea actuală, le este, dimpotrivă, chiar condiţia şi calea de acces. Euharistia nu este decât Întruparea perpetuată, iar „fiat”-ul care, prin lucrarea Sfântului Duh, a produs venirea Mântuitorului în mijlocul nostru, este punctul de plecare care se impune mai întâi în mod inevitabil gândirii noastre.

„Ex Maria și ex Deo”

Dumnezeul care s-a făcut trup a luat de la Maria acest trup. Isus este în acelaşi timp „ex Maria și ex Deo” (din Maria şi din Dumnezeu) cum le spune Sfântul Ignaţiu [al treilea episcop al Antiohiei, după Sfântul Petru și Evodiu, a trăit, se pare, între 35-108] efesenilor încă din zorii Bisericii. Conform acestor cuvinte – care la prima vedere par puţin aspre, seci şi obscure, dar atât de pline de înțelesuri, și prin care teologia a încercat să precizeze exact gândirea umană în această privinţă – fiind, ca Dumnezeu, „consubstanţial” cu Tatăl cel veşnic, El este de asemenea, după cuvintele lui Beda venerabilul [Sfântul Beda venerabilul, 672-735, călugăr benedictin], ca om, „consubstanţial Mamei Sale”. Astfel sensul acestor cuvinte se limpezește, prinde viață, şi poate fi înţeles în toată profunzimea darului minunat, în toată înțelepciunea fără sfârşit a dragostei lui Dumnezeu în căutarea noastră.

Mijlocitorul ne arată aici cum se ţin cele două capete ale lanţului în lucrarea mântuirii noastre: firea dumnezeiască venită prin nașterea din vecie a Cuvântului, firea omenească prinsă acolo, prin cea mai strânsă, cea mai apropiată, cea mai deplină dintre înrudirile pământului, de către Acela care este în acelaşi timp Fiul lui Dumnezeu şi Fiul omului, totul făcând una, fire omenească împrumutată pentru a fi luată, trecută într-o altă ordine; nici distrusă, nici amestecată, nici alterată, ci rămânând întreagă, desăvârșită şi preacurată, răpită doar pentru a alcătui o singură persoană împreună cu Cuvântul lui Dumnezeu. Oricât ar putea fi lucrurile de strâns unite, Dumnezeu prin Cuvântul veşnic, adresându-se unei firi pe care o ia în această lume, nu mai spune: „Acesta este al meu”, ci „Acesta este una cu mine, acesta sunt Eu.”

Simbolul penei şi al călimării

În pietatea sa plină de cunoştinţe subtile şi de rezonanţe profunde, Evul Mediu exprimase până şi în operele de artă legătura creată între Isus şi Maria de către această maternitate umană a Fiinţei dumnezeiești şi ştiuse să o facă printr-un nobil şi tainic simbol, al cărui sens a rămas mult timp obscur generaţiilor noastre moderne, mai puţin preocupate de a trăi printre realităţile credinţei şi mai puţin la curent cu textele liturgice alese în mod intenţionat de Biserică: simbolul penei şi al călimării.

Folosit în operele de sculptură şi de pictură, acest motiv al penei şi al călimării abundă în secolul al XV-lea întâlnindu-se pe pământurile flamande precum şi în nordul Franţei şi Italia, unde Botticelli a făcut din el subiectul unui tablou admirabil.

Sandro Botticelli, Madona Magnificat, 1481

În toate aceste imagini, care îi surprind şi îi intrigă pe cei neavizaţi, Maria este reprezentată ţinând o călimară în care, cu ochii ațintiți asupra mamei sale, pruncul Isus înmoaie o pană pentru a scrie, pe un pergament ce îi este întins, cuvinte încă nehotărâte. Aluzia se îndreaptă în întregime şi foarte exact către Taina Întrupării. Folosirea în timpul Crăciunului, la liturghiile dedicate Sfintei Fecioare, a fragmentului din psalmul 44: „sicut calamus velociter scribentis” (ca o pană de scriitor iscusit) este punctul de începere liturgică a alegoriei aleasă în rugăciunea Bisericii.

Zanino di Pietro, Madonna con Bambino, începutul secolului XV

Dar însăşi alegoria spune aceasta: Cuvântul divin, necreat, Cuvântul inefabil, Cuvântul mai întâi gângurit în limbajul uman, este în sfârşit scris în întregime de Maria cu litere de carne şi sânge pentru mântuirea tuturor. De-acum înainte Sfintele Scripturi nu mai sunt profeţii şi imagini. Cuvântul s-a făcut Fiul omului după „fiat”-ul Mariei, şi El scrie cu trupul şi sângele Său tot Cuvântul lui Dumnezeu, toată taina lui Dumnezeu în ceea ce ne priveşte – şi pentru Veșnicie.

Mântuitorul şi această Pâine a vieţii ne-au fost date de un „fiat” care exprimă Cuvântul şi, prin atotputernicia lui Dumnezeu, îi înfăptuieşte venirea printre noi.

Bossuet ne spune în prima lui Predică despre Bunavestire:

„Tatăl cel veşnic trimite un înger la această femeie «binecuvântată între femei» pentru a-i propune Taina, o taină care nu se va realiza atâta timp cât Maria Nu va fi sigură, astfel că această mare lucrare a Întrupării care de atâtea secole ţinea în aşteptare toată firea, chiar atunci când Dumnezeu este hotărât s-o împlinească, mai rămâne în suspensie până când Fecioara Îi va da consimţământul ei. Atât de mare nevoie aveau oamenii ca Maria să dorească mântuirea lor.”

Tot ceea ce este omenesc pe pământ şi în afara acestei lumi, ca şi întregul univers, aşteptau acest cuvânt [Fiat-ul Mariei].

Îl aştepta şi Dumnezeu se poate spune (este cazul să ne reamintim cu această ocazie, pentru că preamărim aici Pâinea ospăţului tainic), mai ales Cel care „dorise atât de mult să mănânce împreună cu noi acest Paşte”, cel dintâi din lumea nouă.

La ceasul când oamenii par, ca prin ironie, atât de îndepărtaţi de viaţa cu Dumnezeu, atât de închinaţi răului pe toată faţa pământului, o femeie smerită, într-un colţ pierdut din sărmana Iudee, va îngădui într-o zi printr-un singur cuvânt împlinirea acestei dorințe [dorința Domnului de a mânca Paștile cu noi].

Iar Sfânta Împărtășanie care v-a atins buzele în această dimineaţă, această prezenţă reală a Omului – Dumnezeu care a pătruns în această dimineaţă în trupul şi în sufletul vostru, de acolo au pornit. Să vă amintiţi de aceasta în timp ce vă vorbesc.

Un cuvânt mai hotărâtor chiar decât cuvintele creaţiei

Există acolo, după cum s-a spus, un cuvânt mai hotărâtor chiar decât cuvintele creaţiei. Apare o altă ordine, infinit mai presus decât firiea însăşi. În prima zi s-a spus: „Să fie lumină […] şi lumină se făcu.”

Aici este ceea ce Bisericii îi place să numească „lumen Christi”, lumina lui Hristos, cu toată ordinea mântuirii care apare. Şi printr-o uimitoare apropiere, în care se adevereşte într-o „lumină” nouă (cuvântul se impune din nou) infinitatea desăvârșirilor divine în iubire, atunci Dumnezeu nu mai spune doar: „Să-l facem pe om după chipul şi asemănarea noastră”, ci: „Acela care este Dumnezeu, Dumnezeu din Dumnezeu, Lumină din Lumină, să se facă asemenea omului decăzut”; nu numai pentru a-i reda locul pierdut, ci pentru a-l ridica şi pe el la demnitatea necuvenită de Fiu al lui Dumnezeu, de frate al lui Hristos, doar să răspundă la toate chemările lui Dumnezeu cu un „fiat” asemănător cu cel al Mariei, să se folosească, așa cum vrea Dumnezeu, de ceea ce acest „fiat” a adus lumii în timp şi în veșnicie.

Acest răspuns la „fiat lux” (Să fie lumină!), această corespondenţă de termeni care a avut, în mod tainic, cel mai mare efect produs vreodată de înșiruirea cauzelor şi a veacurilor, sunt inaugurate de aceea care începe era divină a acestei lumi, fără a înceta să fie pentru noi aceași femeie sărmană, aceeași creatură umană delicată care era, și totodată fiinţa topită în Dumnezeu aşa cum este acum, exercitând peste tot universul regalitatea cea mai nelimitată ce poate exista.

Vladimin Ghika
Vladimir Ghika

De la începutul acestei ere, în noua ordine pe care acest „fiat” a adus-o, avem o răspundere nemaipomenită pentru fiecare răspuns al sufletelor noastre la chemările Dumnezeului nostru, la fiecare condiţie ce ne-o pune, pe care noi o putem admite sau respinge. Să nu uităm că prin aceasta rămânem totdeauna fiii Mariei şi fraţii lui Isus, iar aici apare o întreagă lume de condiţionări, depinzând, cu nesfârșite consecinţe, de un singur gest al nostru, executor voluntar al voinţei divine.

„Fiat” aşadar, „fiat” al asentimentului înţelegător, ghicind, prin plinătatea harului, ceea ce Dumnezeu închide adânc în Sine, ceea ce El poate prefera în această lume după asemănarea celor mai incomunicabile desăvârșiri ale Sale. „Fiat” amânat pentru o clipă pentru a răspunde în modul cel mai desăvârşit, simţindu-se gata de a refuza, în numele unei mai mari iubiri de Dumnezeu, cea mai sfântă dintre misiuni, dacă această misiune cerea ca preț o jertfă prin care o realizare mai umană a îndurărilor divine ar fi trecut înaintea grijii de un bun mai sfânt, mai păstrat pentru Dumnezeu şi anume absoluta ei consfințire feciorelnică neprihănirii nesfârșite a lui Dumnezeu; şi „fiat” răsplătit poate încă şi mai mult pentru această condiţie pusă, mai demnă de Dumnezeu, decât pentru asentimentul însuşi la ceea ce Dumnezeu îi propunea.

„Fiat” pregătit de un întreg șir de urcușuri succesive, „păstrate în inima sa” [Luca 2, 19] în timpul întregii sale existenţe de până atunci, într-o acumulare de haruri niciodată împiedicate, ajungând, ca pe o culme, la zămislirea spirituală a Fiului lui Dumnezeu aşa cum îl aştepta lumea, aşa cum este El, pentru a putea, dacă nu să se învrednicească în sens absolut de a-L face să coboare în sânul ei, cel puţin să nu fie nevrednică de a face, în plinătatea harului, tot ceea ce o fiinţă umană putea face pentru a-L chema în ea prin rugăciunile ei, prin virtuţile ei, prin lucrarea ei asupra Inimii lui Dumnezeu, şi a fi sfinţită, aleasă de El dintre toate fiinţele:

“Ecce ancilla Domini, fiat mihi secundum verbum tuum…” (Iată slujitoarea Domnului, fie mie după cuvântul tău).

„Fiat” care face ca „slujitoarea lui Dumnezeu” (pentru că ea este şi vrea în mod absolut să fie numai slujitoarea Domnului) să-l vadă pe Dumnezeu punându-se de acum înainte în slujba noastră. El ne-a spus: „A venit să slujească”: „Venit ministrare” ca şi cum ar rămâne la ordinele noastre. El ne-a spus: „orice veţi cere Tatălui în numele meu, voi face”: „quodcumque petieritis Patrem in nomine meo, hoc faciam.” Printr-o „porunca nouă”, pe care o îndeplineşte înaintea noastră şi mai mult decât noi, ajunge să se pună la picioarele copiilor lui pentru a le spăla.

Iar din această clipă, Dumnezeu, de ale Cărui porunci ascultă toate cele, pentru a ne face să luăm parte la mântuirea pe care ne-o oferă, se pune la îndemâna noastră, ca și cum ar asculta de bunul nostru plac, de la spălarea picioarelor până la Cruce, de la ascultarea de Iosif în atelier până la ascultarea mărturisită faţă de fiecare preot la altar, de la tabernacol până la împărtășania din ceasul nostru cel din urmă.

„Fiat”-ul care a fost destul pentru ca, în aceeaşi clipă, din trupul şi sângele Mariei, să se formeze primul început al Trupului şi Sângelui lui Isus, acelaşi Trup pe care voi l-aţi primit, pe care noi l-am primit și pe care, în această dimineaţă, noi l-am chemat din nou în această lume. Cum? Trebuie oare să cercetăm? Despre aceasta, din imnul Acatist al grecilor, dintre miile de nume pline de rosturi care se adună şi se grăbesc într-o litanie aproape fără sfârşit, pentru a o lăuda pe Sfinta Fecioară, unul îmi vine în minte, mai nimerit decât oricare altul: „Bucură-te, ceea ce n-ai învățat pe nimeni în ce chip a fost”. A fost „adumbrirea Duhului Sfânt”, iară nu flacăra Rusaliilor, cea care a învăluit-o atunci pe Maria pentru împlinirea tainei. În această umbră trebuie să rămână un suflet care urmează chipul Mariei – până în trăirile evlavioase pe care Duhul Sfânt le poate trezi în sufletele noastre – când ne este propusă această taină.

„Quis enarrabit generationes suas?” (Cine poate explica zămislirea sa?)

Formula folosită de cărţile şi învățăturile de astăzi ne face să înţelegem că trupul Domnului nostru, acelaşi pe care îl sărbătorim şi îl primim aici, a fost zămislit din „sângele preacurat al Mariei”; această redactare destul de plată nu este inexactă, dar pare oarecum seacă, fiind în acelaşi timp prea răspicată. Evocă ceva în același timp prea material și prea vag. Spune prea mult şi prea puţin; de asemenea, prea stângaci, cu încărcătură de semnificaţii şi sfială în credinţă.

Dacă ne este îngăduit să ne gândim mai precis şi mai satisfăcător despre aceasta, nu ar fi oare mângâietor să spunem că trebuie să fi fost sângele însuşi, care, curgând prin vene, a permis în clipa hotărâtoare formularea gândului de supremă iubire de Dumnezeu, sângele care ajungând în inimă şi pe buze a determinat voinţa şi rostirea „fiat”-ului, acela care s-a tulburat la prima arătare a îngerului, acela care a slujit, cu adevărat a slujit vieţii de har în realitatea vie a acestui trup; nu este îngăduit oare să spunem că sângele a fost materia cu adevărat aleasă care a venit să formeze primele contururi ale Trupului şi Sângelui lui Isus, aşezându-se pe o părticică infimă, fără de prihană strămoşească, dintr-o fiinţă deja răscumpărată de Sângele care avea să izvorască din rodul trupului ei?

Acest Sânge care de acum înainte se reuneşte cu Dumnezeu prin ceea ce este cel mai sfânt pe pământ şi în cer, se leagă în trecut de omenirea cea mai amestecată, de oamenii păcătoşi precum şi de oamenii buni, în această seminție de la prima Evă la noua mamă a celor vii; arborele lui Iesei, creanga purtată de arborele primelor zile, devine arborele vieţii, via din care, la rândul nostru, devenim mlădiţele purtătoare de rod binecuvântat. Şi, în acea privinţă, ce taine profunde de lucruri voite până în ascunzișul trupurilor şi sufletelor, de-a lungul atâtor generaţii, în aceste planuri ale lui Dumnezeu, la adăpost de cercetări asidue, dar în care totul este rânduit în mod minunat prin arta cea mai greu de închipuit, doar în armonia unui act unic şi neprihănit!

Iar dacă ordinea naturală a fost urmată, iată aici taina „unei singure inimi”, ce bate într-un ritm unic după prima clipă a Întrupării, inima neprihănită a acestei Fecioare între fecioare şi Mame între mame, pentru că dintre toate a fost singura mamă care a zămislit numai din ea trupul copilului ei. Și sângele care se dăruieşte neîncetat, şi laptele care va fi dat spre hrănire. Dar mai mult decât atât, pentru unirea apropiată a fiinţelor, sufletul care-l urmează pe Dumnezeu în toate lucrurile şi care devine prin aceasta tot mai vrednic de a-L purta în sânul său.

Cel dintâi „fiat” care face din Maria Maica Dumnezeului şi Mântuitorului nostru este urmat de multe altele care ne îndrumă nu numai spre Acela pe care noi îl primim în taina altarului, ci către taina însăşi. Cele despre care vorbim sunt mai ales cel al Crucii şi al primei liturghii…

„Fiat-ul” cel înspăimântător al Crucii.

De-acum nu mai suntem la momentul acceptării lui Dumnezeu în darul lui Dumnezeu. Suntem departe de bucuria fără nume simţită la venirea îngerului şi la Magnificat [Magnificat – „Mărește suflete al meu pe Domnul”, Luca 1, 46-55]. Ieslea a cedat locul spânzurătorii; braţele stâlpului infamiei le-au înlocuit pe cele ale mamei; cuiele – strângerea la pieptul său. Acceptă… „fiat”. Pierzându-L din ochi pe cel care înseamnă totul pentru ea, ea îi primeşte pe cei pe care nu-i cunoaşte – nenumărata mulţime anonimă a tuturor păcătoşilor răscumpăraţi; în Sfântul Ioan ea păstrează un fiu unic, dar oricât de iubit ar fi, este înlocuit, schimbat cu cel adevărat, cel Divin – iar pe de altă parte, ea are parte de mizerabila şi nesfârşita noastră gloată.

Iar durerile facerii, pe care nu le-a cunoscut la nașterea Mântuitorului, se află strămutate acolo, înmulțite şi sporite fără măsură, pentru a ne naşte printr-o moarte trăită şi o moarte împărtăşită în mod spiritual. Toate acceptările dureroase au loc aici, pentru o jertfă a cărei urmare se continuă fără încetare la liturghia noastră. „Stabat” şi „stat”. [„Stătea”/„stă” la picioarele crucii]. După obţinerea iertării, ofranda veşnică şi paşnică, singura jertfă desăvârșită, Pâinea Vieţii, sunt şi ele dobândite cu acest preţ.

„Fiat”-ul primei liturghii şi al celei dintâi împărtăşanii.

După acest “fiat” al Crucii, atât de înspăimântător încât nu a putut fi rostit decât de către suflet, atât era de nespus de îngrozitor, şi asupra căruia Evanghelia tace, urmează „fiat”-ul primei liturghii şi al celei dintâi împărtăşanii. Nu mai este sabbat-ul, nu mai este templul în care și-a petrecut tinerețea; ordinea veche s-a prăbușit în crimă. Fiul trupului ei nu mai este în această lume; este apusul zilei de odihnă divină atâta timp sărbătorite, este ziua Domnului care, încet, încet este așezată. Nu mai este ziua odihnei divine, ci a lucrării; este aniversarea luminii, sunt zorii zilei celui Înviat, ieşit din Mormânt, dar de acum și izgonit din Universul văzut, – zorile lumii noi în tot necunoscutul timpului ce va urma închinat numai Duhului Sfânt, care suflă unde vrea el, după ce, înaintea ochilor noştri a plutit pe ape în primele tenebre.

Acesta este sfârşitul unei lumi, dacă este începutul unei lumi noi, şi iată că se leagă deodată, printr-un nou „fiat” o legătură profundă şi consubstanţială cu fiinţele trecutului şi cu cele ale viitorului. Este surghiunul consimţit mai întâi şi reîntâlnirea amânată până în ceasul în care Voia Domnului va fi cel mai bine împăcată. Întârziere îndelungă de a-şi regăsi Fiul, trup şi suflet; pentru ea şi pentru ucenicul cel iubit, Sf. Ioan; cei mai iubiți aşteaptă cel mai mult şi ştiu să se jertfească fără a socoti. Ea ştie că întâlnindu-l mai rar şi în alt fel aici pe pământ, îl întâlneşte în realitate mai mult şi că dobândește mai mult pentru ceilalţi, dobândește mai multe haruri pentru mulţimea sufletelor ce trebuie mântuite şi, aşteaptă… „Fiat”… Ea aşteaptă, înzestrată cu „aceeași taină ca şi noi”, ducând aceeaşi viaţă ca şi noi față de Fiul său şi Dumnezeul său, trebuind să facă pentru a-l primi acelaşi act de credinţă ca şi noi, și făcându-l cu o vrednicie neînchipuit mai mare decât a oricărei fiinţe cunoscute.

Această bucată de pâine [Sfânta Împărtășanie] pe care Ioan, într-un colţ al casei sale, i-o întinde, după ce a rostit tremurând cuvintele şi gesturile Aceluia pe pieptul Căruia şi-a odihnit capul în seara aceea de neuitat [la Cina cea de Taină], este fiul ei, cel pe care l-a purtat în pântecele ei, în braţele ei, care a fost toată viaţa ei, trup din trupul ei, sufletul sufletului ei, pe care L-a ţinut mort pe genunchii ei, asupra Căruia, după ce s-a ridicat din mormânt, a încercat să reverse mângâierea mâinilor ei, dar poate L-a auzit spunându-i chiar ei, oricât de blând I-ar fi fost glasul: „Noli me tangere…” („Nu mă atinge”) [Ioan 20, 17]. (…)

Voi încheia cu o rugăciune, adaptând-o timpurilor şi locurillor în cărora li se poate potrivi întotdeauna într-un sens anume, orice s-ar întâmpla, aşa cum le șade bine cuvintelor sfinţilor, inspirate în sufletele lor de Sfântul Duh; voi încheia, deci, cu rugăciunea unui mare călugăr din Răsărit, Sf. Teodor Studitul, într-o predică la Adormirea Maicii Domnului:

„În numele acestui Fiu pe care ni l-ai dat, devenit Pâinea vieţii, prin tine venit la noi, în numele acestui Fiu aflat printre noi, împreună cu care te afli în acest ceas și în orice ceas, pentru a Cărui dragoste, chiar dacă ceasul unui har nu a venit, tu ai puterea de a-l grăbi, tu care de acum ai pătruns în Sfânta Sfintelor, în mijlocul cântărilor de biruință şi de veselie…

Binevoieşte să binecuvântezi, o Maică a lui Dumnezeu, întreaga lume” (această lume care a vrut să fie reprezentată aici)

„Dăruiește pace Bisericii” (unde şi când nu are ea nevoie de această pace?), „biruinţă Adevărului” (îl avem aici pe Cel care nu minte şi Biserica sa negreșelnică),

“Apără ţara” (această frumoasă ţară, este vrednică şi te iubeşte),

“Alungă-i pe barbari” (totdeauna şi pretutindeni vor exista barbari de temut, prin neamul sau sufletul lor),

“Arată bunăvoinţa ta întregului popor creştin” (priveşte spre toate mulţimile adunate, credincioase sau nu, dar toate chemate de tine),

“În sfârşit, iartă-mi îndrăzneala de a mă fi încumetat să vorbesc despre tine – Amin.”

Prinţul VLADIMIR GHIKA

Fragment din „Sfânta Fecioară şi Sfântul Sacrament”, discurs rostit de Monseniorul Ghika în noiembrie 1928 la deschiderea Congresului Euharistic de la Sidney (Australia).

Raport Comisia Gabrielescu – Gen. Ștefan Gușă: „Fusese cerut ajutor sovietic inclusiv în faţa mea”

0
stefan gusa

Raportul final al Comisiei senatoriale asupra evenimentelor din decembrie 1989 – OPINIE SEPARATĂ PRIVIND SOLICITAREA DE AJUTOR SOVIETIC

Senator Valentin Gabrielescu;
Senator Ionel Aichimoaie;
Senator Hossu Zoltan;
Senator Serban Săndulescu;
Senator Popescu Necşeşti

(…) În ziua de 23.12.1989, în jurul prânzului, din cabinetul ministrului apărării naţionale, în prezenţa unor reprezentanţi ai conducerii FSN se tatonează poziţia armatei sovietice. În acest scop, gl.lt. Nicolae Eftimescu s-a adresat telefonic şefului M.St.M. al URSS, întrebându-l dacă s-ar putea conta pe un ajutor militar sovietic împotriva teroriştilor. Generalul de armată Moiseev a răspuns că o asemenea problemă poate fi discutată numai între cele două guverne, român şi sovietic.

În aceiaşi zi, la înapoierea gl.mr. Guşă Ştefan de la sediul fostului C.C. al P.C.R., acesta a avut o convorbire telefonică cu generalul de armată Moiseev, căruia i-a comunicat că, în calitatea sa de şef al Marelui Stat Major al armatei române, nu a solicitat şi nu va solicita ajutor militar sovietic.

Din relatările gl.mr. Guşă rezultă că în ziua respectivă a mai purtat convorbiri telefonice cu gl. F. Karpati, ministrul apărării al Ungariei cu gl. Vacsk, ministrul apărării al Cehoslovaciei şi cu gl. Semergiev, şeful statului major al armatei bulgare.

Generalul Gușă:

Deci vă răspund la întrebare: -„prevedea şi apărare vis a vis de nişte acţiuni externe. Noi aveam unele informaţii că unele unităţi de pe teritoriul Ungariei (unde se găseau cca 60.000 ruşi unele unităţi au fost dislocate în 1988) către graniţa cu Austria, care staţionau fuseseră aduse mai aproape, inclusiv unităţi de aviaţie. Deci se crease oarecum o psihoză.

Personal, şi afirm cu toată răspunderea, nu ne era teamă de unguri, ci de ruşi, care erau şi în Ungaria, erau şi la est. Nu mă refer la trupele ungureşti, mă refer la trupele ruseşti care staţionau în Ungaria şi care oricând puteau să facă o „Praga”, având în vedere că toate trupele armatei române erau împrăştiate în fel de fel de oraşe şi misiuni, fărâmiţate pe obiective. Ori în această situaţie orice militar gândeşte că poate avea loc foarte uşor o agresiune împotriva unei ţări.

Vreau să raportez comisiei senatoriale că în Timişoara au fost efective scoase, destul de multe în stradă, dar nu toate, nici tehnica nu a fost toată, noi aveam unităţi pregătite pentru intervenţie la frontieră. Dacă am greşit istoria şi Dumnezeu mă vor condamna, dar asta am făcut-o eu, asta a fost ideea care m-a călăuzit: să nu scoatem totul în stradă, să avem o rezervă, cu care în caz de nevoie să putem imediat interveni pentru apărarea frontierei.

Părerea mea personală: una din problemele grave care a fost în această revoluţie a fost necunoaşterea reală a situaţiei, nu dispuneam de informaţii certe de ce mişcări sunt la alţii, bănuiam numai, deci: lipsa de informaţii.

Doi, rămân la ideea că, în decembrie 1989 împotriva României s-a acţionat cu două tipuri de războaie: un război radioelectronic şi unul psihologic. Cine la făcut, poate o să aflăm vreo dată. Atâtea informaţii veneau care derutau, şi mă refer şi la Televiziunea Română care a făcut mult rău naţiei române, prin cei care au chemat unităţile în Bucureşti ca să treacă la apărarea unor obiective. Nu aşa se procedează…”

„Puţin îmi pasă ce se va întâmpla cu mine. V-am spus că nu îmi e teamă. Adevărul e necesar pentru vindecarea acestei ţări. Fusese cerut ajutor sovietic inclusiv în faţa mea.”

Totodată, gl. Guşă mai declară că toate cele relatate de el în interviul dat lui Pavel Coruţ au apărut în cartea acestuia exact cu cuvintele sale şi că nimic nu a fost schimbat. Cităm din cartea sus menţionată pag. 176,178 şi 192.

„…Lumea trebuie să ştie ca nu în seara aia s-au prevenit intervenţia străină şi „ajutorul frăţesc”.. Asta s-a întâmplat în 23 decembrie. Există documente pentru susţinerea afirmaţiilor pe care le voi face. Am discutat cu şeful Marelui Stat Major al armatei sovietice, generalul Moisev Mihail, în prezenţa colonelului Dumitru Mircea şeful biroului translatori şi locotenent-colonelului Lungu Gheorghe.

– Ce i-aţi spus sovieticului ?

– Nu numai că i-am refuzat ajutorul, dar i-am precizat foarte clar că în nici un caz şi indiferent de persoana care va cere ajutor să nu îl acorde. Nu avem nevoie de ajutor.

– De ce aţi luat această iniţiativă ?

– Lumea trebuie să ştie adevărul. Puţin îmi pasă ce se va întâmpla cu mine. V-am spus că nu îmi e teamă. Adevărul e necesar pentru vindecarea acestei ţări. Fusese cerut ajutor sovietic inclusiv în faţa mea. Mai bine zis, cred că intenţionau să o facă prin mine. Nu uitaţi, Tratatul exista iar eu aveam un rol, chiar dacă era modest.

– Cine făcuse acest lucru ?

– Grupa de conducere a ţării, în frunte cu Ion Iliescu. Îmi pare rău că Voican Voiculescu nu mai recunoaşte acest lucru. Uită data când a venit chiar la mine în birou, la Marele Stat Major şi au spus că moare lumea în stradă şi e nevoie de ajutor militar specializat la sovietici? Oare, a uitat? Erau toţi: Ion Iliescu, Nicolae Militaru, Voican Voiculescu, ofiţerii care erau atunci în biroul şefului Marelui Stat Major trăiesc şi cred că vor avea demnitatea să mărturisească.

– (…) Dar, ce fel de ajutor specializat insistau dânşii să cereţi?

– Cel puţin o brigadă aeropurtată care să cureţe Bucureştiul de „aceşti terorişti”. Oricum, trupe aeropurtate -specializate în asemenea acţiuni.

– (…) Ce aţi răspuns celor solicitate de noua conducere a ţării?

– Cât voi fi şeful Marelui Stat Major nu va călca picior de rus în Bucureşti. În nici un caz şi cu nici un motiv! Mă enervasem foarte tare. Am strigat. Sau mai bine zis am folosit un ton „milităresc”. Că acesta a deranjat, este altă poveste.

Eu le-am răspuns pe un ton cam dur. Chiar dacă vor mai muri oameni, armata e capabilă să facă faţă teroriştilor. Ca şef al Marelui Stat Major nu voi admite niciodată să se ceară ajutor militar de la nimeni! În cursul nopţii de 23 vorbisem cu nişte miniştri ai apărării din Tratatul de la Varşovia.

Pe Moisev, sovieticul, eu l-am sunat. Acesta este adevărul istoric. Am făcut-o pentru a-l atenţiona să nu trimită trupele cerute de ceilalţi, indiferent de poziţia şi mărimea lor. Bănuiam că noua conducere nu va mai ţine cont de mine şi va cere ajutor. Mi-am amintit atunci că, potrivit regulilor Tratatului, aveam încă dreptul de a hotărî ca şef al Marelui Stat Major. Nu eram mort. Trebuia să ţină cont de poziţia mea toţi liderii militari din Tratat. Ajutorul nu s-ar fi dat la cererea oricărei persoane. Discuţia s-a făcut prin colonelul Mircea, translator. L-am informat că la noi s-a făcut o Revoluţie, că armata stăpâneşte situaţia, i-am subliniat că oricine ar cere ajutor să nu-l dea, deoarece nu avem nevoie. În biroul lui Moisev era şi generalul Denisov din Marele Stat Major al URSS.

– N-aţi fi acceptat ?

– În nici un caz !

– Da, era greu de convins, un om de tipul dumneavoastră să trădeze. Căci practic, chemarea ajutorului străin însemna trădare.

– Exact! Trădare. Chiar dacă se invocă motivul că existau terorişti, tot trădare se numeşte. Forţele Armate ale României puteau lichida teroriştii. Dacă ar fi existat.”

Iată, în acelaşi sens ce declară gl.col. Hortopan Ion: „…în momentul acela greu pe 23 s-a făcut o intervenţie în URSS. S-a dat un telefon.

– Cine ?

– Dl. preşedinte Iliescu.

– De unde ştiţi?

– Am fost de faţă.

– Ruseşte sau româneşte ?

– Ruseşte. Nu ştiu ruseşte. s-a considerat că armata nu este în stare să rezolve problemele.

– Ce dată exactă ?

– 22 spre 23 seară la ora 2100.

– Ştiţi cu cine vorbea ?

– Cred că cu Gorbaciov a vorbit ruseşte.

– Cine mai era acolo?

– Gl. Guşă, Stănculescu, ba nu Guşă nu era. noi toţi care am fost acolo generalii, ne-am opus şi am spus că nu este nevoie, noi putem să rezolvăm problema.

– Cine a luat parte la discuţie ?

– GI. Guşă, eu, Stănculescu şi Chiţac, era şi Brucan, era şi gl. Eftimescu, gl. Militaru.

– Şi ce discuţie a fost, cum a fost ?

– Că sunt nişte acţiuni care se duc împotriva noastră şi că o grupă de trupe speciale să neajute să-i nimicim nu ştiu de unde a-venit propunerea.

– Cine a fost pentru, cine a fost împotrivă? Dumneavoastră ce-aţi spus ?

– Asta am spus: Domnule preşedinte noi putem să rezolvăm problema cu forţele pe care le avem. Eu nu ştiu să fi fost cineva pentru.” (Stenograma pag.77-81)

Din audierea lui Neacşa Vasile rezultă: „… Spre seară afară se trăgea, Guşă primeşte un telefon nu ştiu de unde, la care i se spune „domnule, vezi că am chemat ruşii în ţară şi uitându-ne pe figura lui, că noi trebuia să-i studiem şi fizionomia să vedem cum se manifestă dacă primeşte o veste proastă, şi la care el a replicat: cum aţi putut să faceţi aşa ceva? apoi nu ştiu ce i s-a replicat, el a închis telefonul, a căzut pe fotoliu şi a spus: „Iliescu a chemat ruşii în ţară”, cum de a făcut asta, veste care ne-a şocat şi pe noi, iar tot el apoi a spus că din cauză că am scăpat de sub control situaţia că vin să ne ajute să scăpăm de teroriştii ăştia, el i-a chemat. Eu l-am întrebat dacă a vorbit cu el direct, dar nu mi-a răspuns. În orice caz, omul era distrus total fizic, am văzut o cădere la el.

– Apropo de conversaţia gl. Guşă, cu cine o fi vorbit, a pronunţat cuvântul Iliescu ?

– Nu, dar când i-a spus la telefon nu a pronunţat cuvântul Iliescu, dar când a căzut pe fotoliul respectiv, normal l-am întrebat ce s-a întâmplat şi a spus: „Iliescu a chemat…”. (Stenogramă pag 16-17)

Iată ce declară gl.lt. Nicoară Eftimescu, cel care din clădirea Marelui Stat Major a vorbit prin translator, respectiv col. Mircea cu  şeful Marelui Stat Major sovietic.”…Că obiectul convorbirii în esenţă urmare a sondării poziţiei părţii militare sovietice şi anume: s-ar putea conta, la nevoie, în situaţia că va fi necesar, în urma unei solicitări, pe o eventuală participare cu forţe specializate pentru combaterea teroriştilor. Acesta mi-a răspuns ca idee. Având în vedere situaţia creată prin declanşarea acţiunii directe teroriste; am considerat justificată preocuparea noi puteri.

– Dar cine erau de fapt acolo în afară de Militaru ?

– Erau Iliescu, Brucan, Militaru, Voiculescu, Montanu, Nicolaescu, Mazilu dar ăştia erau o suită, când erau toţi când era unul acum nu pot să bag mâna în foc. Nicolaescu a fost?

– Nu mi-a rămas figura lui …” (Stenograma pag.29-32)

Iată, prezentăm în continuare un extras din Stenograma audierii domnului Ion Iliescu: -… a apărut văd, cu insistenţă mai ales în ultima vreme acuzaţia că am fi sau, mai ales, aş fi solicitat intervenţia militară sovietică. Este o minciună sfruntată, fără vreun temei şi fără vreun suport. Sunt însăilate, am văzut din tot ce publică câteva ziare, fapte disparate pentru a se susţine acest scenariu aberant. Pentru că eu am declarat şi în carte şi repet oricând, din ceea ce ştiu eu, cei cu care am conlucrat şi la elaborarea documentului şi la încropirea primei activităţi, nimeni din grupul nostru de civili nu s-a gândit să solicite ajutor sovietic. Nu ştiu nici că gl. Militaru să o fi făcut. În orice caz, nu cu ştirea mea şi până în 24 decembrie el nici nu avea misiune. Telefonul pe care l-am primit de la Gorbaciov era când noi ne aflam în Piaţa Victoriei. Ne-am mutat în Piaţa Victoriei după ce s-au liniştit lucrurile în Capitală: pe 23, 24, 25 noi stăteam la Ministerul Apărării Naţionale. Acolo n-am avut nici un fel de legătură telefonică cu nimeni. De la Ministerul Apărării Naţionale s-a vorbit numai de către cei de la Marele Stat Major cu cei de la Moscova. Nimeni altcineva dintre noi n-a avut convorbiri cu Moscova, iar telefonul lui Gorbaciov a avut loc deci la finalul acestor chestiuni, când începusem să ne structurăm, într-adevăr, să ne organizăm: deci, era după 26 decembrie şi nu-mi amintesc exact ziua. Pentru că ne-a felicitat pentru că am reuşit să trecem de momentul acesta şi ne-a anunţat că o să vină Sevardnadze în Bucureşti. Şi am şi informat, nu ştiu, eram în plenară sau cu biroul CFSN-ului, am informat despre conţinutul acestei convorbiri. A fost singura mea convorbire cu Gorbaciov. N-am mai avut nici după aceea convorbiri telefonice cu el.

Se vorbeşte despre legături cu Ambasada. Singura mea discuţie cu Ambasada sovietică, şi a fost singura, a fost în după-amiaza zilei de 22 decembrie, aici, în sediul C.C.-ului, la sugestia cuiva; eram mai mulţi, nici nu eram singur. Şi a urmărit această discuţie două elemente de bază. În primul rând, o informare despre caracterul mişcării şi sugerarea că se începe structurarea unui cadru organizat a noii structuri de stat şi pentru asigurare, ca să se evite orice fel de posibile dorinţe de „sprijin frăţesc”, pe care nimeni dintre noi nu o dorea.

S-a discutat despre această chestiune – ajutor, neajutor, ajutor logistic în lupta împotriva terorismului; este o confuzie întreagă şi din ceea ce Coruţ prelucrează din spusele lui Guşă. Dar se vede că este o contradicţie internă chiar la Guşă, că o cam bălăceşte chiar el. Am vorbit cu el la conducerea Ministerului Apărării Naţionale. Public l-am rugat să spună exact cum stau lucrurile. Şi acolo este foarte confuz exprimat că. nu ştie , a fost, n-a fost Iliescu, parcă era la Militaru, parcă nu ştiu mai ce. Că s-ar fi discutat şi că cei de-acolo, Moiseev, l-ar fi întrebat pe el dacă au românii nevoie de ceva ajutor. Dar tot ei, nu ştiu el sau altul spune, că le-au dat de înţeles că aşa ceva nu se poate discuta decât la nivelul conducerilor politice. De aceea nu se poate trata la nivelul organismelor militare trimiterea sau netrimiterea a vreunui ajutor.

Pe de altă parte, ştiu că ne informau cei de la Marele Stat Major, când a început războiul acela informaţional, electronic, cu ştirile acelea false, inclusiv apariţia – s-a spus – pe ecran radar. Eu nu mă pricep nici la această tehnică, nici la tehnică militară şi nu m-am băgat în detaliile militare, ştiţi foarte bine, am acordat toată încrederea, tot creditul militarilor noştri. Sau au încercat să se lămurească ce este cu aceste ştiri, că vin formaţiuni de helicoptere dinspre Marea Neagră, că ar fi nişte vase purtătoare de helicoptere; unii au spus, domnule, sunt helicoptere libiene, o idioţenie! Ce să caute helicoptere libiene din Libia sau cu un sau cu nu ştiu mai ce? Şi ei căutau să se lămurească – ne informau – ce-i cu treaba asta şi dacă ei cunosc şi să ne ajute, să-i ajute pe ai noştri să descifreze ce este cu toată această chestiune.

În asta a constat discuţia lor cu cei de la Marele Stat Major de la Moscova. Am văzut că Guşă şi, mai ales, cei care-l răstălmăcesc, şi acest Coruţ, şi acum ziarul „Ziua” – îl scot pe Guşă erou din această chestiune. A fost o presiune politică din partea celor de la CFSN adică, ca să cerem ajutor sovietic şi Guşă ne-a salvat de această încercare, nu este clar a cui anume, pentru a respinge oferta sovietică sau acest ajutor. Să fim oameni serioşi ! În noaptea de 22 spre 23 ne-am constituit ca organism politic cu toată răspunderea. Nu putea să treacă o asemenea chestiune nediscutată, necomentată în conducerea, chiar aşa restrânsă cum era ea, în condiţiile acelea grele în care ne-am aflat.

În legătură cu acest lucru au apărut, de altfel, şi două, dezminţiri publice. Îmi amintesc în finalul lui decembrie, Gorbaciov a fost întrebat la Moscova de un gazetar dacă s-a pus problema vreunui asemenea „ajutor frăţesc” din partea lor şi Gorbaciov a spus în primul rând că o astfel de cerere ei n-au primit şi dacă ar fi primit, ei nu ar fi răspuns, pentru că au luat decizia politică să :nu mai repete greşelile din trecut, cu Ungaria şi Cehoslovacia. Şi treburile ţărilor socialiste, cum le numea el, sunt treburile lor interne, n-au de gând să se mai amestece. În carte relatez şi altceva. Este o carte americană, mi-a intrat… acum o am integral. Când am terminat varianta aceasta lărgită a cărţii aveam numai fragmentul referitor la România. A unei cărţi a doi americani, deci Beschloss şi Talbot, actualul secretar de stat adjunct al S.U.A., care a fost prezent la foarte multe discuţii: şi la Malta, între Gorbaciov-Bush, Gorbaciov-Baker, Baker- Sevardnadze ş.a.m.d. Şi ei menţionează că atunci, probabil 23 sau 24 decembrie, Baker s-ar fi adresat sovieticilor, arătând că ei n-ar avea nimic împotrivă dacă Tratatul de la Varşovia ar interveni în Româna. Ca să liniştească lucrurile, adică rezultă. Şi a trimis chiar mesager, ambasadorul lor, de la Moscova, la C.C. şi la Ministerul de Externe cu acest mesaj. Şi a primit a replică dură din partea lui Sevardnadze. Comentariul celor americani este că era un fel de joc al americanilor, care erau implicaţi în Panama şi în Filipine, să-i prindă şi pe sovietici, să fie un fel de … Şi ruşii le-au spus că ăsta este sau un joc sau o provocare. Sevardnadze a spus foarte clar: „Treaba românilor este treaba .lor! Noi nu ne amestecăm în asemenea treburi.”

Asta se poate comenta pe tema acestei aşa zise solicitări de ajutor.”

Iar concluzia fundamentală este viaţa. S-a întâmplat ceva din acest punct de vedere ? Nu a fost nici un fel de mişcare din acest punct de vedere şi nu Guşă ne-a salvat de intervenţia sovietică. Cu toate aprecierile pentru activitatea lui ca militar.” (Stenograma pag 22-29).

lată însă cum comentează aceiaşi ziarişti americani, unele probleme cu referire la evenimentele desfăşurate în România în decembrie 1989: “… Unii dintre cei care îl răsturnaseră pe Ceauşescu au mers până acolo încât să facă apel la Gorbaciov ca să trimită trupe pentru a-i împiedica pe securiştii lui Ceauşescu să menţină dictatura .La Washington, Baker mormăia pe sub mustaţă că sovieticii „au şi motive şi capacitatea de a face ceva ca să oprească vărsarea de sânge”. Duminică, 24 decembrie, a declarat în cadrul emisiunii „întâlnirea cu presa” a canalului NBC că Statele Unite nu vor obiecta dacă „Pactul de la Varşovia va considera necesar să intervină în România…”. (La cele mai înalte nivele, Ed. Elite 1995, pag.39-41).

Din documentele şedinţei nr.21 ţinută la palatul Congreselor în Kremlin ce a avut loc în ziua de 24 decembrie 1989, orele 1000, M.S. Gorbaciov cu referire la evenimentele din România declara: „…Conform informaţiilor de la ora 2, ora Moscovei, la Bucureşti au continuat tirurile, drumul spre aeroport e blocat pe alocuri, din clădirea ambasadei URSS se aud sunetele canonadei. A sosit o ştire, potrivit căreia teroriştii au trecut la tactica luptei de partizani în condiţii urbane – ei continuă să se ascundă în clădirea Palatului Republicii, ocupă un şir de imobile din preajma radioului şi a televiziunii. Grupul de 10 oameni, care au blocat ieri clădirea Gării feroviare, continuă împotrivirea, nefiind, deocamdată respins de unităţile armate.

Frontul Salvării Naţionale consideră că pentru completarea stocului insuficient de muniţii este necesar un ajutor din afara ţării. Cu toate acestea (poate că s-a înţeles astfel), şeful Marelui Stat Major al Forţelor Armate Aeriene ale României, Guşă a declarat că armata controlează situaţia din ţară şi nu arc nevoie de nici un ajutor. Această informaţie a fost difuzată pe posturile de radio şi televiziune, şi iată acum – o declaraţie oficială.

În ansamblu, situaţia, conform tovarăşilor noştri de acolo, se desfăşoară în favoarea poporului şi a Frontului Salvării Naţionale.

O confirmare oficială a arestării lui Nicolae şi Elena Ceauşescu nu există. Pe fiul lui Ceauşescu – Nicu Ceauşescu – l-au arătat la televizor. Deci, în esenţă există focare de rezistenţă. Noi realizăm acţiuni de asistenţă umanitară pe linia Guvernului şi a organizaţiilor obşteşti. Ambasada URSS în România se află în contact cu Consiliul Frontului Salvării Naţionale…”.

Din toate acestea cred că este clar că panica creată, de teama teroriştilor, a împins pe cei aflaţi la cel mai înalt nivel să ceară ajutor militar sovieticilor.

Sovieticii nu au intervenit. În acest sens în cartea ziariştilor americani amintită mai sus „Sevardnadze găseşte sugestia lui Bush de a interveni în România nu sinistră, ci doar stupidă”. Era „categoric împotriva unei intervenţii din afară”, „Revoluţia românilor era treaba lor şi a nimănui altcuiva. Orice fel de amestec din partea Uniunii Sovietice l-ar fi transformat pe Ceauşescu într-un martir”.

Dar ne putem imagina ce s-ar fi întâmplat dacă totuşi sovieticii ar fi intervenit. Este de remarcat că în anul 1989 în nici una din ţările foste satelite Imperiului Sovietic nu s-a intervenit cu forţe armate.

Cum ne putem imagina atunci că ei sunt cei ce au pus la cale războiul electronic, că ei au creat acele faimoase ţinte false în care apărarea  noastră antiaeriană a tras cu atâta râvnă aşa cum se relatează cu lux de date’ tehnice în capitolul „Războiul electronic”.

Senator Valentin Gabrielescu

Senator Ionel Aichimoaie

Senator Hossu Zoltan

Senator Şerban Săndulescu

„No more Communists!” – A key moment of the 1989 Romanian Revolution

0

Within days, the Romanian 1989 uprising turned out to be a much more serious protest against Communism itself, not only against Ceausescu’s dictatorship.

A clear-cut recorded moment was in the evening of December 22nd, six hours after Ceaușescu fled. When Ion Iliescu told the hundreds of thousands of protesters in the streets that a „Salvation Front” would organize the new political power structure, the reply of the ordinary people was clearly radical: ”Without Communists!”

When he asked them to allow the new ”Salvation Front” to organize itself, they replied: „We do not leave!”

They instinctively understood that their revolt was in danger to be hijacked. Unfortunately, within dozens of minutes from this moment, they had to leave the Palace Plaza when indiscriminate gun fires of the „terrorists” started to rage.

Ion Iliescu: Our goal is to establish a new structure of political power.
The old structures – The Party, the government and so on – are practically dissolved.

The crowd: No more communists!

Ion Iliescu: So, I thank you, please allow us to organize ourselves.

Te crowd: We do not leave!

PUBLICATE RECENT

JURNAL