Alegeri prezidențiale în R. Moldova: Frați basarabeni, nu spuneți că nu aveți ce vota, votați cu gândul la Unire! 

0

Duminică este primul tur al alegerilor prezidențiale din Republica Moldova. După marile speranțe din 2009-2014, când la putere a fost o alianță pro-europeană, în ultimii 5 ani dezamăgirea i-a cuprins pe basarabeni, care nu arată mare entuziasm pentru alegerile prezidențiale. Însă alegerile prezidențiale au o mare miza și soarta basarabenilor va depinde de rezultatul acestor alegeri, chiar dacă oamenii spun că tot votează și nu se întâmpla nimic bun.

Candidații

– Președintele în funcție, Igor Dodon, deși “independent”, candidează din partea Partidului Socialiștilor din Republica Moldova (PSRM), pro-rus, condus de fapt de el, Dodon, care e condus la rândul lui de funcționari de rangul 7 de la Kremlin.
Maia Sandu s-a confruntat și la ultimele alegeri cu Igor Dodon, pierzând în fața acestuia în turul II. Ea conduce Partidul Acțiune și Solidaritate (PAS), pro-european (citește, pro-german).
Andrei Năstase, fost aliat al Maiei Sandu, este șeful Partidului Platforma Demnitate și Adevăr (PPDA), tot pro-european. PAS și PPDA sunt asociate cu Partidul Popular European (PPE).
Renato Usatîi, primarul din Bălți, al doilea oraș din Republica Moldova, din partea ”Partidului Nostru”, un partid de lider. Usatîi este un moldovean rusificat care a trăit mulți ani în Rusia, fiind conectat la rețele interlope și serviciile rusești, împreună cu care a făcut mulți bani.
Violeta Ivanov, candidata Partidului Șor, partid înființat ca pârghie de negociere politică de liderul său, Ilan Șor, ce deține concomitent cetațenia Republicii Moldova, Rusiei și Israelului. Șor a fost implicat în celebrul furt al miliardului de dolari din Banca Naționala a Moldovei.
Octavian Țîcu, candidatul Partidului Unității Naționale (PUN), susținător al Unirii cu România.
Tudor Deliu, candidatul Partidului Liberal Democrat (PLDM), al fostului premier Vlad Filat, care a făcut vreo 4 din cei 10 ani de închisoare la care a fost condamnat pentru devalizarea Băncii de Economii a Moldovei. Filat a fost eliberat în condiții neclare și a preluat controlul asupra PLDM.
Dorin Chirtoacă, fostul primar al Chișinăului, din partea Miscării Politice Unirea (MPU) susținător declarat al Unirii Basarabiei cu România.

Poziționarea geopolitica a părților

După cum se pare, Igor Dodon s-ar confrunta în turul 2 cu Maia Sandu. Aparent, Igor Dodon ar avea șanse sa câștige și in turul 2, deși nimeni nu are încredere in sondajele din Republica Moldova.

Dodon reprezintă interesele Rusiei. În Republica Moldova, Rusia are interese geopolitice și de securitate, astfel:
– Republica Moldova sa rămână în sfera de influența a Rusiei, să nu adere la UE și NATO.
– Republica Moldova sub nicio formă să nu se unească cu România.
– Sa nu fie acceptată prezența militarilor NATO pe teritoriul Republicii Moldova.

Pentru a-și securiza interesele și a păstra Republica Moldova în sfera sa de influență, Rusia vrea ”soluționarea conflictului de pe Nistru” prin federalizarea Republicii Moldova. Acum, termenul de „federalizare”, având conotații negative în Republica Moldova este înlocuit cu sintagma “statut special pentru regiunea transnistreană”. Aceasta înseamnă că regiunea din stânga fluviului Nistru, controlată de separatiștii ruși, să obțină poziții importante în conducerea de la Chișinău, să preia conducerea unor instituții din Republica Moldova, iar alegătorii din Transnistria, majoritatea rusofoni, să voteze la alegerile din Republica Moldova.

În schimb, Chișinăul nu va avea niciun control asupra regiunii transnistrene. O asemenea “soluție” ar însemna moartea visului, atât pentru cei care își doresc integrarea europeană a Republicii Moldova, cât și pentru cei care vor Unirea cu România. Pentru România, asemenea deznodământ ar fi catastrofal.

Rusia mai are un interes în “federalizarea” Republicii Moldova. Odată realizată federalizarea, Moscova ar vrea sa impună acest model și pentru regiunile separatiste din Estul Ucrainei.

Rămâne o singură problema. Republica Moldova este un stat asistat de partenerii occidentali, adică de UE, România, FMI, SUA ș.a., pentru că nu își poate asigura veniturile necesare funcționarii statului. Rusia nu dorește sa dea niciun ban pentru Republica Moldova și ar fi încantată ca UE să finanțeze în continuare statul eșuat, odată ce Kremlinul își va fi realizat interesele de securitate. Dar pentru aceasta este necesar ca guvernul de la Chișinău să aibă și o componentă pro-europeană, reformistă, care s-ar califica să obțină în continuare finanțări din Vest, scutind astfel Rusia de un efort bugetar.

Uniunea Europeană și Germania nu par să fie deranjate de o asemenea evoluție. Nu doresc sa aibă un conflict cu Rusia pentru un petec de pământ care nu înseamnă nimic, nici la Bruxelles, nici la Berlin. Dacă prin tragerea liniei între Vest și Est pe Prut s-ar asigura liniștea, cercuri din Vest ar fi foarte satisfăcute.

Americanii par sa fie indiferenți și oricum sunt mai ocupati cu alegerile lor prezidențiale. România a dispărut din regiune, nu se știe cum și de ce.

Jocul Maiei Sandu

Maia Sandu este declarat pro-europeană. În fapt, este susținută de Germania. În România ea a fost oarecum ignorată. Bucureștiul și-a pus toate ouăle in coșul oligarhului Vlad Plahotniuc, care însă a fugit din Republica Moldova după pierderea alegerilor parlamentare din Februarie 2019.

La alegerile din 2019 au fost trei forțe principale: PSRM al lui Dodon, PAS-PPDA al Maiei Sandu și Partidul Democrat (PDM) al lui Plahotniuc, partid care se declara tot pro-european. Niciunul nu putea face singur majoritatea. În mod surprinzător, tandemul PAS-PPDA a făcut coaliție de guvernare cu PSRM, partidul pro-rus al lui Dodon, după ce se juraseră că în veci nu vor face așa ceva.

Explicația pro-europenilor a fost ca astfel vor putea „dezoligarhiza statul capturat” de Plahotniuc. Aceasta însemna în practică înlocuirea oamenilor lui Plahotniuc din fruntea Justiției și structurilor de forță și de securitate cu oamenii noii puteri. Numai că toți acești oameni erau ai lui Dodon. Indiferent dacă a avut sau nu intenții bune, Maia Sandu și Andrei Nastase i-au predat practic statul lui Dodon, iar după ce au îndeplinit aceasta și-au provocat demiterea prin moțiune de cenzură și, după numai 6 luni, s-au întors în opoziție. 

Maia Sandu și oamenii săi au promovat ideologia “moldovenismului civic”, ignorând deliberat controversa geopolitică. Susținută de la Berlin, dar și de analiști pro-germani de limbă română de la București, Maia Sandu pretindea că nu integrarea europeană este prioritatea, ci dezoligarhizarea și combaterea corupției.

Aceasta a costat-o ulterior voturile unor alegători pro-europeni și unioniști. Este posibil să o coste și acum, pentru că în campanie a ignorat dezbaterea geopolitică, preferând să vorbească despre “oamenii buni” sau lucruri care nu sunt de competența președintelui, cum ar fi majorarea pensiilor sau investiții la sate.

Totodată, prin promovaria “moldovenismului civic” ea negă identitatea românească, pierzând din acest motiv voturile unor unioniști foarte sensibili la asemenea aspecte.
Problema cu Maia este că nu mai e credibilă când promite refuzul unei noi alianțe cu Dodon după alegeri, din moment ce a mai făcut alianța cu socialistii pro-ruși în iunie anul trecut.

O combinație de presiuni ruso-germane cu scopul federalizării Republicii Moldova i-ar putea așeza din nou pe Maia Sandu și Igor Dodon la aceeași masă. De exemplu, indiferent care dintre ei ar câștiga alegerile prezidențiale, celălalt să fie prim-ministru. Să nu uităm că atât Maia Sandu cât și Igor Dodon au sugerat că ar vrea alegeri parlamentare anticipate după alegerile prezidențiale. Firește ca acestea sunt niște supoziții, dar Maia Sandu ar fi făcut foarte bine în campania electorala să fi lămurit aspecte cum ar fi orientarea geopolitică, integrarea europeană sau alianța cu Dodon, în loc sa povestească despre pensii.

În afară de ciudata muțenie geopolitică și identitară, Maia Sandu a muncit mult în această campanie, deși șansele au fost inegale. Ea neavând nimic, și Dodon având totul. Maia Sandu este de preferat lui Dodon, fie și din motive de echilibru politic pe scena de la Chișinău. Maia Sandu deține și cetatenia României.

Unioniștii

Pe fondul falimentului Republicii Moldova, opțiunea unionista în rândul populației a crescut substanțial, ajungând la 34%.

Dacă nu vi se pare mult, trebuie să știți ca în Republica Moldova 20% sunt rusofoni și 10% moldoveni pro-ruși sau de-a dreptul rusificați. Rezultă ce cei 34% dintre unioniști reprezintă aproximativ jumătate dintre etnicii români/moldoveni din Republica Moldova. La cei 34% unioniști se adaugă și cei 11% care nu s-ar opune unei eventuale Uniri și au bifat în sondaj “nu știu/nu răspund”. Cei care au răspuns că sunt contra Unirii sunt deocamdată 54%, dar procentul va scădea. În realitate, nucleul dur al celor care sunt contra este reprezentat de cei 27% care au răspuns că sunt și contra aderării Republicii Moldova la UE. Adică exact treimea din populație alcătuită din rusofoni și moldoveni rusificați.

Mai trebuie spus ca unionistii sunt în general populație urbană, tineri, preponderent cu studii. Adică ei sunt viitorul. Însă acest important segment din populație nu este reprezentat politic. Partidele declarat unioniste sunt extraparlamentare. Motivele sunt mai multe, de la greșelile acestor partide, sancționate de electorat, pănă la faptul că puterea de la București nu pare interesată de Unire, decredibilizând aceste partide ca vectori ai unionismului. Proeuropenii adepți ai „moldovenismului civic” se arată în practică mai ostili față de unioniști decât față de oamenii rușilor ca Dodon.

Însă este important ca unioniștii să fie reprezentati în politică.

După alegerile prezidențiale, sunt mari șanse să urmeze alegeri parlamentare, iar un scor bun la prezidențiale al candidatului unionist ar fi de mare ajutor la alegerile parlamentare care urmează. O forță unionistă în parlament s-ar putea alia cu pro-europenii și ar face mult mai greu de realizat planul ruso-german al federalizării Republicii Moldova.

Cetățenii Republicii Moldova ar trebui să știe că odată cu federalizarea, România și UE și-ar pierde interesul să finanțeze Republica Moldova și nivelul de trai ar scădea și mai mult. Democrația și drepturile omului s-ar degrada ca în Belarus.

Frați basarabeni, sunt convinsă ca nu vreți să trăiți așa! Dacă vreți un trai mai bun, dacă vreți să fie curățată țara de corupție, dacă vreți guvernare decentă, trebuie să hotărâți în ce parte să fie orientat viitorul vostru: spre Est, unde nu există lege, nici șanse de prosperitate pentru oamenii cinstiți, există doar puterea celui mai tare, sau spre Vest, unde, chiar dacă nu e raiul pe pământ, regulile sunt clare, de aceea și viața oamenilor e mai bună.

Nu spuneți că nu aveți ce vota! Votați cu gândul la Unire! Iar dacă în turul al II-lea nu va fi niciun candidat unionist, votați răul cel mai mic!

Este un efort să ieșiți din casă să votați, dar vă asigur că merită.

Pentru Unire, tatăl meu, regretatul Ioan Bărbuș, a fost gata să-și jertfească viața. El a trecut Prutul în 1941 ca ofițer al Armatei Române, alături de alte sute de mii de tineri, Eroi ai Neamului. Voi trebuie doar să votați.

Vă mulțumesc!

Infailibilitatea papală nu acoperă opiniile Papei Francisc despre uniunile civile dintre homosexuali

2

Ce a zis Papa Francisc în privința uniunilor civile homosexuale?
Ce zice Învățătura Bisericii Catolice?
Ce trebuie să susțină catolicii?

Ce a zis, mai exact, Papa?

Pentru că mulți români înțeleg spaniola, iată aici frazele despre care e vorba:

“Las personas homosexuales tienen derecho a estar en una familia.
Son hijos de Dios, tienen derecho a una familia.
No se puede echar de una familia a nadie, ni hacerle la vida imposible por eso.
Lo que tenemos que hacer es una ley de convivencia civil, tienen derecho a estar cubiertos legalmente. Yo defendí eso.”

Traducerea noastră:

„Persoanele homosexuale au dreptul să fie într-o familie.
Sunt fii ai lui Dumnezeu, au dreptul la o familie.
Nimeni nu poate fi dat afară din familie, nici să (i) se facă viața imposibilă pentru asta.
Ceea ce trebuie să facem este o lege a uniunilor civile/parteneriatului civil, au dreptul să fie acoperiți legal. Eu am apărat/susținut asta.”

Termenul folosit de Papa în spaniolă este “ley de convivencia civil”. ”Uniones convivenciales” în legislația argentiniană (CODIGO CIVIL Y COMERCIAL DE LA NACION, LIBRO SEGUNDO – RELACIONES DE FAMILIA, Título III Uniones convivenciales, arts. 509 a 528) se referă la concubinaj; atât la concubinajul dintre un bărbat și o femeie, cât și la cel dintre cuplurile de același sex. În românește ar corespunde termenii „concubinaj”, „uniune civilă” sau „parteneriat civil”.

Este evident.

Încercările de a susține că „totul e ok, nu s-a întâmplat nimic”, „Papa nu a zis nimic șocant, presa iar a răstălmăcit cuvintele Sf. Părinte”, „el nu a făcut altceva decât să reafirme Învățătura neschimbată a Bisericii, nu înțelegem de ce atâta agitație” etc. nu mai au rost.

Deja astfel de explicații nu mai au rost de ceva timp, deoarece asemenea situații s-au repetat de prea multe ori din 2013 încoace, ca să mai poată fi justificate în acest fel:

De data aceasta însă, scandalul e mai mare decât în alte ocazii pentru că vorbele Papei referitoare la uniunile civile homosexuale au fost difuzate pe tot globul și au ajuns la miliarde și miliarde de oameni, nu numai catolici, nu numai creștini.

E adevărat că primele fraze citate mai lasă loc pentru speranța că poate este vorba de o afirmație acceptabilă, anume că ar trebui să fie loc în familii și pentru fii, frați, unchi, veri etc., homosexuali. Dar cea în care Papa cere o lege a uniunilor civile nu mai lasă loc de interpretări optimiste.

De asemenea, nu putem să nu observăm că referirea insistentă la „drepturile homosexualilor” are o puternică sonoritate ideologică – ceea ce este regretabil, pentru că limbajul creștin bimilenar oferea Suveranului Pontif destule resurse pentru ca el să fi vorbit de dragoste, înțelegere, căldura unei familii creștine, ocrotire părintească, iertare etc. fără să recurgă la termeni caracteristici neomarxismului. Repetarea sloganelor cheie ale unei ideologii anticreștine nu este potrivită pe buzele Papei și nu face bine credincioșilor să se obișnuiască să le audă de la păstorii lor, cu atât mai puțin de la Episcopul Romei. „Lupta pentru sufletele oamenilor începe de la cuvinte” (B. Wildstein)

Am mai putea discuta dacă există într-adevăr un „drept la familie”. În lumea de astăzi, se formulează cu foarte mare ușurință pretenții, se revendică tot felul de drepturi. Nu ar trebui să uităm însă că orice formulare a unui drept din partea cuiva presupune o obligație din partea altcuiva.

Statul, căruia i se cere să asigure respectarea acestor „drepturi”, astfel se hipertrofiază și îi împovărează pe ceilalți cetățeni. Îi obligă ba să plătească taxe și impozite mai mari, să acopere toate mofturile și revendicările diferitelor grupuri și să finanțeze aparatul guvernamental tot mai extins, ba să accepte tot felul de îngrădiri ale libertăților. Astfel, în numele ocrotirii „drepturilor homosexualilor”, se limitează celorlalți cetățeni libertatea de expresie – prin impunerea unor coduri de limbaj corecte politic și instituirea de tabu-uri (interdicția de a aduce critici homosexualității). Nu în ultimul rând, li se limitează celorlalți cetățeni libertatea de conștiință – impunându-li-se comportamente care vin în contradicție cu convingerile lor (de exemplu, cazul cofetarului creștin judecat pentru a fi refuzat o comandă de tort pentru o căsătorie gay).

Așa că e bine să nu uităm măsura în privința „drepturilor”. Una e să afirmăm, așa cum se cuvine, drepturile fundamentale ale omului, dreptul la viață, dreptul la liberă exprimare, la asociere, la credința religioasă, alta e să scoatem din vechea pălărie a lui Marx noi și noi drepturi, ca „dreptul” la un loc de muncă bine plătit, „dreptul” la vacanță în stațiune, „dreptul” la subvenții și onoruri și publice pentru toate variantele imaginabile de preferințe sexuale etc.

Dacă, să zicem, cineva s-a certat cu toți aparținătorii, sau pur și simplu nu are rude în viață, se simte singur și „are dreptul la o familie”, ce facem? Îl plasează organele Statului într-o familie deja existentă, care va fi obligată să-l „includă”? Dacă un cetățean ajunge la o anumită vârstă și nu a reușit încă să-și găsească „jumătatea”, dar „are dreptul la o familie”, oare ar trebui ca direcția teritorială de protecție socială să i-o găsească și să o mai și oblige să-l ia în căsătorie pe cetățeanul nostru?

În sfârșit, nu aceasta este totuși marea problemă cu cuvintele Papei.

Marea problemă e că Papa spune mai departe: „ceea ce trebuie să facem este o lege a parteneriatelor civile”. Nu încape îndoială. Se referă la parteneriatul civil. Adică la concubinaj. Adică la o formă de conviețuire în cuplu, implicând și relații intime. Între homosexuali, căci despre ei era discuția. Nu este vorba doar de familia mare, cu frați, părinți, bunici, veri, mătuși, cumnați, care n-ar trebui să excludă pe nimeni.

Mai mult, Papa spune în continuare „Eu am susținut asta”. Și așa este. A susținut asta, înainte de a fi papă, atunci când era doar Arhiepiscop de Buenos Aires. Putea să nu o spună, pentru că discuția, la vremea ei (2010), nu a fost chiar publică, a avut loc în sânul episcopatului catolic argentinian. Cardinalul Bergoglio susținea atunci că parteneriatul civil homosexual ar fi un rău mai mic decât căsătoria homosexualilor. La vremea respectivă, Jorge Bregoglio a pierdut în fața confraților săi, care susțineau poziția tradițională, oficială, a Bisericii Catolice, aceea de respingere a oricărei forme de recunoaștere legală a culpurilor homosexuale. În urma acelei discuții, Episcopatul argentinian a chemat credincioșii să se opună cu toată fermitatea planurilor regimului socialist Kirchner de a legaliza ”el matrimonio igualitario”, care nu era, bineînțeles, altceva decât căsătoria homosexualilor.

Așa cum arată experiența tuturor țărilor care au legalizat parteneriatul civil homosexual, aceasta nu a fost nicidecum un „rău mai mic”, ci a reprezentat în toate cazurile o primă breșă care, fiind lărgită ulterior, a dus la legalizarea căsătoriilor homosexuale. Acest detaliu istoric nu trebuia și nici nu prea putea să-i scape Papei.

„Acoperirea legală” a tuturor cetățenilor unui stat de drept este însă asigurată, între altele, prin posibilitatea acestora de a face testamente, de a mandata față de bancă o anumită persoană care să aibă acces la conturile lor, de a declara la spital pe cine împuternicesc să ia decizii în numele lor în cazul în care, din motive medicale, ar ajunge în situația de a nu o putea face ei înșiși etc. Nu este nevoie de căsătorie pentru aceste demersuri. Sunt suficiente contractele, actele și procurile notariale.

Căsătoria este însă este altceva.

Căsătoria este o instituție specială, prin care societatea aduce recunoaștere și ocrotire deosebită acelor perechi, formate dintr-un bărbat și o femeie, care se angajează într-o legătura fidelă, permanentă, monogamă. De ce? Nu pentru că cei doi fac sex împreună, ci pentru că ei aduc un serviciu vital societății, dând naștere copiilor și educându-i. Prin aceasta, cuplul căsătorit asigură supraviețuirea, viitorul comunității. Cuplurile homosexuale nu fac asta, așadar nu au de ce să se bucure ca atare de protecția și recunoașterea societății.

În ce context a făcut Papa afirmația despre necesitatea unor legi privind parteneriatele civile pentru homosexuali?

Papa Francisc apare pronunțând frazele citate mai sus într-un film documentar intitulat Francesco și dedicat persoanei pontifului. Autorul filmului este regizorul Evgeny Afineevsky, cunoscut militant pentru cauza LGBT.

Evgeny Afineevsky, regizorul filmului „Francesco,” cu Papa Francisc (foto: L’Osservatore Romano)

Este adevărat că secvențele la care ne referim aici nu sunt filmate de Afineevsky, ci sunt luate, cam pe sărite, dintr-un interviu acordat de Papa Francisc jurnalistei TV mexicane Valentina Alazraki, în 2019. Mai mult, se vede treaba că secvența cea mai controversată, aceea în care Papa spune că „ceea ce trebuie să facem este o lege a uniunilor civile/parteneriatului civil, au dreptul să fie acoperiți legal”, nu apare nici în interviul prezentat de Televisa Mexico, nici în transcrierea acestuia de pe site-ul Vaticanului. Acel fragment, „cenzurat” în 2019, a fost scos la iveală abia acum.

Aceste constatări i-au făcut pe unii să spere că totul ar fi o făcătură, că ar fi un montaj al lui Afineevsky menit să susțină agenda LGBT a regizorului și că, de fapt, Papa nu asta ar fi vrut să spună. Din păcate, o asemenea ipoteză nu se susține.

Pentru că, atunci când Vaticanul a acceptat ca Afineevsky să se apuce de film (2018), Sf. Scaun știa prea bine ce păreri și ce agendă are regizorul. Afineevsky a fost primit cu brațele deschise, a avut acces la Papa pentru interviuri, acces la arhivă, chiar și la fragmentul care fusese tăiat din filmarea Televisa 2019, de existența căruia nu știa multă lume.

Filmul a fost lansat în premieră la 21 octombrie 2020 la Roma. I s-a acordat premiul Kinéo al Festivalului de Film de la Roma, ceremonia având loc chiar în grădinile Vaticanului, în prezența unor oficialități ale Sf. Scaun, precum Dr. Paolo Ruffini, prefectul dicasterului pentru comunicație, alături de secretarul acestui dicaster, Msgr. Lucio Adrian Ruiz.
Mai mult, la 22 octombrie, însuși Papa Francesco i-a oferit lui Afineevsky un frumos tort de ziua lui.

Oare așa s-ar fi manifestat Papa și oficialitățile Vaticanului dacă ar fi considerat că Afineevsky a răstălmăcit poziția Suveranului Pontif și a montat diferite secvențe în așa fel încât să-i atribuie acestuia cuvinte de sprijin pentru agenda LGBT pe care el nu a vrut să le spună?

Așa cum ne-a învățat Mântuitorul, până la urmă „după roade” vom cunoaște dacă anumite fapte și spuse sunt sau nu conforme cu învățătura Lui.

Spusele Papei despre legalizarea parteneriatelor civile pentru homosexuali au produs șoc, consternare și confuzie în rândul creștinilor, nu numai catolici. Și mare bucurie printre dușmanii Bisericii. Asta ar trebui să fie suficient ca să nu mai putem spune „totul e în regulă” și de data asta.

Pentru că Mântuitorul ne cere să vorbim astfel: ”cuvântul vostru să fie: Ceea ce este da, da; şi ceea ce este nu, nu; iar ce e mai mult decât acestea, de la cel rău este” (Matei 5, 37).

Este afirmația Papei Francisc referitoare la necesitatea unei legi a partenetriatelor civile compatibilă cu Învățătura Bisericii Catolice?

NU.

De ce?

Pentru că:

1. Iată ce spune Catehismul Bisericii Catolice:

(nr. 2357): „Homosexualitatea desemnează relaţiile între bărbaţi sau între femei care simt o atracţie sexuală exclusivă sau predominantă faţă de persoane de acelaşi sex. Ea îmbracă forme foarte variate de-a lungul secolelor şi în diferite culturi. Geneza ei psihică rămâne în mare măsură neexplicată. Bazându-se pe Sfânta Scriptură, care le prezintă ca depravări grave, tradiţia a declarat întotdeauna că „actele de homosexualitate sunt în mod intrinsec dezordonate”. Ele sunt contrare legii naturale. Închid actul sexual faţă de darul vieţii. Nu izvorăsc dintr-o complementaritate sexuală şi afectivă adevărată. Nu pot fi aprobate în nici un caz”;
(nr. 2358): „Un număr deloc neglijabil de bărbaţi şi de femei prezintă tendinţe homosexuale înnăscute. Ei nu-şi aleg condiţia homosexuală: ea constituie pentru cea mai mare parte dintre ei o încercare. Trebuie să fie priviţi cu respect, compasiune şi delicateţe. Se va evita orice semn de discriminare nedreaptă faţă de ei. Aceste persoane sunt chemate să realizeze voinţa lui Dumnezeu în viaţa lor şi, dacă sunt creştine, să unească greutăţile pe care le întâmpină din cauza condiţiei lor cu jertfa crucii Domnului”;
(nr. 2359): „Persoanele homosexuale sunt chemate la curăţie. Prin virtuţile stăpânirii de sine, educatoare ale libertăţii interioare, uneori cu sprijinul unei prietenii dezinteresate, prin rugăciune şi harul sacramental, ele pot şi trebuie să se apropie, treptat şi cu hotărâre, de perfecţiunea creştină”.

Vezi sursa și context: http://www.credinta-catolica.ro/cbc/porunca-a-sasea/#a6

2. Iată ce spune magisteriul (învățătura oficială a) Bisericii Catolice în privința proiectelor de recunoaștere legală a cuplurilor homosexuale; iată concluziile documentului intitulat
„Consideraţii referitoare la proiectele de recunoaştere legală a uniunilor dintre persoane homosexuale”:

11. Biserica învață că respectul față de persoanele homosexuale nu poate duce în nici un caz la aprobarea comportamentului homosexual sau la recunoașterea legală a uniunilor homosexuale. Binele comun impune ca legile să recunoască, să favorizeze și să protejeze uniunea matrimonială ca temelie a familiei, prima celulă a societății. Recunoașterea legală a uniunile homosexuale sau încercarea de a le echivala cu căsătoria, ar însemna nu doar aprobarea unui comportament deviant, cu consecința de a-l propune ca model în societatea actuală, dar și obscurarea valorilor fundamentale ce aparțin patrimoniului comun al umanității. Biserica nu poate să nu apere astfel de valori, spre binele oamenilor și al întregii societăți.

Suveranul Pontif Ioan Paul al II-lea, în Audiența acordată la 28 martie 2003 subsemnatului Cardinal Prefect, a aprobat prezentele Considerații, hotărâte în Sesiunea Ordinară a acestei Congregații, și a hotărât publicarea lor.

Roma, din sediul Congregației pentru Doctrina Credinței, 3 iunie 2003, Comemorarea sfinților martiri Carlo Lwanga și însoțitorii.

Card. Joseph Ratzinger
Prefect

vezi sursa și textul complet https://www.magisteriu.ro/consideratii-referitoare-la-proiectele-de-recunoastere-legala-a-uniunilor-dintre-persoane-homosexuale-2003/

Așadar, Catehismul Bisericii Catolice învață că tendințele homosexuale nu sunt neapărat păcătoase, atunci când cei care le suferă nu trec la fapte.

Dar „uniunile civile”, sau „parteneriatele civile” chiar asta reprezintă, o formă de recunoaștere legală a concubinajului, adică a conviețuirii de tip marital – în cazul acesta, dintre două persoane de același sex care nu doar resimt atracție trupească reciprocă, ci trec la fapte. Nu e vorba de SRL-uri, ONG-uri sau alte forme de asociere legală. Concubinajul recunoscut legal este o invenție contemporană destinată a oferi un surogat căsătoriei (după ce marxismul cultural a subminat îndeajuns această instituție de bază a societății, într-atât încât tot mai puțini oameni sunt gata să și-o asume). Concubinajul se referă la persoane care trăiesc împreună în sensul că relația lor presupune interacțiunea intimă.

Biserica s-a exprimat clar, prin documentul oficial al Congregației pentru Doctrina Credinței din 2003, chiar în privința proiectelor de recunoaștere legală a cuplurilor de homosexuali. Și a spus NU. Și a îndemnat pe credincioși să se opună din toate puterile unor astfel de proiecte.

Creștinii au datoria de a-și iubi aproapele, indiferent cât ar fi de păcătos. Dar au și datoria de a urî păcatul. Dacă iubim cu adevărat, în sensul creștin al termenului, pe aproapele nostru, asta presupune că îi dorim binele, în toate privințele, spiritual, material etc. Nu înseamnă să-l încurajăm în păcat, într-un comportament care riscă să-i distrugă și sufletul și trupul. Cu atât mai puțin înseamnă să cerem Statului să mai și recunoască oficial și să premieze acest păcat dedicându-i o instituție specială.

Ar mai fi de făcut o observație referitoare la folosirea de către Papă a termenului „homosexuali”, cerând „drepturi” pentru aceștia. Aici avem de-a face cu presupunerea, chiar dacă nu e explicită, a caracterului înnăscut și permanent al homosexualității, ca și cum homosexualitatea ar constitui o parte esențială din identitatea omului. Dar nu există nicio dovadă științifică în sprijinul tezei că homosexualitatea ar fi determinată genetic. Comportamentul sexual la om este în întregime controlat voluntar – dincolo de atracții și tendințe. Actele homosexuale sunt păcate. Dar, chiar dacă cineva a comis astfel de păcate, sau oricare altele, are mereu șansa de a-și schimba viața, de a renunța la păcat, de a se întoarce la Dumnezeu.

Dacă cineva a fost leneș în adolescență, dar mai târziu și-a îndreptat acest defect, nu trebuie să poarte toată viața eticheta „leneș”. Nu putem defini un om prin păcatul pe care l-a comis (acte homosexuale). Cu atât mai puțin printr-o ispită (atracție fizică față de persoane de același sex), dacă cel supus ispitei nu îi dă curs (nu trece la act, nu comite păcatul).

Atunci, vrei să spui că Papa nu este infailibil?

Nu, nu asta vreau să spun. În acest domeniu apar adesea interpretări eronate, fie din ignoranță, fie din rea-credință (exemplu de prostie răuvoitoare).

Infailibilitatea Papei, definită formal în 1870, în timpul Papei Pius al IX-lea, la Conciliul Vatican I, în documentul Pastor Aeternus, are un domeniu de aplicabilitate strict definit și foarte restrâns.

Iată textul exact:

Pontiful Roman, când vorbește ex cathedra, adică atunci când exercită funcţia sa supremă de păstor şi de învățător al tuturor creştinilor, şi în virtutea puterii sale apostolice supreme definește o învățătură cu privire la credinţă şi la moravuri, obligă toată Biserica, prin asistența divină promisă lui în persoana sfântului Petru, se bucură de acea infailibilitate cu care Răscumpărătorul divin a voit să fie înzestrată Biserica sa în definirea învățăturii cu privire la credinţă şi la moravuri: de aceea, aceste definiții ale Pontifului Roman sunt imutabile în ele însele şi nu prin consensul Bisericii.

Așadar, nu orice lucru spus sau scris de un papă se bucură de infailibilitate, ci numai anumite exprimări solemne, oficiale, ex cathedra. Situațiile în care papa este infailibil sunt rare și nu trec neobservate, sunt semnalate ca atare, ca să spunem așa. Nu toți papii au formulat astfel de învățături.

De la jumătatea secolului al IX-lea până astăzi sunt consemnate doar trei situații în care papa se pronunță în mod infailibil:

  • Definirea învățăturii privind Neprihănita Zămislire, în Ineffabilis Deus (1854), de către Pius al IX-lea;
  • Definirea învățăturii privind Ridicarea la Ceruri a Preasfintei Fecioare, în Munificentissimus Deus (1950), de către Pius al XII-lea;
  • Definirea caracterului ilegitim al eutanasiei, în Evangelium Vitae (1995), de către Ioan Paul al II-lea.

Infailibilitatea papală nu înseamnă că papii, ca oameni, sunt fără de păcat. Nu înseamnă că ei nu au nevoie de spovadă, la fel ca toți credincioșii. Nu înseamnă că ei sunt desăvârșiți din momentul asumării funcției și că nu mai au nevoie și ei, ca toți oamenii, de îndreptare, de convertire. 

Se cunosc din istorie papi care au dus o viață sfântă, dar și exemple de papi care au dus o viață scandaloasă – Biserica nu neagă acest fapt.

În istoria ei de până acum au existat numeroase generații de catolici care au trăit credința și fidelitatea față de Biserică fără să știe prea multe despre papa din zilele lor și fără să prea audă vești de la el – poate doar atunci când le adresa vreun mesaj deosebit, ceea ce se întâmpla foarte rar. Foarte puțini credincioși catolici știau cum arată papa, cum îl chema înainte să fie papă, sau care erau simpatiile și antipatiile lui politice.

Și totuși, asta nu a împiedicat Biserica să supraviețiuiască două milenii lăudându-L pe Dumnezeu, să treacă peste mari încercări, să crească, să dea nenumărați sfinți, să ducă sufletele la mântuire și să creeze o civilizație.

Abia de când există mass media și telecomunicații ne-am obișnuit să-l vedem pe papa aproape zilnic, să-i auzim vocea, să fim informați imediat ce a spus ceva sau a făcut un anumit gest – dar înaintașii noștri au putut fi buni catolici, timp de multe secole, fără asta.

Biserica Catolică nu este fan-clubul Papei.

Învățăturile ex-cathedra, implicând infailibilitate, ca și toate celelalte învățături ale Bisericii, pe care creștinii le cred și le mărturisesc, reies din Sfânta Scriptură și din Tradiția Bisericii. Ele nu sunt invenții, ele se află acolo dintotdeauna, nouă poate fi doar clarificarea, formularea lor teologică. Nu se pot pronunța învățături noi care să contrazică sau să se situeze în ruptură față de învățătura dintotdeauna a Bisericii.

Așa cum în ordinea lumească există o precedență a Constituției față de alte legi, o precedență a legilor față de hotărârile administrative, iar toate acestea au prioritate față de datul cu părerea la TV sau în tramvai din partea politicienilor, oricât ar fi ei de importanți, așa și în Biserică, diferite învățături au grade diferite de certitudine și de obligativitate, și nu toate formulările emise de ierarhii Bisericii, oricât ar fi ei de importanți, trebuie să fie acceptate și urmate de către credincioși.

Vorbele pronunțate de un papă în cursul unui interviu televizat nu pot avea întâietate față de învățătura Catehismului Bisericii Catolice, nici față de un document oficial al Congregației pentru Doctrina Credinței, aprobat de un predecesor al acelui papă. În niciun caz, astfel de vorbe nu pot anula sau inversa acele învățături.

Atunci, catolicii nu trebuie să se conformeze acestor spuse ale Papei?

NU.

Infailibilitatea papală nu acoperă opiniile și comentariile emise de diverși papi în corespondență privată, conversații, interviuri acordate în avion sau la sol. 

Nici părerile unuia sau altuia dintre papi asupra rolului Statului în economie, asupra protecției sociale, dezarmării, climei, binefacerilor UE și ONU, deschiderii frontierelor în fața imigranților ilegali. Nici acordurile semnate cu lideri religioși islamici sau cu conducătorii comuniști chinezi.

Nici nu se referă la manifestările de simpatie ale vreunui papă în favoarea anumitor curente politice, mișcări „populare”, sau oameni politici, respectiv la manifestările de antipatie pe care le-o arată altora. De exemplu, nici bunăvoința plină de zâmbet a papei Francisc față de Fidel Castro, Evo Morales, Nicolas Maduro, Lula da Silva, nici evidenta lui antipatie față de Donald Trump nu sunt acoperite de infailibilitate, iar credincioșii catolici nu au datoria de a le imita.

În toate aceste domenii, papa poate să greșească, iar credincioșii catolici nu sunt obligați să împărtășească asemenea păreri. Chiar nu au voie să se ascundă în spatele unor gesturi și exprimări controversate ale Papei, folosindu-se de ele ca pretext pentru a scăpa de datoria de da mărturie pentru Hristos, împotriva spiritului lumii, asumându-și toate consecințele – calomnii, persecuție, închisoare, martiriu.

Acei catolici care cred că se pot strecura nevătămați printre sârmele ghimpate ale marxismului cultural care împânzesc lumea de astăzi, crezându-se scutiți de a se mai opune parteneriatelor civile homosexuale, pentru că Papa Francisc a zis ce a zis în acel documentar, se înșeală amarnic. La Judecată vor da socoteală Mântuitorului, nu Papei Francisc. „Cine va voi să-şi scape viaţa, o va pierde; iar cine îşi va pierde viaţa pentru mine, o va mântui.” (Luca 9, 23-26)

Sincer vă spun, având șansa de a mă fi născut într-o familie greco-catolică practicantă, participând, pe vremea comunismului, la viața clandestină a Bisericii, cunoscând istoria de jertfă și mărturisire a episcopilor noștri – cărora nu li se cerea de către călăii lor să renunțe la creștinism, ci numai la fidelitatea față de urmașul Sf. Petru, trecând la Biserica Ortodoxă – nu pot să neg că acest pontificat mi-a pricinuit multă tulburare. Dar asta nu mă face să mă îndoiesc de cuvintele Mântuitorului: „Şi Eu îţi zic ţie, că tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui.” (Matei 16, 18).

În lume sunt nenumărate situații în care oameni credincioși învățăturii Bisericii suferă din cauza acestei fidelități, sunt acuzați de extremism, intoleranță, dați afară din servicii, ponegriți și diabolizați de mass media mainstream, târâți prin tribunale, pedepsiți prin lege, chiar atacați fizic de derbedei neobolșevici susținători ai „toleranței”.

De acum, se va adăuga arsenalului de atacuri la adresa acestor credincioși și reproșul că „nu asculți de Papa”. Încă o povară, adăugată la crucea pe care o poartă.

Riscul descurajării e mare. Poate și pentru că prea ne-am obișnuit, din timpul Sf. Ioan Paul al II-lea și urmașului său, Benedict al XVI-lea, să privim spre Sfântul Părinte cu încredere că ne duce unde trebuie și ne întărește în credință, luminându-ne drumul întortocheat prin ceața lumii de azi. Ei bine, poate că Dumnezeu vrea să ne amintească totuși că nu există un „drept al catolicului la un Papă sfânt”. Și că ar trebui să ne rugăm mai mult pentru Papa.

Nu avem de ce să ne văicărim, nici nu ne putem plânge că nu știm ce avem de făcut.

Nu a zis nimeni ca va fi ușor.

Dimpotrivă, Mântuitorul ne-a avertizat:

„În lume necazuri veţi avea”.

A adăugat însă, imediat după aceea:

„dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea.”

(Ioan 16, 33)

Citiți și: Biserica să nu urmeze spiritul lumii, ci să întoarcă lumea la Dumnezeu! – Anca-Maria Cernea la Sinodul episcopilor de la Roma – ILD

Papa Francisc, Secera și Ciocanul, legende și adevăr

Decuplarea de China, un eveniment de magnitudinea prăbușirii URSS

0

În ciuda discuțiilor și promisiunilor din lumea vestică, luna septembrie a acestui an a adus Chinei o creștere cu 2,5% a investițiilor străine directe – FDI, comparativ cu luna septembrie a anului trecut. O creștere imensă, având în vedere că nivelul invesțiilor s-a prăbușit în toate celelate țări din cauza pandemiei venite din Wuhan.

Pe primele 9 luni, China a înregistrat o creștere a FDI pe termen lung de 2% (peste 100 miliarde $ deja în acest an). Bani veniți din occident, evident, din acel occident ai cărui cetățeni se așteptau cel puțin la prudență în relația cu balaurul roșu, după acest an turbulent. Prin comparație, în aceeași perioadă, Vietnamul, listat de mulți ca o posibilă alternativă (nu că regimul din Vietnam nu ar fi cel puțin la fel de riscant, dar nu chiar atât de puternic) a înregistrat o scădere cu 18% a FDI.

Numai că banii și în general economia merg pe acele cărări care le permit eficientizarea maximă a profitului, a productivității, a cotei de piață. Iar dacă politicul permite scurtături, excepții de la reguli și bune practici, optimizări de costuri și profituri fondate pe realități inetice, dar legal permise, economicul folosește mai devreme sau mai târziu acele pârghii, altfel le va folosi concurența și va pierde.

În timp ce investițiile americane în China au scăzut substanțial în ultimii ani, până la nivelul la care erau în urmă cu 10 ani, iar Japonia oferă sute de miliarde companiilor ca să-și mute producția în afara Chinei, tendința europeană este în sens contrar, nu de decuplare, ci de creștere a investițiilor. Germania este o sursă importantă a creșterii FDI în China. În plină criză covid, grupul german Volkswagen anunță investiții de aproape 18 miliarde $ în China; până și Dacia, cu fabrici în România și Maroc, a aunțat că va muta producția unuia dintre modelele sale de automobile în China.

Privind fotografia creșterilor (de fapt a descreșterilor PIB în semestrul 2 al anului), tabloul e cel puțin dătător de fiori: marile economii occidentale au scăderi de 10% sau 20% din PIB, în acest an al dezastrului venit din Wuhan, cu o singură excepție: economia Chinei, care înregistrează o creștere semestrială de 11,5%. Creștere bazată în bună măsură pe exporturile spre occident, restructurarea spre consum intern este înca o simplă promisiune.

Cu alte cuvinte lucrurile arată rău dacă privim relația occidentului cu China, iar perspectivele în situația în care nu se schimbă nimic sunt de-a dreptul sumbre.

Promisiunile entuziaste pe care le vedem pe rețelele sociale ale celor care promit că nu vor mai cumpăra din China sunt apă de ploaie și știm bine că nu se vor materializa. Lucrurile sunt extrem de complicate și e rândul decidenților occidentali să ia taurul de coarne – dacă nu vor să fie prea târziu.

Iar ușor nu are cum să fie. Mutarea producției în zonele off-shore prea ieftine, unde din acest motiv marile corporații dar și guvernele occidentale au închis ochii atât la abuzuri, cât și la practici anticoncurențiale și extrem de nocive pe termen lung pentru economiile occidentale, a presupus pentru consumatorul occidental telefon mobil mai ieftin, electronice și electrocasnice mai ieftine, mașină mai ieftină, haine și medicamente mai ieftine, o viață mai bună. Corporațiile occidentale au făcut profituri mai mari, iar cum aceste corporații sunt listate la bursă, unde americanul de rând își investește banii puși deoparte pentru pensie – profiturile mai mari ale acestor companii au însemnat bani mai mulți la pensie pentru occidentalul de rând.

Desigur că și pentru chinezul de rând a presupus o îmbunătățire a vieții, dar marele câștigător rămâne statul comunist chinez, partidul comunist al Chinei. Ei sunt marii beneficiari ai acestui sistem economic internațional defectuos, care acum încet-încet a atins un punct de fierbere.

Iar abordări romantice, hipsterești, nu merg nici la nivelul corporațiilor, exact cum nu merg copilăriile celor care anunță pe rețele sociale că nu mai cumpără din China. Sigur, poate un decident politic să-i spună unui CEO să retragă producția de acolo, dar dacă acel CEO are 50.000 de muncitori în China, iar concurența lui nu se retrage, el va fi obligat fie să își crească prețurile și să piardă în fața consumatorilor, fie să își reducă drastic profiturile și să piardă în fața investitorilor la bursă (care nu sunt neapărat brokeri de pe Wall Street, pot fi și oameni obisnuiți care-și investesc acolo banii de pensie, cum am arătat).

Este clar o enormă criză de sistem, poate la fel de mare ca cea din 1989, din punctul de vedere al provocării căreia Vestul trebuie să-i facă față. Iar deciziile sunt politice și la nivel înalt.

Criza economică post-covid oricum va presupune o situație economică grea, căreia liderii vestici vor trebui să-i răspundă decisiv. E posibil să fie mai greu ca după criza din 2010.

Tentația stângii în astfel de situații e în general să meargă pe scheme keynesiane, să stimuleze consumul. Eu cred că dimpotrivă, Vestul trebuie să facă ce a făcut SUA în Europa după al doilea război mondial: investiții masive. Investiții în producție automatizată, în inteligență artificială și roboți industriali care să permită ca o fabrică cu 1.000 de muncitori în Germania sau România să producă la fel de ieftin ca una veche cu 50.000 de muncitori în China. Investiții în infrastructură tehnologică modernă care să permită ruperea producției din China, fără a afecta semnificativ costurile produselor care ajung la cumpărătorul occidental.

Poate trecerea va presupune reforme dureroase pentru mulți, cum au fost cele din Europa de Est după 1990. Dar necesare. E posibil ca, produse în occident sau în țări prietene occidentului din America Latină de exemplu, telefoanele și mașinile să ajunga mai scumpe la consumator, în faza de început. În anii ’90 partidele care și-au asumat reforme serioase și neplăcute pentru electorat în țările lor au pierdut următoarea rundă de alegeri și au revenit la începutul anilor 2000.

Cu cât însă Vestul amână ruperea dependenței deja sufocante de China, cu atât mai mult balaurul roșu sufocă lumea noastră și se pregăteste să o înghită.

Dacă vă amintiți, după ’90 erau două feluri de lideri și partide în țările foste comuniste: cei care doreau o reformă rapidă și totală, cei din Polonia, Cehia, Slovacia și Ungaria, țări care au reușit o rupere rapidă de trecutul economic comunist și cuplarea la occident. Sau cei ca Iliescu, țări ca România și Bulgaria, țări care preferau reforme așa-zis graduale. De fapt trăgeau de timp în speranța că sistemul comunist își va reveni, aceste țări au acceptat reforme economice mai serioase doar după colapsul Rusiei în 1999, când au ajuns la fundul sacului.

Acum lucrurile arată la fel. Stânga din occident nici măcar nu cred că vrea o rezolvare a dependenței toxice de China. E din acest punct de vedere la fel de nocivă ca Iliescu în anii ’90.

Precedenta criză economică din vest, cea a derivativelor din 2008-2010 a fost “rezolvată” facil și confortabil electoral de către clasa politică vestică: prin tipărire de monedă, băncile centrale au preluat activele toxice și, pe tăcute, au pus povara iresponsabilității unor decidenți pe umerii plătitorului de taxe occidental.

Criza post-covid va aduce mai mult ca sigur frustrări peste tot, mișcări populiste de tip “occupy”, presiune asupra guvernelor și politicienilor. Tentația ieftină și electorală e ca politicienii să aleagă calea ușoară: tiparnița de bani pentru consum, extinderea și mai mult a relatiei toxice devenite tumorale cu China, măsuri populiste.

SUA va avea alegeri în câteva zile și după cum arată lucrurile Trump va câștiga; America rămâne cu o opțiune fermă de schimbare a actualelor relații cu Asia.

În Europa, vom vedea.

Riscurile unor mișcări populiste cum au fost Podemos sau Syriza sunt mari, riscul ca stânga să revină în 2-3 ani pe fondul unei crize prelungite, și mai mari. În aceste condiții relația Vestului cu China, dar și cu Rusia, se anunță foarte dificilă.

SUA a reușit să reducă drastic influența și puterea Rusiei prin gazele de șist și forare pentru zăcăminte noi, inclusiv în Marea Neagră. Acum urmează mișcările geo-strategice importante cu China, după părerea mea, de magnitudinea cel puțin a celor din 1990 (de fapt China a rămas un capitol nerezolvat încă de atunci, după Tiananmen).

Iar noi avem nevoie de lideri politici puternici și vizionari, cum au fost Reagan, Helmut Kohl și Margaret Thatcher, politicieni care urmează altă cale, în afara logicii electorale imediate, ieftine.

Citiți și Razboaiele se vor duce pe campurile electromagnetice 5G. Rusia si China, in spatele protestelor impotriva 5G 

Horia-Roman Patapievici: Omul Recent. După 20 de ani

0

Cristian Pătrășconiu: Ce are de dată (foarte) recentă „omul recent”? Ce anume nu e în cartea ta din ceea ce i s-a întîmplat în ultima vreme, fundamental, omului recent?

Horia-Roman Patapievici: Omul recent nu este un portret al omului recent, ci o genealogie a lui. Firește, există în cartea mea date pentru schițarea unui portret al omului recent, dar interesul meu în anii 1997-1999, când am scris-o, nu era să fac operă de moralist, ci să înțeleg ce s-a întîmplat cu modernitatea noastră și cu felul în care ne înțelegem pe noi înșine ca parte dintr-o civilizație modernă.

Totul a pornit de la o descoperire pe care am făcut-o pe la mijlocul anilor 1990 și care mă descumpănise. În seminarul care ne aduna pe atunci în jurul domnului Alexandru Dragomir pe Sorin Vieru, Gabriel Liiceanu, Andrei Pleșu și pe mine, am exprimat această descoperire sub forma unei scurte comunicări, în care enunțam acest paradox: azi, pentru a fi cu adevărat liberal, trebuie să fii conservator; iar a nu fi conservator înseamnă a înceta să mai fii liberal. Teza mea era ilustrată prin acest formidabil creuzet al modernității care sunt Statele Unite, unde devenise foarte limpede că a nu fi conservator te ducea inexorabil la acea formă non-liberală de atitudine politico-social-morală căreia în Statele Unite i se spune, folosind mai vechi etichete, liberalism sau progresism și care, de fapt, nu este decît o reciclare postmodernă a socialismului și a unor teze fie false, fie discutabile, oricum radicale, ieșite din amalgamul moral al revoluției sexuale, toate sub umbrela generoasă a egalității, justiției sociale și a drepturilor omului. Altfel spus, descoperisem că pentru a continua să fii liberal clasic trebuia azi să devii cumva conservator.

Premisa acestei descoperiri era că modernitatea pe care o trăiam nu mai era modernitatea clasică și că schimbarea de la „clasic” la „recent” poate fi înțeleasă ca un proces de progresivă descentrare ori de inversare a polarităților prin care descriem lumea. Cu cît devenim mai recenți, adică mai „de acum” (și anume „tot mai de acum și numai de acum”), cu atît apare mai limpede o îndepărtare de valorile centrale ale modernității. Poziția metafizică a omului recent e întemeiată printr-un paradox: el se îndepărtează de omul modern în numele aprofundării faptului de a fi modern. Explicam în carte acest paradox –al îndepărtării de ceva prin credința că nu faci decît să te îndrepți tot mai mult spre acel ceva– prin înlocuirea categoriilor clasice ale civilizației moderne, bazate pe valori absolute, cu valori care, toate, au timpul/ temporalitatea/curgerea în definiția lor.

Dacă omul modern se vedea pe sine ca trăind într-o lume a valorilor pe care le considera absolute (pentru că erau în cel mai înalt grad raționale), omul recent trăiește într-o lume a multiplicității ilimitate a valorilor, care, pentru că sunt văzute de el ca absolut relative, sunt de fapt și incomunicabile, ceea ce le face să fie și imposibil de apărat ca semnificație, și incomensurabile rațional (dar pretinzînd, toate, o recunoaștere morală incondiționată). De ce spun că ele sunt imposibil de apărat ca semnificație, chiar și pentru sau de către suporterii lor? Deoarece principiul universalității adevărului a fost programatic înlocuit în modernitatea recentă cu principiul relativității tuturor formelor de cunoaștere, care s-au fărîmițat astfel în mii de cunoașteri parțiale și locale, care, lipsite de universalitate și adevăr, nu mai pot comunica între ele. Or, toate codurile noastre de interpretare și comunicare a realității sunt bazate pe judecățile pe care le producem în numele universalității și sub autoritatea adevărului. Prin contrast cu epistemologia luminoasă a Iluminismului, care era întemeiată prin claritatea rațiunii, epistemologia postmodernismului este obscurantistă, deoarece e întemeiată în obscuritatea identității.

Foarte general spus: prin contrast cu o epocă clasică, recentă este epoca în care toate categoriile vieții sociale și morale au ca termen de definiție (definiens) timpul/temporalitatea. Cam ca în definiția dată de Gianni Vatimo omului modern (de fapt, el se referea deja la omul recent): „modern este omul pentru care faptul de a fi modern este în sine o valoare”.

Cartea mea Omul recent a fost rezultatul acestui efort de a înțelege transformarea internă a culturii moderne dintr-o cultură a valorilor și adevărului într-o cultură a atitudinilor și identităților, deopotrivă anti-modernă și anti-tradițională, care este cultura omului recent.

Fie și numai pentru că ai evocat „ acest creuzet al modernității reprezentat de Statele Unite”, aș vrea să nu plecăm încă de tot de la tematica întrebării de deschidere. Dar, mai înainte de aceasta: dacă ar fi să lucrăm cu o „fișă de dicționar”, cum ar arăta aceasta în dreptul „omului recent”?

O fișă de dicționar? Hmmm. Cred că ar putea arăta cam așa.

Ar trebui să precizăm, în primul rînd, care sunt referințele negative ale omului recent. Spre deosebire de omul tradițional, pentru omul recent nu mai există nici transcendență, nici raporturi de transcendență: ca atare, în lumea omului recent nu mai este loc pentru vreo valoare absolută. Iar valorile, cînd sunt, sunt absolut relative.

Spre deosebire de omul modern, omul recent a încetat să mai creadă în rațiune și în capacitatea spiritului critic de a descoperi sau identifica adevărul. Lipsită de suveranitatea rațiunii, critica practicată de omul recent nu mai este dedicată căutării monedei forte a adevărului, ci demonetizării forte a tuturor adevărurilor. Dacă omul modern supunea totul, inclusiv tradiția și pe Dumnezeu, examinării critice a rațiunii, omul recent supune totul postulatului relativist, potrivit căruia nu există vreo posibilitate concluzivă de a face nici judecăți de evaluare, nici judecăți de comparație, nici judecăți de adevăr. Fără absolutul rațiunii, toate raporturile de cunoaștere și toate instrumentele cognitive se reduc la raporturi sociologice de putere, fapt ce explică de ce, pentru omul recent, toată epistemologia este, în fond, o sociologie a puterii, iar fondul ultim al țesutului social este dominația (ca joc de sumă nulă).

Ar trebui apoi, pentru a continua fișa de dicționar începută, să schițăm pozițiile de principiu ale omului recent față de psihologie, estetică, politologie, precum și antropologia sa de asumare.

Din punct de vedere psihologic, omul recent nu este pasionat decît de schimbător, de interesant, de spectaculos, de stimulentele care produc emoții tari (adrenalină). Pentru el, sufletul nu are altă realitate decît procesele psihice legate de satisfacțiile ori insatisfacțiile materiale ale identității sale de revendicare.

Din punct de vedere estetic, omul recent nu creditează existența „marilor valori”, deoarece, pentru el, canonul literar, precum și „cultura înaltă” sunt politice și nu pot fi înțelese decît sociologic. Am pus marile valori și cultura înaltă în ghilimele, deoarece așa vorbește omul recent: pentru el, adevărate în sens primar sunt numai lucrurile materiale, despre cele spirituale sau religioase putîndu-se discuta numai făcînd cu ochiul (ca ultimul om al lui Nietzsche) sau punînd peste tot ghilimele (cum fac autorii postmoderni). Esteticul, pentru omul recent, este în ultimă analiză un raport de putere, iar autorii nu sunt creatori, ci aspecte productive și reproductive ale unor raporturi sociale care vorbesc prin ei. Ca atare, „cultura înaltă” nu este decît un instrument de dominare socială,

deoarece canonul nu codifică valori, ci raporturi de putere între elite de dominație care se prezintă ca „valori”. De aceea, „culturii înalte” trebuie să îi preferăm „cultura populară” care, pentru omul recent, este o expresie a democrației tradusă în relativism valoric. Convers, cultura înaltă se face vinovată de elitism, un tip de acuzație care, pentru cultura morală a omului recent, este fără drept de apel, căci pentru omul recent elitismul este echivalent cu o încălcare a principiului egalității și, deci, este un viol la adresa drepturilor omului. Simți, cu siguranță, proximitatea felului de a gîndi al omului recent cu marxismul ori, ca să facem o reverență riguroșilor, cu „marxismele imaginare” (formula este a lui Raymond Aron).

Din punct de vedere antropologic, omul recent reprezintă o reducție aplatizată a omului modern. Toate procesele psihologice care, la omul modern sau la cel tradițional, puteau fi caracterizate prin seria de atribute „deep”, „profound”, „essential”, „complex” etc., la omul recent pot fi caracterizate printr-un singur cuvînt, „shallow”. Am folosit seria de atribute în limba engleză, pentru că am avut nevoie de sensul cuvîntului „shallow”, care înseamnă „puțin adînc” și pe care nu vreau să îl traduc prin superficial, pentru că nu pot să nu îmi amintesc de afirmația lui Nietzsche că grecii erau profunzi prin superficialitate, iar în viziunea mea omul recent nu e deloc și niciodată profund prin superficialitate. Sufletul omului recent, dacă mai are unul, este aplatizat, de mică adîncime, reductibil la elemente simple, simplificate, unilaterale. Scopul său în viață nu mai este, ca pentru omul antic, „viața dedicată realizării valorilor superioare” (viața în cetate sau viața virtuoasă), ori, ca pentru omul creștin, „viața dedicată virtuților mîntuitoare” (viața veșnică), ori, ca pentru omul modern, „fericirea personală, aprofundarea omenescului și viața dedicată binelui comun”, ci este realizarea maximumului de satisfacție individuală pornind de la o identitate-de-revendicare dată: satisfacția simplă, primă, primară, directă. Pentru că omul recent nu cunoaște complicațiile sufletești, scopurile sale sunt materiale, retributive și calculabile: mai multă sănătate, mai multă tinerețe, mai multă potență, mai multe juisări, mai mare longevitate, mai mare cont în bancă, mai multe cumpărături, mai multe vacanțe în locuri „wow”, mai multe senzații tari – pe scurt, mai mult din orice se poate poseda sau poate produce senzații de satisfacție.

RECENT ESTE OMUL PENTRU CARE VALORILE MORALE ȘI-AU PIERDUT ORICE OBIECTIVITATE

Deoarece omul recent este tipul uman integral întors spre lumea bunurilor exterioare, de consum imediat, din punct de vedere axiologic, el nu mai poate defini valorile altfel decît ca satisfacții, iar sufletul ca sumă de senzații plăcute. Pentru el, valorile sunt articole de larg-consum, care și-au pierdut nu doar „aura”, cum ar fi spus Walter Benjamin, ci și individualitatea, căci în lumina satisfacției consumatorului, toate valorile sunt la fel. Drept urmare, recent este omul pentru care valorile morale și-au pierdut orice obiectivitate, ele putînd fi înțelese numai ca stări de lucruri care îi confirmă confortul interior și identitar – criteriul ultim în evaluarea oricărui lucru sau lucrări. A ieși din starea de confort interior al identității asumate după plac, prin opțiune capricioasă, este pentru omul recent un semn al răului.

Omul recent nu mai caută, ca omul modern, să-și realizeze personalitatea – ții minte credința lui Goethe în faptul antropologic că bunul cel mai de preț al omului este personalitatea –, ci este orientat de alegerea unei identități. Omul recent este identitar, nu civic (ca omul antic), nu sufletesc (ca omul medieval), nu individualist (ca omul modern). Identitatea este, pentru omul recent, politică identitară. Din motive pe care le-am explicat în carte, modelul identitar al omului recent nu mai este comunitatea istorică sau națională sau culturală sau religioasă, ci este comunitatea de invenție, identitatea-de-revendicare. Majoritățile îi repugnă, deoarece ele sunt formate și formatate de tradiție, iar omul recent detestă tradiția. El este atras de identitățile pentru care poate opta, care să poată fi considerate de majorități ca fiind opțiunea sa liberă, liberă în mod absolut. De aceea am spus mai înainte de opțiunea sa că este capricioasă. Cu cît e mai stranie identitatea, cu atît atașamentul său față de ea e mai mare, iar setea de recunoaștere mai pronunțată. „Minoritarul”, „trans-normalul”, „perifericul”, „exploatatul”, „declasatul”, „discriminatul” sunt cîteva ilustrări ale identităților care funcționează ca atractori stranii (termenul e din matematică) pentru opțiunile omului recent. Cînd e fanatic, omul recent e fanatic față de recunoașterea completă și necondiționată a identității sale, care, pentru că e minoritară, trebuie să și fie continuu asediată de majoritățile care nu pot fi decît exploatatoare, discriminatoare, rasiste, sexiste, transfobe etc. Cîte identități de fantezie, atîtea partide politice pentru lupta omului recent cu persecutarea și discriminarea identității sale de elecțiune.

Marx „coafat”, „tuns” & „frezat; adus la zi, nu?

Cumva, da. Ai simțit, iarăși, solidaritatea acestei gîndiri cu schemele marxiste de interpretare a inegalității ca exploatare și a exploatării ca luptă de clasă, precum și ideea că orice poziție ideologică non-proletară (în locul claselor, în postmodernism, avem identitățile-de-revendicare) este intrinsec incorectă politic și, deci, reacționară. Instrumentul ideologic al corectitudinii politice, cum se știe, e derivat din practica de cadre a partidului revoluționar: e politica de putere dusă în interiorul partidului unic prin practica aplicării de etichete stigmatizante deviaționismului. În chip mai profund, însă, corectitudinea politică e derivată, epistemologic, din polilogismul doctrinei marxiste, adică din concepția lui Marx că există mai multe „logisme” ireductibile unul la celălalt și deci incomunicabile (ca să treci de la un „logism” la altul trebuie să te convertești), care decurg din poziția istorică de clasă. Gîndirea, pentru Marx, este de clasă. Un exemplu de polilogism este teoria lui Marx potrivit căreia burghezul nu poate atinge adevărul, deoarece el nu are o poziție de clasă corectă: numai proletarul, în chip de clasă istorică destinată să elibereze umanitatea, poate avea dreptate. A nu avea poziția istorică politic corectă te condamnă să nu mai poți ajunge la adevăr: orice ai face, dacă nu ai o poziție corectă politic nu îl poți atinge și de aceea ar fi mai bine pentru societate să fii împiedicat să îl mai cauți sau dacă totuși ai fost lăsat, atunci trebuie să nu-ți fie permisă publicarea rezultatelor căutării. În mod esențial, corectitudinea politică este o politică de putere derivată din polilogismul marxist, care, pentru cineva care crede în existența adevărului și în posibilitatea cunoașterii, este un obscurantism epistemologic.

Pe tiparul acestor scheme marxiste s-au dezvoltat toate protocoalele ideologice ale timpurilor noastre, pe care omul recent le-a îmbrățișat pentru că îi răspund așteptărilor, înclinațiilor și limitărilor sale. Acestea sunt: diferența care trebuie interpretată ca discriminare, inegalitățile care trebuie interpretate ca exploatare, critica, dezbaterea, punerea în discuție care trebuie interpretate ca fobie, atac, agresiune (ori microagresiune, ca să vorbim în termenii paranoiei derivate din teoriile puterii ale lui Foucault). Acestea toate sunt imediat transformate de schema ideologică obsedată de raporturi de putere a omului recent în rasism, sexism, clasism, ableism, speciism sau mai știu eu ce. Orice raport de inegalitate sau putere sau diferență operațională ori funcțională ori instituțională este interpretat (în chip paranoic, după părerea mea) ca luptă de clasă și este imediat transformat într-o luptă politică, în care de partea justeții ideologice se declanșează puternica armă publică a corectitudinii politice, cu care cauza ideologiei va fi apărată împotriva dominației privilegiului de a exploata al anumitor grupuri sociale.

Putem deci spune că ideologia cu care omul recent politic s-a putut cel mai lesne identifica pînă acum – doctrina sa ideologică de opțiune, cum ar veni – e una dintre numeroasele variante de marxism care au înflorit sub umbrela studiilor de gen, a studiilor postcoloniale, indigeniste etc., pe care Teoria critică derivată în special din Foucault și Derrida le-a articulat atît de spectaculos, în lumea anglo-saxonă, în teoriile postmoderne despre orice.

Și atunci politic, social, omul recent cum se poziționează?

Din punct de vedere politic, omul recent dorește o societate în care toți să fie diverși, toți să fie egali, fiecare să-și poată permite orice, fiecăruia să i se permită totul și oricine să poată dispune de orice serviciu public, social ori politic în mod nelimitat.

Sună generos, dar e utopic într-un fel periculos. Diversitatea clamată de omul recent constă în excluderea tuturor diferențelor care aduc, produc sau induc ceea ce, după definițiile omului recent, se califică drept exploatare și discriminare. Dreaptă în viziunea omului recent nu este decît societatea acestei diversități controlate politic. Altfel spus, diversitatea pentru care omul recent militează constă în acceptarea necondiționată a tuturor identităților sale opționale și excluderea tuturor celor pe care le consideră exploatatoare, discriminatorii, inegalitare, transfobe, sexiste, rasiste etc. – lista sa de excluderi e foarte lungă, deoarece ea corespunde, în negativ, multiplicității identităților sale de revendicare. Pentru el, toleranța pe care s-a edificat pluralismul societății moderne nu e bună, ea trebuie înlocuită cu un tip de toleranță obligatorie, exclusivistă, pe linie, vigilentă, atentă la devieri, pe care omul recent o numește „politica recunoașterii”.

Și e chiar mai mult decît atît…

Da. Mereu mai mult. Din punct de vedere social, omul recent este omul pentru care, deși toate deosebirile trebuie încurajate ca elemente ale egalității, toate inegalitățile trebuie tratate ca discriminări. Firește că, în aceste condiții, deoarece diferențele generează inevitabil inegalități, omul recent va tinde să elimine libertățile care stau în calea uniformității egalității, iar în privința diferențelor care protejează libertățile el va fi înclinat să le trateze ca discriminări. Pentru omul recent, libertatea trebuie să fie egalitate (iar dacă egalitate nu poate fi, nici libertate să nu mai fie). În rezumat, principiul politic al omului recent este egalitatea nelimitată: pentru el, bun e regimul politic capabil să distribuie tuturor egalitatea; or, cum asta nu se poate face în mod natural, ea trebuie impusă – e soluția tuturor socialismelor. Ca atare, de dragul egalității văzute ca justiție socială, omul recent este și socialist, și antiliberal, și etatist, și anticapitalist.

În fine, ajung la chestiunea cea mai importantă, poate, din această fișă de dicționar. Poate că ar fi trebuit să încep cu ea. E vorba de relația omului recent cu temporalitatea. Pentru omul tradițional, adevărul și fericirea fuseseră în trecut. Acest trecut funcționa, cum îi plăcea lui Eliade să spună, ca un illud tempus: ca atare, numai acel prezent era important, care era în stare să producă un viitor la înălțimea trecutului. Pentru omul modern, fericirea și adevărul sunt în viitor; ca atare, numai acel prezent e important, care e capabil să proiecteze viitorul care va reuși să contrazică erorile și nefericirea trecutului. Pentru omul care a ales să trăiască numai în orizontul satisfacțiilor personale identitare, timpul nu mai poate avea altă dimensiune în afara prezentului. Ca atare, pentru omul recent nu mai există nici trecut (căci el vrea să fie în fiecare clipă nou, eliberat permanent de povara tradiției, a oricărei tradiții), nici viitor (deoarece viitorul, ca să constituie o satisfacție, trebuie să fie prezent), iar prezentul său nu poate fi decît prezentul satisfacțiilor (deoarece satisfacțiile nu se pot întinde în trecut și nici prelungi în viitor).

Pentru că sufletul, în omul recent, s-a atrofiat; pentru că antropologia sa este reducționistă; pentru că ideologia sa morală este suspiciunea; pentru că axiologia sa este hedonismul și consumismul; pentru că sociologia sa este indiferența și constă în principiul absolut al identității-de-revendicare (căreia în teoria morală clasică i se spunea egoism); pentru că respinge orice consecvență logică și nu crede decît în retorica propriei sale identități, la care refuză să vadă orice alternativă – din aceste motive, omul recent este omul care micșorează și aplatizează tot ce atinge.

Din punct de vedere practic, pentru a fi sustenabilă, adică pentru a se putea reproduce indefinit, lumea omului recent implică atît triumful mediocrității, cît și triumful filistinismului. Ambele sunt tipuri de uniformitate și conformitate: triumf al mediocrității, deoarece perpetuarea acestui tip uman stă sau cade împreună cu acceptarea de către întreaga lume a acelor criterii care fac imposibilă, în viitor, nu doar selectarea marilor valori, ci și recunoașterea lor, ca atare; triumf al filistinismului, deoarece generalizarea tipului uman recent stă sau cade împreună cu eliminarea dintre referințele licite ale oamenilor decenți ale tuturor instrumentelor morale și cognitive capabile să îi demaște atît vidul valoric, cît și kitsch-ul moral. Proliferarea tipului uman recent tinde să elimine tipurile umane alternative. Este ca în economie, moneda proastă alungă întotdeauna de pe piață moneda bună. Tipul omului recent nu poate coabita cu niciun alt tip uman, dovadă că, ideologic vorbind, marile aversiuni morale ale omului recent sunt omul tradițional (cu ideea sa de Dumnezeu și de viață morală) și omul modern (cu ideea rațiunii universale și a individualis­mului libertar).

Omul recent, cartea, e scrisă și publicată în premieră acum două decenii. În 2020 avem ediția a șasea, cu splendide ilustrații ale lui Mircea Cantor. Așadar: ce i s-a adăugat omului recent? În creuzet, în acel „creuzet al modernității”, dincolo de el, poate în sens social-instituțional…

Cîteva dintre trăsăturile care s-au adăugat în ultima vreme portretului pe care l-am făcut omului recent în cartea mea din 2001 sunt deja prezente în fișa de dicționar pe care am schițat-o mai înainte. Aceste trăsături s-au dezvoltat din însușiri tipologice care acum douăzeci de ani fie erau incoate, fie erau deja vizibile, dar îmi păreau cumva inofensive. Aversiunea față de morala tradițională (codul moral iudeo-creștin) a apărut înaintea revoluției sexuale de după Al Doilea Război Mondial, și avem semne de incartadă și de snobare teribilistă a ei încă din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, la unii scriitori și artiști. Era vorba, deci, de cultura înaltă, nu era nici măcar un fenomen marginal, deoarece nu avea încă o dimensiune socială. Dar, de acum cincisprezece ani sau douăzeci de ani, instalarea acestei aversiuni ca dogmă etică și nou criteriu moral de evaluare a devenit un fenomen de masă.

O altă trăsătură a omului recent care acum douăzeci de ani era neglijabilă e activismul social și militantismul politic. La jumătatea anilor 1990, cînd mi-am făcut documentarea pentru carte, corectitudinea politică, politicile identității, tematizarea rasismului și a feminismului ca luptă de clasă de gen, ideologia de gen însăși, noile ideologii de rasă (al căror exponent cu dimensiuni internaționale este acum mișcarea marxistă, rasistă și revoluționară care și-a luat numele de luptă „Black Lives Matter”), teoriile paranoice ale raporturilor de putere inegalitare încorporate pasămite în toate componentele ad mi ­nistrative ale sistemului instituțional al democrațiilor liberale, anticapitalismul, antioccidentalismul, teoriile despre „cultura oamenilor albi morți”, et j’en passe, toate acestea puteau părea pe atunci niște erezii de cabinet ale universității anglo-saxone. Într-un mod instinctiv, am simțit că nu erau doar atît și că aveam de-a face cu un soi de nouă ideologie înglobantă, produsă și promovată de un nou tip uman, pe care l-am botezat omul recent și care exprima, ilustra și motiva producerea unei mari mutații a modernității, după părerea mea extrem de îngrijorătoare. Ții minte pasajul din Omul recent care începe cu fraza „viitorul e sumbru”?

Nu îmi vine în minte chiar acum…

E un pasaj din fragmentul 85: „Viitorul e sumbru. El aparține omului instinctual, egoist cu ferocitate, îndrăgostit de sine, lipsit de scrupule, ahtiat de putere, superstițios și laș, servil și avid. Comunismul a făcut doar începutul, a cîntat uvertura. Adevăratul loc de naștere al ororilor care vor veni este o combinație între China colectivistă și America ideologiilor extremiste care sunt cuprinse în agenda, vizibilă ori ascunsă, a corectitudinii politice. Veritabilul ‘om nou’, omul recent, dintr-o astfel de combinație ne va veni.”

Ce nu am intuit în 1995-1998 (în 1999 cartea era terminată) este transformarea unor ideologii înglobante create în universități (pe care le-am combătut cu argumente universitare) într-o ideologie revoluționară politică. Ce s-a petrecut între timp este că toate mișcările radicale din spațiul universitar anglo-saxon, toate de stînga, au federat spre sfîrșitul anilor 1990 ai secolului trecut în jurul unui trunchi doctrinar de inspirație compozită (marxismul cultural al Școlii de la Frankfurt, deconstrucționismul lui Derrida, teoriile puterii și ale sexualității profesate de Foucault, ideologia de gen plecată din John Money etc.), devenind o ideologie revoluționară tot mai politică. Această ideologie promitea să poată explica (în termeni de luptă de eliberare socială), și elimina (prin activism politic), toate inegalitățile, toate discriminările și toate formele de exploatare: de clasă, de rasă, de gen, de orientare sexuală – în general, tot ce se poate obține aplicînd oricăror raporturi sociale imaginabile schema marxistă a conflictului de clasă. Revendicată dintr-o pensée unique militantă, această ideologie înglobantă transformată în ideologie politică revoluționară a devenit și represivă. Într-o generație, universitatea americană s-a curățat de „reacționari”, devenind aproape exclusiv de stînga și de extrema stîngă, ceea ce a avut drept efect neașteptat radicalizarea stîngii și migrarea ei spre extremă – o evoluție care a fost acceptată de publicul larg, fapt dovedit de virarea spre stînga și stîngism, nesancționată, a unei mari părți din presa mainstream. Ce paradox! Dispărut prin faliment și oroare din țările socialismului real în 1989-1991, socialismul a reapărut mai viu ca niciodată în universitățile anglo-saxone începînd cu anii 2000. Azi, în lumea occidentală, din cauza acestei mutații, socialismul are o presă incomparabil mai bună decît capitalismul, care e văzut ca o conspirație a bogătașilor, sau decît liberalismul clasic, care cînd nu e privit ca reacționar e văzut ca ireversibil depășit.

Procesul nu s-a oprit însă aici: această ideologie înglobantă, vorbind în numele drepturilor omului și instituindu-se ca voce a tuturor minorităților oprimate, a devenit cu timpul, prin adoptarea unor politici revoluționare, o ideocrație, adică o dictatură a ideilor pe care ideologia revoluționară le decretează corecte din punct de vedere politic. Spre deosebire de ideocrațiile clasice, care sunt dictaturi ale statului ideologic, ideocrația progresistă de azi este exercitată în afara statului, împotriva establishment-ului (definit ca alb, creștin, heterosexual – toată mantra progresistă) și non-instituțional, printr-un tip de represiune care are ca justificare consensul ideocratic asupra comportamentelor și gîndirii corecte și care are ca pîrghie de efectivitate (una nesupusă controlului democratic) controlul exercitat de ideocrație asupra presei, industriei de divertisment, limbajului politic, limbajului cultural, precum și asupra centrilor în care se face și se desface imaginea publică a oamenilor. Controlul asupra ideilor se face prin controlul imaginii publice. Căci, nu-i așa, oamenii țin la imaginea lor…

Cînd am scris Omul recent, credeam că fenomenul apariției omului recent este un eveniment metafizic, ale cărui efecte sunt culturale și morale. Nu-mi imaginam că evenimentul metafizic va prilejui un fenomen social revoluționar care va ataca distructiv chiar fundamentele civilizației modernității: mă refer la capitalism, pe care oamenii recenți revoluționari îl vor înlocuit cu socialismul; mă refer la spiritul științific, pe care oamenii recenți din secta filozofică a postmodernismului îl contestă și îl vor înlocuit cu epistemologiile așa-zis non-represive, non-logocentrice, non-falocentrice, anti-heteronormative ale teoriilor de gen, neo-rasiale și mai știu eu ce; mă refer la liberalismul politic și la aranjamentul politico-juridic al statului arbitru neutru, pe care noua ideologie l-ar vrea înlocuit cu un stat progresist, rasial militant, intervenționist, inclusiv (în sensul lor), intersecțional (tot în sensul lor) și așa mai departe. Un stat în care, de pildă, egalitatea juridică, un garant al libertății, să fie înlocuită cu o așa-numită egalitate inclusivă, care e liberticidă.

E nou pentru că n-a mai existat în nicio cultură, în nicio civilizație un tip uman comparabil. Omul recent e nou, în sensul că nu are precedent. Ceea ce însă îl face să nu fie doar un tip uman nou, este natura sa, care constă în a se refuza oricărei naturi. Pentru omul recent, totul, inclusiv datele sale naturale, este –trebuie să fie–o expresie a opțiunilor sale identitare. Pascal spunea că după ce omul și-a pierdut adevărata natură, el s-a deschis în mod nelimitat tuturor denaturărilor. Pentru omul recent nu doar că genul bate atît sexul, cît și înrădăcinarea gonadică –pentru că așa vrea identitatea lui de revendicare–, dar pentru el și pubertatea este, citez dintr-o activistă a ideocrației, „un construct social opresiv inventat de fasciști pentru a menține hegemonia cisnormativă“. Pare incredibil, nu? Omul care susține asemenea idei nu este doar nou, este nou într-un fel cu totul nou – este sui generis nou. După cum cred, asta are legătură cu faptul că toate noțiunile prin care noi ne raportăm la realitate au fost redefinite, în modernitatea recentă, prin excluderea oricărei transcendențe, prin referire exclusivă la temporalitate și prin încorporarea acesteia în substanța însăși a noțiunii de definit. Noi nu ne mai raportăm la realitate prin esențe ori substanțe, adică prin raporturi spațiale, ci prin noțiuni care, precum mirosurile, sunetele ori adierile, reprezintă raporturi temporale. Omul recent e făcut numai din timp. Noi, ceilalți moderni, mai suntem făcuți și din întindere, din raporturi spațiale.

VALURILE MODERNITĂȚII

Cum poate fi înțeles asta istoric?

Leo Strauss spunea că există trei valuri ale modernității, pe care el le-a ilustrat prin anumiți gînditori și, pentru că el credea că în criza modernității avea de-a face de fapt cu o criză a filozofiei politice, le-a ilustrat și prin anumite curente politice. Primul val e epitomizat de Strauss prin Machiavelli (deși filozoful politic care îl ilustrează cel mai bine e Hobbes): e valul care afirmă realitatea politicii (în care virtutea nu mai determină politica, cum era pentru Aristotel, ci politica definește virtutea), iar curentul politic dominant e liberalismul. Al doilea val e epitomizat prin Rousseau, care afirmă că virtutea, societățile și natura umană însăși sunt produse ale istoriei, iar filozoful care îl ilustrează deplin e Hegel: acesta e valul istorist, care spune că istoria e judecătorul suprem, iar curentul politic dominant e socialismul. Al treilea val e ilustrat prin istorismul radical al lui Nietzsche, care afirmă că istoria însăși nu are niciun sens, de vreme ce Dumnezeu e mort, valori absolute nu există (totul e doar o problemă de perspectivă), legea naturală e o închipuire și singura realitate e voința de putere; curentul politic dominant al celui de al treilea val al modernității e fascismul, care, astăzi se uită acest lucru, nu a fost deloc, atunci cînd a apărut, un curent politic reacționar, care se uita paseist înapoi spre trecut, ci a fost un curent politic progresivist, orientat spre viitor, radical istoricist și profesînd o idee despre putere bazată pe lupta continuă. În mod clar, Darwin ține de acest val. Marx, să nu uităm, considera că Originea speciilor conține fundamentul viziunii sale despre istorie, iar Engels îl considera pe Marx un Darwin al istoriei. Pentru Strauss, fiecare val al modernității reacționează la precedentul, declarîndu-se în progres față de el și pretinzînd să îl depășească.

Mă întreb dacă nu ne aflăm cumva, cu omul recent, în fața unui al patrulea val al modernității. Dacă ar fi să aleg un filozof care să ilustreze voluntarismul, negarea radicală, prin libertate absolută de opțiune, a naturii, individualismul identitar extrem, precum și convingerea revoluționară că societatea trebuie să devină expresia ideală și liberă a individului –toate acestea fiind trăsături ale doctrinei profesate de omul recent–, nu mă pot gîndi decît la Fichte. Profetul premiselor filozofice ale omului recent mi se pare a fi Fichte, idealistul absolut al filozofiei voluntariste a identității. El ar putea personifica premisele filozofice ale antropologiei omului recent, dacă l-am combina cu principiul radical al temporalității, care de la el lipsește. Cum pentru al doilea val Rousseau epitomizează, iar Hegel ilustrează, pentru al patrulea val, dacă Fichte l-ar epitomiza, Derrida l-ar ilustra, probabil, cel mai bine. Evident, Derrida înseamnă, de fapt, Heidegger, dar e un Heidegger hibridizat cu polilogismul marxist al poststructuralismului francez. Nu mai este vorba doar de un istorism radical, ci și de transformarea întregii lumi în raporturi fluide de temporalitate non-ierarhică și pur evenimențială. La Heidegger, asta rămîne să fie, într-un fel metafizic, AndenkenDenken devine Andenken. Voința de putere, la el, e absentă. Însă la francezii care au furnizat substanță corpului doctrinar al Teoriei critice, studiilor de gen și studiilor postcoloniale din lumea anglo-saxonă, voința de putere este cea care descompune lumea veche în raporturi de forță arbitrare și opresive (o obsesie a gîndirii marxiste, care rămîne tiparul sensibilității filozofice a tuturor poststructuraliștilor francezi) și tot ea, voința de putere, e chemată să nască o lume nouă, de sinteză categorială, prin impunerea unei lumi a non-inegalității și a non-discriminării. După deconstrucția nihilistă, tot ce mai există, există ca o revendicare, ca o proclamație. Totul ajunge să fie substanța din care e făcută deconstrucția, care e temporalitatea, iar ce există, normativ, e ceea ce proclamă revendicarea prin activismul voinței de putere. În fine, acesta ar fi principiul. N-am elaborat prea mult acest gînd, îl expun aici așa cum mi-a venit în conversație, ca expresie a unei intuiții mai vechi.

Care ar fi, atunci, corespunzător acestor premise filozofice, regimul politic dominant al epocii omului recent? Am avut pînă acum următoarele poziții. Aristotel, cu ideea că există o lege a naturii, că trebuie să ne conformăm naturii, adică să trăim potrivit virtuții, de unde faptul că cel mai bun regim politic este cel care favorizează cel mai mult realizarea în fiecare om a virtuții. Aceasta e filozofia politică clasică. Apoi vine primul val al modernității, cu Machiavelli pentru care legea naturală e realitatea politicii, care e puterea, problema politicii constînd în dobîndirea și exercitarea puterii; virtutea trebuie să lucreze la realizarea politicii, iar a trăi potrivit politicii înseamnă să te supui suveranului. Acesta este liberalismul. Al doilea val al modernității vine cu concepția lui Rousseau că natura umană, rațiunea, virtutea sunt toate constructe istorice, legea e contingentă, iar autoritatea supremă asupra oamenilor o are la volonté générale, un termen greu de tradus pentru că nu înseamnă nici voința majorității, nici generalitatea vreunui tip anume de voință-de-bine. Acesta este socialismul. Al treilea val vine cu Nietzsche, pentru care totul, inclusiv legea naturală și istoria însăși, este arbitrar; valorile nu au niciun fundament în vreun tip de adevăr sau în Dumnezeu, care e mort; ceea ce rămîne este forța care poate impune și voința de putere care justifică ce forța impune. Acesta este fascismul. Acum, dacă liberalismul este un fel de naturalism al politicii transformat în politică, dacă socialismul este un liberalism transformat în egalitarism prin suprimarea libertății, dacă fascismul este un socialism în care egalitatea și ce mai rămăsese din libertate în socialism au fost subordonate ordinii rezultate din voința de putere, atunci, întrucît în logica descrierii lui Strauss fiecare nou regim politic radicalizează ceva și distruge altceva din precedentul, atunci, zic, regimul politic al omului recent ar fi o combinație de fascism și socialism. Din combinația acestora două rezultă un fascism care se gîndește pe sine ca socialism și un socialism care, din ură față de liberalism și capitalism, dar și pentru că nu a uitat eșecul său economic catastrofal, adoptă politici care în trecut au fost asociate numai cu fascismul (deși erau, potrivit logicii lui Strauss, o preluare ostilă a socialismului).

Cum a arătat Jonah Goldberg în lucrarea Fascismul liberal (Liberal Fascism: The Secret History of the American Left, from Mussolini to the Politics of Meaning, 2008, tradusă și la noi la Polirom, cu o prefață de Dragoș Paul Aligică), progresiștii de azi au în privința statului și a cetățeniei în interiorul statului lor, adică

al statului care a adoptat agenda progresistă, o concepție pur și simplu fascistă, o concepție în care răsună sinistrul principiu al politicii enunțat de Mussolini în discursul din 1928: „totul cu statul, nimic fără stat, nimic împotriva statului“. Această concep- ție despre stat, o detest.

Pentru că?

La fel ca și Strauss, și eu mă simt un liberal negativ. Prin liberal negativ înțeleg convingerea că liberalismul –adică guvernarea limitată, puterile controlate și libertatea individuală garantată– este de departe cea mai puțin rea soluție politică, într-o lume care aspiră în mod iresponsabil la regimuri politice vădit dăunătoare, cînd nu direct sinistre. Nu sunt un liberal revoluționar. În plan moral, liberalismul înseamnă pentru mine o revendicare a urbanității, urbanitatea aceea de care vorbea Sainte-Beuve în portretul pe care i-l făcea, pe la 1850, Doamnei de Caylus – o acceptare morală și bine dispusă a măsurii, a limitelor care decurg din regulile și exigențele vieții civilizate. Ții minte noțiunea de libertate socială, pe care Burke o definea ca „equality of restraint“? Niciunul dintre noi nu are dreptul să fie ilimitat. Pentru mine, liberalismul este contrariul spiritului revoluționar de care este animat azi „liberalismul“ din Statele Unite. Fac iarăși semnul ghilimelelor deoarece prea puține mai sunt legăturile liberalismului american de azi, care aspiră să devină socialist, cu liberalismul clasic, care era contrariul socialismului…

Și atunci?

Cred că „liberalismul fricii“ de care vorbea Judith Shklar în 1989, acel liberalism definit din perspectiva celor care nu beneficiază de privilegiul puterii, nu din a celor care nu se tem de nimic pentru că pot face orice, prelungește, sau exprimă altfel, acest fel al meu de a vedea, pe care îl văd ilustrat de cîteva din marile figuri ale liberalismului clasic, de care mă simt foarte atașat.

Mă gîndesc la Edmund Burke, care nu era conservator, cum se tot spune, era un liberal pur sînge, și anume unul lucid, primul care a înțeles natura guvernării ilimitate și primul care, fără să se lase momit, ca mulți dintre prietenii săi liberali (noii liberali), cu invocarea de către revoluționari a unor principii generoase, a respins fără ezitare, cum trebuie să facă orice liberal, principiul revoluționării ilimitate a societății. Mă gîndesc la Alexis de Tocqueville, omul care a înțeles că totul se pierde și că istoria se face și din nimiciri, și din ce rezistă nimicirii, și că viitorul aparține radicalismului lucrurilor dezirabile. Mă gîndesc la Frédéric Bastiat, singura gîndire absolut clară și irezistibilă pe care o cunosc, omul care putea gîndi realitatea numai prin principii, fără nicio ipoteză auxiliară. Mă gîndesc la Lordul Acton, a cărui intransigență morală părea împrumutată de la Dumnezeu, atît era de implacabilă, infailibilă și necruțătoare; și care, fiind el însuși un om mare, credea că toți oamenii mari sunt oameni răi și că puterea cea mai rea, pentru că nu are responsabilități, e puterea prin influență, în condițiile în care opera sa cea mai durabilă a fost influența sa asupra altora. Mă gîndesc la marele, incomparabilul Ludwig von Mises, cel care a înțeles primul că în capitalism nu avem de-a face doar cu un tip de economie, ci cu forma civilizației libertății și a dreptului, și care a formulat pentru economie un fel de teoremă Gödel a incompletitudinii, prin care a demonstrat că socialismul nu poate funcționa indiferent de cîte perfecțiuni, bogății și competențe ar dispune. Mă gîndesc și la discipolul lui von Mises, August Friedrich von Hayek, care a înțeles că numai piața liberă poate capta din societate acel tip de cunoaștere care nu poate fi formulată în chip de reguli și nici comunicată prin raporturi de comandă-execuție, o cunoaștere pe care să și vrea depozitarul ei nu o poate comunica planificatorului central, deoarece e tacită și încorporată, și care, ea singură, explică bogăția epistemologică și umană a ordinii spontane. Adică a capitalismului.

Firește că între acești maeștri există diferențe teoretice (uneori mari), dar în privința regimului politic dezirabil nu ar fi avut, cred, niciunul nicio ezitare. Pentru toți, ordinea proprietății private și a libertății individuale garantate în drept ar fi fost regimul politic de referință, inconturnabil, civilizat par excellence –, iar acesta este pentru mine liberalismul.

Ca liberal negativ, Strauss prefera liberalismul clasic deoarece, dintre toate regimurile politice ale modernității, considera că liberalismul clasic păstra cea mai mare cantitate de tradiție morală clasică, acea morală caracterizată prin convingerile metafizice și intelectuale ale epocii care a făcut cu putință modernitatea, deși prima modernitate, pe care în Omul recent am numit-o modernitatea clasică, s-a raportat cu ostilitate la ea. Nu mai puțin, modernitatea clasică este încă plină de tradiția morală a vechiului regim, al cărui tip uman dominant este produsul antropologic al civilizației creștine sau, dacă, vrei, iudeo-creștine. Și, așa cum liberalismul a fost o devoluție politică a creștinismului, socialismul o devoluție anti-creștină și istoristă a liberalismului, iar fascismul o devoluție anti-liberală și ultra-istoristă a socialismului, am putea specula că regimul politic dominant al epocii omului recent va fi o devoluție pro-socialistă și integral bazată pe temporalitate a fascismului. Cum spuneam în Omul recent, viitorul nu e liberal, adică, pentru un liberal, e sumbru. Ceea ce înseamnă că avînd premisele omului recent, regimul politic e puțin probabil să mai fie în viitor liberal.

Așadar, mai degrabă o lume – a omului recent – în expansiune?

Da, în mod sigur. Omul recent (ca Idealtypus) își amenajează istoria după chipul și asemănarea sa, așa cum a făcut cu lumea de dinaintea sa omul creștin și la fel cum, folosindu-l pe acesta și pornind de la lumea lui, a făcut și omul modern. Am intrat, odată cu metafizica postmodernismului, în epoca omului recent. Oricine citește cu atenție intrările Enciclopediei postmodernismului editată de Victor Taylor și Charles Winquist, apărută în 2003, va fi frapat de diferența profundă între premisele ontologice ale modernității, care prelungesc platonismul fundamental al creștinismului și al culturii europene, și premisele ontologice ale acestei noi metafizici recente, care par alese prin inversiune sistematică față de primele. În termenii lui Mircea Florian, un mare filozof român complet uitat azi, care a descoperit rolul eminent jucat în istoria gîndirii de raporturile de recesivitate, am putea caracteriza metafizica postmodernă spunînd că e construită prin inversiunea sistematică a raporturilor de recesivitate tradiționale.

Cînd vorbim de o epocă, trebuie să înțelegem consensul reprezentărilor, uniformitatea antropologiei și coerența așteptărilor. Epoca nu e o conspirație, e un consens. Antropologic, omul recent domină lumea de azi. Pierre Manent, dezvoltînd o idee a lui Valéry, care observa în treacăt că fiecare regim politic se joacă pe afirmarea unui anumit tip uman, spunea cu autoritatea și competența filozofului politic că lupta dintre regimurile politice este de fapt o luptă antropologică. Tipurile umane sunt cele disputate în concurența dintre regimurile politice. Cine ar putea nega faptul că tipul democratic este diferit prin natură de tipul fascist sau de tipul comunist (ultimele două nediferind prea mult între ele, ambele ilustrînd tipul totalitar)? Firește, cînd vorbesc de tipuri antropologice, am în vedere natura politică, nu cea fizică. Nu vorbesc de „rase“.

Anii 1980 au fost anii în care disputa postmodernismului filozofic cu modernitatea a făcut mai puțin vizibile mutațiile adînci care se produceau în psihologia metafizică a omului modern. Aceste mutații au ieșit la iveală în anii 1990, cînd feminismul celei de a doua generații, așa-numitul „equity feminism“, un feminism al egalității și dreptății, a fost înlocuit, spectaculos, de un al treilea val feminist, așa-numitul „gender feminism“, care a încorporat ca științifică frauda lui John Money privind teoria de gen și a exploatat toate resursele de obscurantism, relativism și non-sens ale Teoriei critice (Critical Theory sau French Theory, cum i se spune în State), care parcă a luat mințile universității americane. Multe dintre feministele celui de al doilea val feminist (care a rămas în linii mari liberal) au criticat deriva „gender“ a feminismului (Christina Hoff Sommers, de pildă, ori Camille Paglia). Trebuie spus că feminismul este, în toate principiile sale, unul dintre marile curente morale ale modernității. Homo sum, feminini nihil a me alienum puto. Însă reformularea feminismului în termenii teoriei de gen a lui John Money, a teoriei marxiste a exploatării și a teoriilor postmoderne ale puterii, așa cum s-a întîmplat în cel de-al treilea val al feminismului, a avut un efect deplorabil asupra conținutului său liberal și, în mod frapant, asupra liberalismului atitudinilor sale.

UN NOU TIP UMAN

Cînd critic amalgamul format din teoriile de gen, teoriile puterii imaginate de Foucault, teoria marxistă a exploatării și a luptei de clasă, teoriile moraliste ale inegalității și diferenței ca exploatare și discriminare, deconstrucționismul nihilist al lui Derrida, celebrarea ecologistă a eliminării omului din lume, teoriile abolirii umanului prin aducerea lui fie la antropologia animalului (ca la Peter Singer), fie la transumanismul cyborg, zoofilie cosmică și dizolvarea omului în panteism celular (ca la Donna Haraway) –lista nu e epuizată, să știi, poate continua –, eu nu critic de fapt un simplu amalgam de teorii, care pretind că formează o doctrină filozofică pe care eu o consider filozofic criticabilă. Nu. Ceea ce eu critic de fapt este o dogmatică, o doctrină identitară de justificare teologică a prezenței metafizice în istorie a unui tip uman, care este omul recent. Prin asta, postmodernismul filozofic și religios al acestei doctrine nu mai este o problemă a filozofiei, este o problemă pusă civilizației: e vorba de apariția unei noi culturi mentale și a unui nou proiect de civilizație care are vocația să se substituie civilizației modernității. Omul recent a ajuns la conștiința de sine a ființei sale istorice abia cînd combinația acestor teorii a dat o nouă doctrină teologică, funcționînd politic și social ca o ideocrație, în care el s-a putut recunoaște și prin care a simțit că se poate justifica deopotrivă împotriva omului modern și a omului tradițional. Importanța identitară a acestor teorii a apărut numai atunci cînd noul tip uman produs de modernitate le-a putut împărtăși, îmbrățișa și revendica politic ca pe o doctrină capabilă să îi ofere noii sale structuri antropologice o teologie justificativă cu valoare universală. Așa cum dogmatica creștină reprezintă teologia identitară a creștinilor, prin care un nou tip uman apare în istorie, diferit antropologic de tipul uman antic, greco-roman sau păgîn, la fel și corpul de teorii postmoderne amintite mai înainte constituie doctrina identitară a antropologiei omului recent. Epoca omului recent e anunțată prin asumarea de către acest corp de doctrină a unei funcții teologic-dogmatice, iar construcția ei se desfășoară sub ochii noștri prin dezmembrarea vechii lumi, ruptă în bucăți prin deconstrucția exterminatorie a corpului ei informal (moralitatea țesutului social, spiritul legilor, memoria colectivă etc.) și prin reformularea sub auspiciile noii ideocrații a corpului ei formal (instituțiile, legislația, educația etc.). Mitologic, am putea spune că Tiamat este chiar acum dezmembrată de Marduk, sub ochii noștri.

Gigantomahie. Dar nu este cumva acest proces îndiguibil? Nu este deja îndiguit?

Firește, cumva el este deja, cum spui, „îndiguit“. Asta se face prin forța extraordinară de rezistență și de capacitate de reproducere a structurilor civilizației modernității. Împotriva acestei reformulări revoluțio ­nare a societății prin noua dogmatică acționează două forțe: inerția sistemului modern („practico-inertul“ de care vorbea Sartre în Critica rațiunii dialectice) și rezistența antropologiei politice a omului modern. E adevărat, asta îndiguiește – adică stăvilește, încadrează, renormalizează, întîrzie (precum „întîrzietorul“ de care vorbea apostolul Pavel în a doua epistolă către Tesaloniceni, versetele 6 și 7). Dar, din păcate, o face așa cum în modernitate vechiul se opune noului, cu o conștiință a luptei dinainte pierdute adică.

îndreptabil atunci „omul recent“? Reparabil softul lumii populate de omul recent? Dacă da, cum anume, cu ce „instrumente“?

Nu pot vorbi de softul lumii pe care omul recent o construiește ca „safe space“ al antropologiei sale. Marduk încă nu a reconstruit lumea, iar Tiamat nu e încă dezmembrată complet. Prin urmare, lumea safe-space a omului recent încă nu există pe de-a-ntregul. Deocamdată, singur omul recent există pe de-a-ntregul. Iar bătălia lumii noastre este tentativa omului recent de a face o lume după chipul și asemă ­narea lui.

Mă întrebi dacă omul recent e îndreptabil. Răspunsul e în ultima parte a cărții mele. Îți spuneam că Omul recent propune o genealogie a omului nou adus pe lume de transformarea în timp a tuturor categoriilor cîndva substanțiale. Esențele se transformă în temporalitate, substanța devine eveniment, iar stabilul devine fluiditate, curgere, revendicare – o revendicare și schimbătoare, și permanentă a schimbării. Dar cartea mea se termină cu un soi de teologie, în care sugerez ce poate fi bun, dacă este folosit cum se cuvine, în constituția metafizică a omului recent. Spre sfîrșitul expunerii făcute, deja știm ce se pierde atunci cînd ceva se cîștigă. Și deoarece omul recent e înscris în posibilitățile omului modern, așa cum omul modern fusese înscris în posibilitățile omului creștin, discuția pe care am făcut-o este în esență una referitoare la pericolele modernității. Astfel, despre pericolele legate de advenirea omului recent am tot vorbit. Dar oare se poate lega vreun bine de ea? Răspunsul meu din 2001 era că da, se poate lega unul. Și anume, e vorba de sensul vieții. Or, sensul ține întotdeauna de o religie, adică de o legătură între om și transcendență, pe de o parte, și între transcendență și suflet, pe de alta. Toată discuția se reduce, de fapt, la compatibilitatea dintre homo religiosus și homo recentior. Sunt ei compatibili? Dacă în mod absolut nu, atunci omul recent e condamnat la insignifianță (inclusiv în eventualitatea în care ne va distruge civilizația); dacă într-un anumit fel da, atunci există pentru omul recent un destin al semnificației. Iată cum văd lucrurile.

De ce i-am zis acestui tip de om omul recentRecentior, în latină, este un comparativ care înseamnă „mai nou, mai de curînd“ – recens, ca adverb, însemnînd „de curînd“, iar modernus, tot ca adverb, însemnînd „de acum“. Homines recentiores sunt deci oamenii moderni care sunt și mai de „de curînd“ decît modernii „de acum“. E o problemă de accelerare a temporalității. Ființa, tot mai mult, se lasă analizată numai prin elemente temporale. Dar această structură a ființei este, cel puțin în termeni tradiționali, incompatibilă cu homo religiosus. Și atunci? Nu se poate scoate nimic bun din amplasamentul metafizic al omului recent? Din omul care, insist, provine dintr-o analiză a ființei în termeni de temporalitate? În ultima parte a Omului recent schițam un răspuns la aceste întrebări. Foarte pe scurt, raționamentul era acesta.

Dacă admitem că omul recent este consecința inevitabilă a omului modern, iar condiția de existență a modernității în faza ei matură (noutatea cu orice preț) este producerea pe scară largă a acestui tip de om, omul recent, atunci e logic necesar ca modernitatea să nu poată funcționa altfel decât prin excluderea lui homo religiosus. Ea, altfel spus, este naturaliter imiscibilă cu religia, înțeleasă ca legătură a omului cu transcendența și ca posibilitate ca sufletul să încorporeze în el raportul de transcendență. Perfect. Pare fără replică. Dar! Ce înseamnă asta? Înseamnă doar că modernitatea este incompatibilă cu felul (să-i zicem) tradițional de a vedea religia și tradiția. Imposibilitatea unui homo modernus & religiosus derivă dintr-o interpretare substanțialistă a religiei și a lui homo religiosus, o interpretare care a devenit în istorie și tradițională, și unică. Dar este posibil și un alt mod de a interpreta legătura de religie și raportul de transcendență? Da, e posibil. Iar el este prezent ca o posibilitate permanentă în chiar structura funda ­mentală a ființei, în creștinism. Or, cum creștinismul este transcendentalul modernității (în sensul că fără el ea nu ar fi fost cu putință), soluția mea nu este arbitrară. Iat-o.

Modernitatea de-substanțializează totul. Ea transformă totul în lichidități, în temporalități. De acord. Să luăm însă simbolul tradiției noastre religioase, Trinitatea. Dumnezeu, acolo, apare în trei ipostazuri. Ca nume lipsit de chip, Dumnezeu este Tatăl. Ca chip vizibil și întrupat, este Fiul. Ca dar acordat și prezență imposibil de prins ori determinat, este Sfîntul Duh. Transcendent fără chip (Tată), transcendent întrupat cu chip (Fiu), transcendent imanent insezisabil (Duh). Aceasta este structura ființei în creștinism. Am impresia că modalitatea tradițională a religiei se situează în datele și posibilitățile ontologice ale primelor două ipostazuri ale Trinității creștine. Homo religiosus tradițional a trăit relația cu Dumnezeu ca pe o relație cu transcendența fără chip și reprezentări (Tatăl) ori ca pe o relație cu transcendența întrupată, cea care e reprezentabilă, apropiată, umană și divină în același timp (Fiul). Ambele sunt substanțiale, adică relevă dintr-o logică a ființei care presupune esența și manifestarea ca prezență. Toate, dar absolut toate variantele religioase tradiționale intră în această schemă. Numai misticismul, prin fluiditatea și imponderabilul relației sale cu transcendența, prin caracterul său deopotrivă personal, fluid și non-manifestabil ca prezență, scapă acestei scheme. Dar, cumva, intră în posibilitățile unei teologii a Sfîntului Duh. Ei bine, am sentimentul că dacă omul recent ar fi să fie religios, el ar putea-o face numai în maniera ex-fundată, non-tradițională, non-substanțială, care scapă unei analize a ființei în termeni de esență și prezență și care, simbolic vorbind, nu a fost pînă acum decît a experienței mistice, pentru care manifestarea se face ca non-prezență. Or, acest mod de a fi religios ESTE compatibil cu modernitatea, deoarece e solidar cu ea în datele ei ontologice fundamentale: ex-fundare, non-substanțialitate, fluiditate, evenimențialitate, realitate naturală a noului, manifestare ca permanență a noutății – adică o sustragere din esență a prezenței și din prezență a esenței. Hic et nunc al recenților ca receptacol de posibilitate pentru nunc stans al misticilor.

Firește, ne putem întreba: suntem noi capabili de așa ceva? E în genere cineva capabil de așa ceva? Sunt eu, cel care îți vorbește despre asta, capabil de a trăi transcendența ca ex-fundare și legătura de religie în chip non-substanțial?

Suntem? Ești?

Răspunsul este dublu. În ce mă privește, urmez îndemnul lui Bacon, pe care Kant a găsit de cuviință să-l pună în exergă la Critica rațiunii purede nobis ipsis silemus – asupra noastră trebuie să păstrăm tăcerea. De ce a făcut-o? ca un avertisment că experiența personală nu poate fi invocată pentru a întemeia un principiu general. Nu o voi face nici eu. A doua parte a răspunsului este că transcendența ca ex-fundare și legătura de religie ca non-substanțialitate consti ­tuie de fapt descrierea unui mod de a fi religios care trebuie văzut nu doar ca o posibilitate a religiosului, ci ca fiind chiar esența acelui tip de religie care a fost expurgată de toate determinațiile ei istorice, socio ­logice, instituționale, într-un cuvînt, de toată tradiția ei solidificată. Departe de a fi o excentricitate, o periferie a religiosului, interpretarea ființei în termeni de ex-fundare și non-substanțialitate constituie o scoatere a religiosului din determinațiile sale propriu-zis non-religioase, care, de-a lungul istoriei, au constituit corpul material al religiei, adică interpretările solidificat-istorice ale religiosului.

Ce spun nu este că omul recent ca atare e un prilej de reînnoire a relației noastre cu transcendența, ci faptul că structura de ființă pusă în joc de apariția istorică a omului recent e un prilej de reînnoire și purificare a relației cu transcendența. Aceasta dacă și numai dacă structura antropologică a omului recent ar fi să încorporeze raportul de transcendență – fără de care, să fie clar, nimic nu este posibil, inclusiv faptul de a gîndi dincolo de datele imediat senzoriale. Platon, în Phaidon 99d, numea asta „navigarea a doua“, deúteros ploûs. Nu spun că e probabil, nu spun că e necesar, spun doar că această posibilitate de sens se află între posibilitățile deschise de faptul funda ­mental al ex-fundării, care caracterizează antropologia omului recent. Ce vreau să spun, de fapt, este că Dumnezeu ne așteaptă și pe acest drum.

Bine, înțeleg, dar nu există o contradicție între noțiunea de „epocă a omului recent“ și ce spui acum despre potențialitatea teologică a omului recent?

O, ba da! Și încă cum! E limpede, epoca omului recent este aici. În același timp, ea nu e nici complet îndeplinită, nici cu totul înstăpânită, nici în mod constrîngător obligatorie. Cînd spun că omul nu trebuie să considere ca fiind obligatorie dominanta spirituală (care poate fi lipsa de spirit) a timpurilor în care îi e dat să trăiască, mă gîndesc la două lucruri. Primul este un fapt istoric, acela că buturuga mică adesea răstoarnă carul mare. Oameni mici care se opun răului mare pot schimba cursul vremilor. Poate nimeni nu a exprimat mai frumos acest lucru decît Peter Jackson, care, într-o scenă construită pornind de la textul lui Tolkien pentru filmul The Hobbit, a imaginat acest dialog între Doamna Galadriel, o zînă de partea binelui, și Gandalf, vrăjitorul înțelept. Galadriel îl întreabă pe Gandalf de ce a mizat totul pe un hobbit, „a halfling“, o jumătate de om? Iar Peter Jackson îl face pe Gandalf să răspundă: „Saruman [vrăjitorul care în altă carte a lui Tolkien va trece în cele din urmă de partea răului, poate și pentru că avea atîta admirație față de forța lui ] crede că numai o mare putere poate să țină în frîu răul. Dar nu așa stau lucrurile în lume. Dimpotrivă, ce am văzut eu este că faptele cele mai mărunte ale vieții de zi cu zi ale celor mai obișnuiți oameni, ele, reușesc să țină forțele răului în șah. Mici fapte de bunătate și dragoste. De ce l-am ales pe Bilbo Baggins? Poate pentru că mă temeam, iar el îmi dădea curaj“. Referința la „liberalismul fricii“ al lui Shklar e imediată. Ca întotdeauna în viață, e vorba de acele „mici fapte de bunătate și dragoste“. Fără ele, totul e neant. Firește, în citatul pe care l-am dat mai e vorba și de convingerea exprimată în secolul al XIX-lea de John Stuart Mill, poate explicitînd un gînd mai vechi al lui Burke, aceea că oamenii cu intenții rele au nevoie doar de inacti ­vitatea ori de indiferența celor buni pentru ca țelurile lor să triumfe. De multe ori, deși nu ai (aparent) nicio putere, e suficient să spui nu. Nu neapărat printr-o opoziție fățișă, eroică, prin lupta care aduce moartea, ci prin refuzul de a nu-i spune răului pe nume (căci răul vrea întotdeauna să fie numit bine) și prin refuzul de a fraterniza cu el – pe scurt, prin refuzul de a sta la masă cu răul. Cum spunea Steinhardt, cu dracul nu semnezi nici măcar declarația adevărată că Dumnezeu există.

Al doilea lucru la care mă gîndesc sunt cuvin ­tele luminoase pe care le rostea Eric Voegelin în conferința inaugurală ținută la München, în 26 noiembrie 1958, la deschiderea cursului său despre modernitate și gnosticism. Ea, lumina din aceste cuvinte, ne poate veni acum în ajutor: „Criza de civilizație de care vorbim azi cu toții cu atîta ușurință nu trebuie în niciun fel să fie asumată ca o soartă inevitabilă. Dimpotrivă, fiecare dintre noi are în posesie mijloa cele de a o depăși în propria sa viață. Nimeni nu este obligat să ia parte la criza spirituală a unei societăți; din contră, fiecare trebuie să se simtă invitat să se sustragă acestei nebunii și să-și trăiască viața potrivit ordinii la care consimte“. Subscriu și la cuvintele puse de Peter Jackson în gura lui Gandalf (pe seama lui Tolkien), și la cuvintele lui Voegelin. Așa gîndesc și eu: nimeni nu e obligat să ia parte la criza spirituală a societății în care trăiește; dimpo ­trivă, dacă devine conștient de ea ar trebui să resimtă ca pe o datorie față de sine și de semenii săi dorința de a se sustrage nebuniei din jur și de a-și trăi viața potrivit ordinii în care crede.

Adevărul despre „Teoria critică a rasei”

1

Adevărul despre Teoria critică a rasei este titlul unui articol de opinie apărut zilele trecute în Wall Street Journal (WSJ). Autorul porneşte de la o temă apărută în dezbaterea dintre Trump şi Biden. Moderatorul Chris Wallace l-a întrebat pe Trump de ce le-a cerut agenţiilor federale să elimine instructajele angajaţilor despre sensibilităţile rasiale care vizează privilegiile populaţiei albe, cunoscute sub titlul generic de Teoria critică a raselor.

Răspunsul lui Trump: „Am terminat cu ele pentru că sunt rasiste.. Participanţilor li se cerea să facă lucruri nebuneşti.. Erau învăţaţi să urască ţara în care trăim.” Biden i-a replicat: „Nimeni nu face aşa ceva”.

Biden se înşală, mai scrie comentatorul WSJ şi oferă mai multe exemple. La o serie de evenimente organizate în cadrul Departamentului Trezoreriei şi în agenţiile financiare, instructorul de diversitate (!) Howard Ross le-a spus angajaţilor că „America a fost construită de oameni ţinuţi în sclavie” şi că toţi americanii albi sunt complici într-un sistem al supremaţiei albe…  În materialele care însoţesc cursul, instructorul susţine că albii au în caracter o pornire opresivă: „Albitudinea include privilegiul pielii albe şi supremaţia albă.”… Ross mai instruieşte managerii să organizeze „sesiuni de ascultare”, în care „angajaţii negri să poată vorbi despre propriile experienţe.. să li se poată vedea durerea”, timp în care angajaţii albi să accepte disconfortul situaţiei şi „să nu umple tăcerea cu propriile gânduri şi sentimente”… Pentru astfel de traininguri, Ross şi firma sa au primit în 15 ani 5 milioane de dolari. 

La Sandia National Laboratories, unde se creează tehnologie pentru arsenalul nuclear al SUA, conducerea a ţinut un curs segregat rasial: doar pentru angajaţii bărbaţi albi. Evenimentul susţinut de o companie cu numele White Men as Full Diversity Partners (Bărbaţii albi ca parteneri ai diversităţii totale) a urmărit analizarea „culturii bărbaţilor albi” şi asumarea răspunderii din partea cursanţilor ca deţinători ai privilegiilor de a fi alb, bărbat şi heterosexual. La unul dintre exerciţiile introductive, instructorii au scris pe tablă că cultura bărbatului alb poate fi asociată cu „suprematiştii albi”, KKK, „naţiunea ariană”, „şapca MAGA” şi „crimele în masă”. La finalul zilei, tranerii le-au cerut angajaţilor să scrie o scrisoare femeilor sau oamenilor de culoare. Unul dintre participanţi şi-a cerut iertare pentru privilegiile sale.

La Departamentul pentru Securitate Internă (DSI), instructorii pentru diversitate au ţinut un curs despre „microagresiuni” pe baza studiilor unui psiholog pe nume Derald Sue. Acesta susţine că americanii au fost educaţi cu o programă rasială, bazată pe falsuri, pe frici nejustificate şi pe credinţa în propria superioritate”, ceea ce le-a „inoculat social roluri de opresor”. Trainerii le-au mai transmis angajaţilor DSI că „mitul meritocraţiei” şi cel al „cecităţii cromatice sociale” reprezintă baza microagresiunilor rasiale şi a „microinechităţilor”. Instructorii au insistat că afirmaţiile „America este ţara oportunităţilor”, „oricine poate reuşi în această societate dacă munceşte suficient de serios” şi „jobul trebuie obţinut de persoana cea mai calificată” sunt rasiste şi nocive, de fapt un alt fel de a spune că „oamenii de culoare sunt leneşi sau incompetenţi”. Dacă un angajat alb nu era de acord cu această abordare, punctul său de vedere era respins şi etichetat drept „negarea rasismului individual”, care nu este altceva decât un alt tip de „microagresiune”.

Autorul articolului din WSJ, Christopher Rufo, urmăreşte de mai multă vreme materia instructajelor de antirasism plătite de instituţiile de stat din SUA.

Pe site-ul city-journal.org, el prezintă şi alte exemple în acest sens, cum ar fi cursurile organizate pentru „angajaţii albi ai municipalităţii” din Seattle, pentru a-i face pe aceştia să-şi analizeze „complicitatea cu sistemul supremaţiei albe”. Astfel, oamenilor li s-a explicat că albii au internalizat superioritatea rasială ceea ce îi face incapabili să aibă acces la propria umanitate creând prejudicii și afectând prin violență populația de culoare.

Instructorii au mai susţinut că individualismul, perfecţionismul, intelectualizarea şi obiectivtatea sunt toate vestigii ale acestei opresiuni rasiale, trebuind deci abandonate în favoarea principiilor justiţiei sociale.

Odată ce instructorii au introdus cadrul conceptual prin care populaţia albă şi cea neagră au fost asociate răului şi respectiv binelui, i-au încurajat pe angajaţii albi să „aibă dialoguri cu sinele, prin care să-și afirme complicitatea cu rasismul” și să lucreze la „dezbărarea de albitudine”. Parte a acestui proces presupune și renuțarea de către albi la conduita lor obișnuită, adică la „confort”, la „siguranța fizică”, la „statusul social” și la „relaționarea cu alte persoane albe”.

Un scriitor american a remarcat că limbajul nu este caracteristic trainingurilor de resurse umane, ci programării mentale de cult, prin faptul că încearcă să convingă oamenii că sunt predefiniți cu defecte, că le exploatează vulnerabilitățile emoționale și că îi rupe de relațiile pe care aceștia le au.

Christopher Rufo mai subliniază că acest training de „oprire a albitudinii” nu este ceva ieșit din comun în Seattle pentru că în ultimii ani, aproape fiecare departament al administrației orașului a fost implicat într-un program de luptă împotriva „supremației albe”. De pildă, agenția pentru șomaj a găzduit o conferință despre „decolonializarea muncii în colectiv”, Settle Public Schools a venit cu o programă şcolară în care matematica „spaţiului vestic” este asociată opresiunii populației de culoare, iar compania de electricitate a orașului a angajat o echipă care să lupte cu „rasismul structural” din cadrul instituției.

Ce trebuie să știe părinții despre educația de gen în școli și ce pot face pentru a-și proteja copiii

2

Părinții trebuie să știe că activitățile de gen, dar și alte activități desfășurate la școală, precum educația sexuală, educația civică și educația pentru mediu, nu sunt simple activități distractive cu ajutorul cărora copiii învață lucruri bune pentru viață. Ele sunt, de fapt, metode psiho-pedagogice prin care valorile, atitudinile și comportamentul copiilor lor sunt schimbate, în vederea creării unei noi societăți, bazate pe noi valori, precum egalitatea în sens marxist.

De aceea părinții ar trebui să fie foarte vigilenti și să urmareasca tot ceea ce fac copiii lor la școală. Să discute cu profesorii și cu ceilalti părinți despre acest proiect de introducere a ideologiei în școli și să își manifeste dezacordul, atunci când este cazul. Să verifice conținutul manualelor și al cărtilor cu care copilul este în contact la școala, la bibliotecă sau la diverse activități școlare sau extrașcolare.

A doua de la stânga spre dreapta, Najat Vallaud-Belkacem, fostă ministru pentru Drepturile Femeii, în vizită de lucru pentru a monitoriza activitățile de gen din grădiniță.

Acest nou mod de a face școală duce la schimbarea rolului școlii, care nu mai formează inteligența copiilor, și nu le mai transmite cunoștințe obiective, ci îi formatează social.

Maeștrii acestui proiect de societate nu se sfiesc să recunoască acest lucru. În Franța, Vincent Peillon, ministrul Educației pe perioada introducerii activităților de gen în școli, recunoaște că dorește « să se sprijine pe tineret pentru a schimba mentalitățile », în special în ceea ce privesc chestiunile legate de « identitatea de gen » și orientările sexuale (1).

Tot el spunea că « Trebuie să fim capabili să-l smulgem pe elev din toate determinismele sale: familial, etnic, social, intelectual, pentru ca apoi acesta să facă o alegere »(2). Iar școala este cea care va realiza această schimbare, afirma Peillon: « școala are un rol fundamental, pentru că aceasta trebuie să dezbrace copilul de toate legăturile pre-republicane pentru a-l ridica ca acesta să devină cetățean. Și este într-adevăr o noua naștere, o transsubtanțiere care se realizează în școală și de către școală, această noua biserică cu noii săi clerici, cu noua sa liturghie, cu noile sale table ale legii » (3).

Najat Vallaud-Belkacem, ministrul Drepturilor Femeii, aspunea același lucru. Trebuie facută « o schimbare de mentalități pentru a schimba realitatea » (4). « Femininul și masculinul sunt înainte de toate construcții sociale (…) Ținta noastră trebuie să fie copiii sub 3 ani. Ei trebuie să fie centrul preocupărilor politicilor publice, în măsura în care atribuirea identității sexuale se realizează la o varsta foarte fragedă » (5). « Revendicarea egalității tuturor indivizilor indiferent de sexul sau orientarea sexuală a acestora este deconstruirea complementarității sexelor și deci reconstruirea unor noi fundamente republicane » (6).

Christiane Taubira, ministrul Justiției la vremea respectivă avea același discurs: « conform valorilor noastre, Educația are menirea să smulgă copiii din toate determinismele sociale și religioase pentru a face din ei cetăteni liberi »(7). « Școala pregătește cetățeni liberi, emancipați, autonomi, egali, liberi să-și aleagă orientarea sexuală »(8), spunea deputatul socialist Eduardo Rihan-Cypel.

De la stânga la dreapta: Vincent Peillon, fost ministru al Educației, Christiane Taubira, fost ministru al Justiției (centru), Najat Vallaud-Belkacem, fost ministru al Drepturilor Femeii

Cum se realizează aceasta schimbare în practică? Prin disonanța cognitivă. O explică foarte bine Pascal Bernardin în cartea sa « Machiavelli educator », iar eu am să redau pe scurt procedeul expus de către acesta.

În mod concret, copiii sunt puși să participe la activități contrare valorilor și opiniilor lor, fiind plasați într-o situație de disonanță cognitivă (psihologul Leon Festinger vorbește despre o contradicție între două elemente ale psihicului copilului), adică o contradicție între acțiunea pe care o fac și gândirea lor. Aceasta situație produce o tensiune interioară pe care copiii o rezolvă schimbându-și gândirea (valorile, atitudinile) pentru a o conforma cu acțiunile pe care tocmai le-au realizat (raționalizare cognivită). Așadar, vedem cum ceea ce facem, activitățile pe care le realizăm, comportamentul nostru, determină pe mai departe cum gândim și cum ne vom comporta pe viitor. Astfel, comportamentul public și repetat al copiilor, contrar valorilor acestora, le va schimba valorile și comportamentul pe care îl vor adopta pe viitor.

Acesta este rolul metodelor pedagogice active promovate astăzi atât de intens în școli. De aceea, pentru transmiterea ideologiei de gen sunt folosite în scoli jocurile de simulație, teatrul, discuțiile de grup, redactare de texte, filmele etc. Pentru că participarea activă este cheia pentru schimbarea mentalităților. Cu cât copilul este mai angajat și mai implicat, cu atât mai efectivă este schimbarea valorilor, a atitudinilor și a comportamentelor sale, dar și rezistanță sa la o propaganda viitoare, menită să îi schimbe noile valori adoptate.

Vă prezentăm cateva exemple de activități de gen desfasurate în învățământul din Franța, la diferite nivele, din 2012 încoace, ca să înțelegeti în concret în ce constau, la ce va fi supus copilul dumneavoastră și la ce să vă așteaptați, dacă aceste activități vor patrunde în școlile din România (9):

În clasele primare 

Filmele și spectacolele urmărite în cadrul activităților școlare

« Ziua mamelor » a fost suprimată sau adaptată fiind numită « ziua celor pe care îi iubim ».
« Tomboy », film văzut de peste 50.000 de elevi din clasele primare, despre o fetiță care dorește să se prezinte la școală ca fiind băiat și care se îndragostește de o altă fetiță. Realizatoarea filmului, Céline Sciamma, declară despre scopul acestui film, într-un interviu pentru TV5 Monde: « trebuie să atingem un număr maxim de persoane cu mesaje subversive și politice ».

« Sărutul lunii », desen animat, prezentat copiilor de 3 ani, despre 2 pești, Felix și Leon, care se îndrăgostesc unul de altul și care decid să înfrunte prejudecățile unei pisici bătrâne, Agata, care visa la prinți și printese.


« Problema cu rozul », spectacol despre 4 băieți care își pun intrebarea dacă nu cumva sunt fetițe.

« Povestea Juliei care avea o umbră de băiat », spectacol;

« Fratele meu, prințesa mea », spectacol despre un băiețel care vrea să fie fetiță și să devină mamă.

« Circ m2 », spectacol cu jongleuri, prezentat la gradiniță, și care se termină cu un bărbat dezbrăcat și cu doi bărbați care se sărută.

Exerciții efectuate în clasă la cererea profesorului

  • Li se cere copiilor să aleagă « el » sau « ea » într-un text, în funcție de gesturile personajului din povestea respectivă, care se rade, deși nu are barbă, se dă cu ruj, cu rimel și se fardează, dar își și desenează o mustață cu creionul…
  • Li se cere copiilor să răspundă la următoarele întrebări: « Putem avea un iubit la 10 ani? De ce? Inventează un comportament sexual pe care ai dori să îl trăiești. Desenează scenariul respectiv. »
  • Jocuri puzzle realizate în clasă: copiii sunt invitați să realizeze imaginea « diferitelor tipuri de familii moderne » care cuprinde și cupluri de același sex și cupluri de rase diferite.

Jocuri, teatru la școală primară:

  • Băieții sunt obligați să se joace cu păpușile și fetele cu jucăriile băieților;
  • Sunt interzise copiilor jocurile cu păpușile de-a mama și de-a tata sau cele care presupun gătitul.

Cărți folosite în activitățile de la școala primară

Profesorii le citesc copiilor cărți sau se folosesc de acestea în activități precum jocuri, teatru, quiz-uri, concursuri de redactare de povești prin care copiii sunt invitați să își deconstruiască și reconstruiască identitatea sexuală. Lista completa a cărților poate fi găsita aici.

Sunt cărți care:

  • Inversează « stereotipurile dintre bărbat și femeie: « Tata poartă o rochie », « Mehdi se dă cu ruj » (aceasta din urmă scrisă de o persoană care noaptea e travestit și prostituat, iar ziua intervine în școli), « Clarei nu îi plac păpușile »;
  • Inversează rolurile bărbatului și ale femeii, transformarea unui erou masculin într-unul feminin și vice-versa: « Prințesa și dragonul » (o prințesă salvează un prinț de dragon), un bărbat care rămâne acasă să se ocupe de copii în timp ce femeia lucrează;
  • Li se cere copiilor să se identifice cu sexul opus: « Ziua chiloților » (o fetiță se trezește în pielea unui băiețel și un băiețel, în pielea unei fetițe și îsi petrec astfel toată ziua);
  • Cuplul bărbat-femeie și familia naturală sunt relativizate: « Super familia mea » (despre toate felurile de familii recompuse și despre homoparentalitate), « Marius » (despre părinții săi divorțați: mama sa are un nou iubit, la fel și tatal său), « Ioan are două mame », « Filomena mă iubește » (despre cum o fetiță se poate îndrăgosti de o altă fetiță), « Printesa Finmouche » (care nu dorea sub nici o formă să se mărite și care voia să traiască singură în castelul ei), « Toți în pielea goală », « Gădilăturile » (care provovează incestul între frați și surori);
  • Li se spune copiilor că diferențele dintre bărbat și femeie sunt contruite social în detrimentul femeii care ar fi obligată să exerseze activități nevalorizante (meseriile din domeniile educativ, social, medical etc);
  • Li se cere copiilor să inventeze personaje imaginare, băiat sau fată, jumătate băiat și jumătate fată etc.

Copiii între 6 și 8 ani sunt îndemnați să participe la concursuri de sciere de povești nesexiste, organizate între școli, fără știrea parintilor, acestora cerându-li-se să inverseze trăsăturilor bărbatului și ale femeii. Cartea câștigatoare va fi publicată și va servi drept resursă pentru profesori. Una dintre cărțile câștigătoare se numește « Vreau un cocoșel »:

Dialog între personajele din carte:

-Fetița: Dacă aș avea un cocosel, nu aș fi obligată să am o burtică mare ca un balon pentru a avea copii.
-Baiețelul: Mie mi-ar plăcea să am un copil în burtica mea.

Altă carte selecționată pentru concursul din 2018 se numește « Sacha și Camille ».
Cartea le spune copiilor că « Sacha este o fetiță. Dar ea detestă păpușile pe care i le-a cumpărat mama sa. De altfel, Sacha nu vrea copii, ei nu i se pare acest lucru interesant. Ea ar dori să fie militar, ca tatăl și fratele ei ». Este evident ca aceste idei nu sunt spontane copiilor, ele sunt impuse de profesori.

La liceu și colegiu 

Expoziție pe subiectul egalității dintre fete și băieți. Iată dialogul pe care îl conținea una dintre imagini: O femeie îi spunea alteia: -Pentru a face carieră, o singură solutie: inventarea barbatului gravidA doua răspunde: -E de muncă…

  • Modificarea manualelor de Științele naturii și de Stiințele economice și sociale în care informația obiectivă despre a fi bărbat și femeie a fost înlocuită cu concepte ale ideologiei de gen;
  • Introducerea materiei de educație civică și morală care conține un caiet de activități care trebuie realizate;
  • Intervenția asociațiilor militante LGBT și marxist-feministe precum SOS Homofobie, Planning-ul familial, Mag école, Contact, Le Refuge, Crips. Asociatia SOS Homofobie își pierduse autorizația de a interveni în scoli în decembrie 2012, în urma unui proces intentat de asociațiile familiale, datorită lipsei de neutralitate în informația pe care o transmitea elevilor. Însă, în mai 2013, într-o discreție totala, aceasta a obținut de la stat o nouă autorizație de a interveni în școli.
  • Educația sexuală în scoli, Ministerul Educației recomandând elevilor site-urile extrem de nepotrivite, precum onsexprime.fr si ligneazur.fr. Recomandarea acestui din urmă site a fost retrasă în urma unui proces intentat ministerului și judecat de Consiliul de stat care printr-o decizie din 5 octombrie 2014 a statuat că informația de pe site-ul respectiv încalcă principiul neutralității serviciului public, precum și dreptul la libertatea de conștiință a elevilor, site-ul incitând printre altele la libertinaj, la sadomasochism și la practici sexuale diverse. Pe același site era expusă o broșură pentru lesbiene (« Tomber la culotte! »), care a fost retrasă în 2013, în urma plângerilor părinților.
  • Ziua fustei, în care băieții de liceu sunt îndemnați să se îmbrace în fustă la școală pentru a lupta pentru egalitatea între băieți și fete și impotriva sexismului.
  • Chestionar prezentat liceenilor în 2017 la Toulouse: « Dați-vă cu părerea despre următoarele afirmații, de la „deloc de acord” (1) la „întru totul de acord” (7): – Controlul bărbaților asupra femeilor le determină pe acestea din urmă sa fie principalele responsabile de îngrijirea copiilor; –Cutumele și obișnuințele sunt cele care, în mod natural, fac ca bărbații să ceara rar concediul parental. –Societatea, în mod natural, e cea care face ca femeile și bărbații să se investească diferit față de copiii lor. »

La universitate

« Săptămâna queer » la Științe Politice se organizează din 2009 încoace, iar ca activități sunt propuse studenților ateliere de scriere a propriului scenariu sexual, de descoperire a eco-sexului, de inițiere în sfori și arta de a fi legat cu sfori, de twerk cu Fannie Sosa « într-un context sexual și corporal pozitiv » etc.

Twerk cu Fannie Sosa

« Zilele queer » la Bordeaux, din februarie 2013, cu Rachèle Borghi, specialistă la universitățile Paris V și Rennes II în geografie de genuri, sexe și sexualități și care critică materia geografiei și instituția universității din perspectiva de gen. Borghi a ținut o prelegere invitându-și auditoriul « să fie atent la anus ca laborator al practicilor democratice », încheindu-și conferința dezbrăcându-se.

Rachèle Borghi: prelegere în pielea goală

Prezentarea cărții lui Marie-Hélène Bourcier, « Zona queer 3 », profesoară la universitatea Lille III în master de gen și interculturalitate, și membră a unui grup de sadomasochiști, în care aceasta descrie cele 52 de nuanțe de gen. Unul dintre cele două subiecte de la examenul de titulatură (CAPES) la geografie din 2014 avea următoarea întrebare : « Este pertinent studiul discriminărilor, în special al celor pe motive de sex și de gen, pentru a aborda conflictele în geografie? ».

Parscal Berdardin indică în cartea sa și metodele folosite de profesori în cadrul acestor activități menite să schimbe mentalitățile copiilor, care nu sunt altceva decât tehnicile de manipulare psiho-socială, dar aplicate în pedagogie, precum: supunerea față de autoritate (Stanley Milgram); conformismul (Solomon Asch); normele de grup (Muzafer Sherif); « piciorul în ușa » (Jonathan Freedman și Scott Fraser) prin care se cere copiilor să facă un act mic, aparent nesemnificativ, dar care are legătură cu obiectivul final, astfel ca atunci când i se va cere acestuia să realizeze un act mai mare, copilul să se simtă angajat psihologic și presat de actul mic pe care l-a făcut, astfel încât să îl realizeze și pe cel mare, pe care în mod normal nu l-ar fi făcut); « ușa în față », prin care se prezintă o cerere exagerată, pentru ca mai apoi să i se prezinte subiectului una mai acceptabilă, pe care acesta se va simți obligat să o accepte.

În acest context, nu este de mirare că toate documentele juridice internaționale recente, toate fiind ideologice datorită faptului că sunt de fapt proiecte de schimbare a societății, au o componenta educativă prin care solicită statelor să prevadă activități educative care să modifice atitudinile etice, culturale, sociale, politice, spirituale ale oamenilor. Atât ale copiilor, cât și ale adulților, căci psihologia angajării și implicării nu se limitează doar la școli, ci ea se extinde la întreaga societate. Întreaga societate trebuie să participe la aceasta reeducare: familia, mediul profesional, firmele private, media, organizațiile guvernamentale și neguvernamentale, instituțiile religioase etc. Toate sunt obligate să semneze tot felul de carte prin care acestea adera și promovează revendicările LGBT.

Până și Curtea europeana a drepturilor omului a modificat definiția educației și a învățământului în jurisprudența sa. Inițial, aceasta afirma că « educația copiilor este suma procedeelor prin care, în orice societate, adulții caută să inculce celor tineri credințele și cutumele lor, precum și valorile în care aceștia cred, în timp ce învățământul sau instrucția vizează mai ales transmiterea de cunoștințe și formarea intelectuală » și că rolul școlii este acela de a se « strădui să atinga scopul pentru care aceasta a fost creată, inclusiv dezvoltarea și modelarea caracterului și a spiritului elevilor ». La cativa ani distanță, Curtea a adăugat alte scopuri ale școlii, de data aceasta ideologice și contestabile datorită conținutului lor ambiguu: « într-o societatea democratică, dreptul la instruire este indispensabil pentru realizarea drepturilor omului » sau « mesajul de toleranță, de respect pentru celălalt, dar mai ales de egalitate și de nediscriminare pe care orice învățător trebuie să îl transmită elevilor săi într-o societate democratică ».

În felul acesta, rolul școlii este redefinit. Acesta nu mai e unul academic, de dezvoltare a intelectului și a competențelor, ci unul social, de indoctrinare, fără conținut cognitiv.

Așa se explică apariția în scoli a unor noi materii precum : etica/bioetică, drepturile omului, drepturile copilului, educația pentru pace, educația civică, educația pentru toleranță, educația pentru mediul înconjurător etc. Toate acestea vizează transmiterea unor noi valori, atitudini și comportamente, a unei noi morale care să înlocuiască religia, a unei noi culturi mondialiste cu ajutorul unui nou limbaj, a unor noi norme și a unei reinterpretări a dreptului. Este lupta școlii împotriva familiei și a Bisericii, căci valorile, principiile și credințele se transmit de către acestea din urmă și nu de către stat. Acest lucru este o garanție impotriva totalitarismului.

Lupta școlii împotriva familiei este vizibilă și în tendința din ziua de astăzi, pe de-o parte, de a-i obliga pe copii să participe la orele de educație sexuală, fără ca aceștia să aibă posibilitatea de a opta să nu participe, iar pe de altă parte, se face totul pentru ca aceștia să nu mai participe la orele de religie: religia e decalrată opțională, li se cere să solicite în scris particiarea, se încearcă transformarea orelor de religie în ore de cultura religioasă, de istoria religiilor sau de etică. Orice, doar transmiterea unei doctrine, unei credințe pe care părinții o au și doresc să o transmită copiilor lor.

Pascal Bernardin arată în cartea să « Machiavelli educator » mecanismul prin care statul ajunge să se ocupe de morală, după modelul marxist al tezei, antitezei și sintezei. Într-o prima fază, spunea el, se împiedică transmiterea valorilor, care în mod normal se face prin religie și rolul educator al Bisericii și al familiei. Într-o a doua fază, această lipsă de morală și de valori adevărate duce la haos în societate, datorită comportamentului imoral al oamenilor. Această situație impune necesitatea revenirii la o educație etică, dar care de aceasta dată este controlată de stat și de organizațiile internaționale și nu de familie și de Biserică. Într-o a treia fază, statul este cel care instituie controlul modificării valorilor.

În concluzie, părinții ar trebui să fie foarte vigilenti și să urmareasca tot ceea ce fac copiii lor la școală. Să discute cu profesorii și cu ceilalti părinți despre acest proiect de introducere a ideologiei în școli și să își manifeste dezacordul, atunci când este cazul. Să verifice conținutul manualelor și al cărtilor cu care copilul este în contact la școala, la bibliotecă sau la diverse activități școlare sau extrascolare. Și nu în ultimul rând, să le vorbească copiilor despre frumusețea și sensul trupului lor, care a fost creat pentru a iubi și pentru a da viață și să le spună ca ideologia de gen este o minciună despre persoana umană.

Ce a făcut Iuliu Maniu la 22, 23 şi 24 august 1944

0

Volumul Încercand imposibilul. Iuliu Maniu, britanicii şi situaţia dificilă a României în timpul războiului (1940-1944), publicat recent de Prof. George Cipăianu, Prof. Dennis Deletant şi Dr. Attila Varga, a spulberat legenda că, în demersurile de scoatere a ţării din războiul alături de Hitler, ţărărniştii şi liderul lor au urmat o agendă politică fixată de la Londra sau că au profitat în vreun fel de pe urma contactelor secrete cu britanicii.

Trebuie să le fim recunoscători autorilor că anul acesta am fost scutiţi de articolele ritualice din luna august, în care tot felul de neaveniţi ne spuneau cum s-a îmbogăţit Maniu din spionaj. Mai persistă, din păcate, ideea că Iuliu Maniu şi Dinu Brătianu au tratat cu uşurinţă momentele cele mai intense ale schimbărilor determinate de decizia Regelui de la 23 august 1944. Prof. Dennis Deletant foloseşte pentru ei termenul de „grămadă patetică” („pathetic bunch” în engleză), pe care îl preia de la secretarul Regelui, Mircea Ionniţiu (23 August 1944. Amintiri şi Reflexii, Revista istorică, vol. 2, nr. 9-10 (1991), pp. 557-575).

Fraza completă a Prof. Deletant este următoarea:

„În condiţiile în care Maniu şi Pătrăşcanu nu reuşiseră să cadă de acord asupra unei liste de miniştri şi nici nu se aflau la Palat, noul guvern trebuia să fie format la faţa locului cu consilierii Regelui. Niculescu-Buzeşti, consilier la Ministerul de Externe, a fost numit Ministru de Externe, generalul Aldea a devenit Ministru de interne, iar reprezentanţii celor patru partide din BND [Blocul Naţional Democrat] – Maniu, Brătianu, Petrescu şi Păstrăşcanu – au fost numiţi miniştri de stat fără portofoliu. Ionniţiu nu era, fără îndoială, singurul care credea că, în acel moment crucial, politicienii arătau ca o grămadă patetică”.

Gen. Aurel Aldea

Maniu şi Brătianu nu merită o astfel de etichetă şi nici Ionniţiu nu merită să fie popularizat ca purtător de cuvânt al criticilor acestora. Sper că formula este rodul traducerii nefericite a unor cuvinte folosite de Mircea Ionniţiu, pe care autorul lor le plasase într-un context mai larg şi mai nuanţat.

Ar fi utilă o privire asupra mai multor relatări ale actului de la 23 august 1944, pentru a înţelege poziţia partidelor istorice şi modul în care au abordat riscurile pe care şi le-au asumat atunci.

Mărturiile despre 23 august 1944 şi necesitatea corelării lor

Mărturiile legate de 23 august 1944 ne sunt oferite de cei care au avut contact nemijlocit cu evenimentele. Majoritatea au fost aruncaţi în închisoare de ruşi şi de slugile lor locale, care voiau să acapareze prestigiul acţiunii de ieşire a României din Axă şi totodată să distrugă elitele naţionale şi oamenii de caracter, aşa cum s-a procedat în toate ţările din blocul sovietic (Nu au fost arestaţi Generalul Constantin Sănătescu, care a murit prematur în 1947, şi alţi câţiva care au reuşit să fugă în Vest: Grigore Niculescu-Buzeşti, Valeriu (Rică) Georgescu, Mircea Ionniţiu, Neagu Djuvara ş.a.).

Fiecare martor relatează aspectele importante ale evenimentelor din perspectiva domeniului lui de activitate. Nicio mărturie nu este desăvârşită, dar toate trebuie să fie luate în seamă, mai ales că personalităţile din categoria liderilor participanţi la 23 august erau oameni deosebit de capabili intelectual, şi-au exersat foarte bine memoria în închisoare şi au folosit timpul petrecut acolo, între altele, pentru a-şi completa cunoştinţele de istorie recentă.

Relatările militarilor se ocupă în general de situaţia armatei şi de impactul acesteia asupra situaţiei generale. Nu se vede prea multă admiraţie pentru oamenii politici, dar prestaţia lor nu e analizată foarte detaliat, pentru că militarii aveau alte urgenţe în august 1944.

Oamenii afiliaţi partidelor şi diplomaţii ating aspectele politice, aşa cum le-a văzut fiecare. Una dintre cele mai detaliate relatări este cea a lui Ion Mocsony-Styrcea (1909-1992), fost diplomat şi mareşal al Palatului. Styrcea a avut marele merit de a fi un antihitlerist convins şi de a-i facilita Regelui contactele cu cei care se opuneau politicii nechibzuite a lui Ion Antonescu. Din păcate, nu a fost foarte curajos la Procesul PNŢ-ului. Memoriile sale au fost scrise în detenţie, sub presiunea anchetelor şi tratamentelor inumane. Styrcea a fost implicat şi în Procesul Pătrăşcanu, unde se ştie că ancheta a fost deosebit de brutală. Mărturia lui este interesantă şi importantă, dar trebuie să rămână în contextul în care a fost scrisă.

Relatările lui Styrcea pot fi corelate, de pildă, cu cele ale lui Victor Rădulescu-Pogoneanu (1910-1962) sauCamil Demetrescu (1913-1992). Toţi trei au fost în mijlocul evenimentelor din jurul lui 23 august 1944, aveau vârste apropiate şi erau în relaţii prieteneşti. Pogoneanu şi Demetrescu nu au făcut nicio tranzacţie cu regimul comunist, mărturiile lor nu se bucură de publicitate şi sunt atacaţi şi acum de slugile politicilor istorice antiromâneşti. În decembrie 1962, la închisoarea din Râmnicu Sărat, Pogoneanu a scris cu ultimele puteri o relatare a pregătirii şi realizării actului de la 23 august 1944 (publicată integral de ILD). După 15 ani de temniţă grea, Pogoneanu era paralizat, însă a refuzat să adopte o poziţie mai „suplă” în schimbul tratamentului medical. Moartea lui a survenit în aprilie 1963, în urma ororilor regimului condus de Vişinescu. Camil Demetrescu, după (pseudo)eliberearea de la închisoarea Râmnicu Sărat, a fost trimis în domiciliu obligatoriu în Bărăgan, pe care nu i s-a permis să îl părăsească pentru a-şi mai vedea o dată tatăl muribund, nici pentru a participa la înmormântarea acestuia. Revenit la Bucureşti, a fost angajat la munca de jos. În 1975, i s-a mai intentat un proces politic şi a fost arestat pentru scurt timp. Nu i s-a permis niciodată să părăsească ţara; i s-a refuzat paşaportul chiar pentru o vizită turistică de grup în Bulgaria. Memoriile sale au apărut postum, într-un singur tiraj mic, în 2001. Pogoneanu şi Demetrescu şi-au câştigat scump meritul de a li se lua în considerare mărturiile. Cu privire la 23 august, şi ei vorbesc de elemente neprevăzute, dar iau lucrurile ca atare, considerând că improvizaţiile erau inevitabile (Camil Demetrescu) şi că nici măcar nu sunt demne de menţionat faţă de situaţia gravă în care se afla ţara (Victor Rădulescu-Pogoneanu).

Există, de pildă, şi mărturia diplomatului şi ofiţerului englez Ivor Porter (1913-2012), care a fost prizonier în România până la 23 august 1944. Şi el îşi arată nedumerirea pentru absenţa de la Palat a liderilor politici după arestarea Antoneştilor, dar nu vine cu explicaţii simpliste sau acuzaţii.

Porter relatează (Operaţiunea Autonomus – În România pe vreme de război, Ed. Humanitas, 1991) că Maniu era de negăsit în după amiaza zilei de 23 august, remarcând că în cazul în care

„Gestapo-ul l-ar fi urmărit [pe Maniu] în acea după amiază, pentru a prinde firele vreunei insurecţii la Palat, ar fi fost grav indus în eroare”. Diplomatul englez înţelege că absenţa şefului PNŢ putea fi datorată unor măsuri de siguranţă şi nu îşi formează o părere decât după ce îl întâlneşte şi vorbeşte cu el, la 24 august: „Maniu era un bărbat îngrijit şi avea o mustaţă bine tăiată. Purta o cravată cenuşie şi un guler tare, alb şi îngust, din cele pe care le purta şi tatăl meu. Arăta mai curând a profesor şi nu-i dădeai în nici un caz cei şaptezeci şi trei de ani ai săi”. Când, în cursul conversaţiei, Maniu l-a întrebat dacă ar fi fost posibil să fie aduşi două mii de paraşutişti în România, Porter îşi aminteşte că „s-a auzit o explozie. Ferestrele s-au zguduit. Am fost împins cu scaun cu tot. Ministrul [Grigore Niculescu-Buzeşti] şi cu mine ne-am aplecat capetele pe masă(…) Numai Maniu a rămas nemişcat; când am ridicat capul, aştepta să-mi continui fraza… Mă întrebam dacă s-ar găsi atâţia pentru tot Orientul Mijlociu. M-a întrerupt ca să-mi spună că înţelesese. Mi-a mulţumit şi când mi-a zâmbit mi-am dat seama de ce omul acesta se bucura de sprijin atât de larg. De asemenea, părea că înţelesese pe loc punctul meu de vedere. Am realizat în acel moment că, dacă am fi reuşit să luăm legătura în decembrie trecut, dacă Chas [Lt. Col. A. G. G. De Chastelaine] ar fi stat în preajma sa, în toate aceste opt luni, lovitura de stat ar fi putut avea loc mult mai devreme.”

În sfârşit, o contribuţie importantă la cunoaşterea evenimentelor o are secretarul Regelui Mircea Ionniţiu (1921-1990). Ionniţiu era reputat pentru cumsecădenia şi spiritul său împăciuitor, dar nu îşi ascundea lipsa generală de încredere în oamenii politici. Totuşi, în aminitirile sale, lui Iuliu Maniu îi face un portret detaliat şi plin de respect. Aceasta nu îl împiedică să-şi arate indignarea şi dezamăgirea pentru absenţa de la Palat a şefilor partidelor în după masa zilei de 23 august: „…mi-am zis „Halal politicieni!”. Acest „Halal politicieni!” pare a fi cea mai severă critică adusă de Ionniţiu şefilor partidelor. Nu am găsit formula „grămadă patetică”, care nu e obişnuită în limba română şi mi-e greu să cred că intra în vocabularul neaoş şi ponderat folosit de Mircea Ionniţiu. De aceea, o traducere a lui „Halal politicieni” cu „pathetic bunch” (de la care s-a ajuns apoi la „grămadă patetică”) mi s-ar părea cam tendenţioasă. Oricum ar fi, e de reţinut că după ce exprimă critica de mai sus, adăugă:

„poate sunt nedrept în aprecierea mea, deoarece fiecare din ei ar fi avut o justificare valabilă care i-a împiedicat să apară pe lângă Rege în momente atât de grave pentru viitorul ţării” (Amintiri şi Reflecţiuni, Editura Enciclopedică, 1993, pag. 53).

E vorba de o hotărâre luată de grupul din jurul Regelui, la 21 august:

reprezentanţii partidelor politice vor căuta să se izoleze, pentru a nu atrage atenţia autorităţilor şi a serviciilor secrete prin activitate sporită, ţinând seama de iminenta acţiune” (pag. 41).

Această decizie a fost aplicată pe neaşteptate, cu trei zile mai devreme, la 23 august. Ionniţiu precizează că

„cei de la Palat nu ştiam unde s-au dispersat conducătorii, întrucât nu ne-am gândit că ar fi fost nevoie să luăm legătura cu dânşii înainte de începerea acţiunii militare prevăzute pentru 26 august. După ce s-a aflat că Antoneştii vor veni la Palat, şi în urma hotărârii Regelui de a-l confrunta pe Mareşal cu privire la armistiţiu, s-a decis ca reprezentanţii partidelor politice să fie avizaţi de noile circumstanţe şi de avansarea acţiunii militare cu trei zile înainte de data hotărâtă” (pag. 60).

Aşadar, la 23 august, secretarul Regelui nu avea contactele liderilor politici şi nu putea lua legătura cu ei la nevoie. Are însă scuza că atunci era foarte tânăr şi că fusese format să facă lucrurile bine în condiţii de normalitate.

De altminteri, există informaţia că preşedintele PNŢ a fost în contact cu Palatul Regal la 23 august, pe la ora 17, şi că s-a dus acolo în zorii zilei de 24 august, după cum i s-a cerut. Într-o declaraţie depusă în cadrul procesului lui Ion Antonescu, Iuliu Maniu a afirmat următoarele:

„…amănuntele loviturii le-am discutat în repetate rânduri cu M. S. Regele, cu d-l. mareşal Stârcea, cu d-l. Niculescu-Buzeşti – care era în centrul mişcării -, cu d-l. general Sănătescu şi cu d-l. general Dămăceanu. În ziua de 23 august 1944, dumnealor, între altele, mi-au repetat dorinţa M. S. Regelui de a forma eu guvernul. Nu am acceptat, motivând că, fiind vorba de aplicarea armistiţiului, operaţie prin esenţă militară, era necesar ca preşedintele Consiliului să fie un militar. Am consimţit însă să intru în guvern ca ministru fără portofoliu, spre a da colorit politic şi popular guvernului. Despre arestarea mareşalului Antonescu am fost informat deodată cu ceilalţi conducători ai partidelor din Blocul Democratic imediat după săvârşirea ei, adică în ziua de 23 august 1944, la orele 17.30, prin dl. dr. Aurel Leucuţia, de către dl. mareşal al Palatului Mocioni Stârcea, într-un apartament al locuinţei d-lui A. Leucuţia unde se aflau, în acel moment, reprezentanţii Blocului Democratic în frunte cu dl. Pătrăşcanu şi Titel Petrescu, care aşteptau rezultatul loviturii de stat şi chemarea la Palat.
În zorii zilei următoare, dl. Gr. Niculescu-Buzeşti m-a anunţat prin dl. Leucuţia că germanii pregătesc atacul împotriva capitalei, rugându-mă să mă prezint imediat la Palat. În dimineaţa de 24 august 1944, fiind la Palatul Regal de la ora 6, am contribuit, împreună cu membrii noului guvern, aflaţi în Palat, la luarea măsurilor pentru respingerea coloanelor germane, ce se îndreptau spre Capitală, deci la întoarcerea armelor împotriva foştilor „aliaţi” ai ţării; aceasta în timp ce nemţii bombardau Palatul Regal, pricinuind morţi şi răniţi, jertfe ale nerespectării obligaţiilor de onoare germane. Am stat în Palatul Regal, care era obiectivul de căpetenie al avioanelor germane, în tot timpul bombardamentului.”

Gen. Dumitru Dămăceanu

Ionniţiu a fost foarte ocupat în după-amiaza zilei de 23 august şi e posibil să nu fi avut informaţii complete asupra celor de mai sus. El l-a însoţit pe Rege la Dobriţa, deci ştie numai din auzite ce s-a întâmplat în absenţa sa. În plus, potrivit cuvântului introductiv la „Amintiri şi reflexiuni” scris de Rodica Ionniţiu, şi-a consemnat amintirile în anii ’80, adică la 40 de ani de la evenimente, de aceea, unele inadverteţe minore pot fi trecute cu vederea.

Cred că trebuie să îi fim recunoscători lui Mircea Ionniţiu că a fost mereu alături de Rege şi l-a sprijinit în cele mai grele momente prin care a trecut ţara. Aminitirile pe care ni le-a lăsat au o mare valoare istorică şi morală, fiind un rod ales al calităţilor sale umane şi intelectuale incontestabile. Sunt însă de părere că mărturia lui trebuie să fie citită în întregime şi în corelaţie cu alte surse (poate nu chiar din categoria lui Avram Bunaciu sau Silviu Brucan).

Consemnul de dispersare

Consemnul de dispersare e menţionat de mai multe ori şi de Corneliu Coposu în jurnalul său. De altfel, e obişnuită măsura ca liderii unei naţiuni să fie puşi la adăpost, separat, atunci când se anticipează un risc important pentru ei. (S-a procedat astfel şi în SUA, la 11 septembrie 2001 şi în timpul recentelor atacuri ale Antifa şi BLM.) În august 1944, Brătianu s-a dus la moşia de la Florica, Maniu a stat cu prieteni din Bucureşti şi Regele a plecat la Dobriţa, în Oltenia. E cât se poate de evident că prudenţa era necesară în momentele critice ale ieşirii României din Axă şi nu înţeleg de ce unora li se pare că prezenţa nemţilor la Bucureşti putea fi tratată cu uşurinţă.

Dificultăţile de comunicare au fost datorate numai caracterului clandestin al acţiunii şi, din 24 august, bombardamentelor germane. În rest, comunicarea între organizatorii principali ai acţiunii a funcţionat. Mircea Ionniţiu spune că la reuniunile pregătitoare de la Palat

„nu exista protocol. Cine avea ceva de spus îşi spunea părerea, aşteptând să termine cel care vorbea. Cu toate că eram secretarul Regelui nu ţineam notiţe (…) ne era teamă ca orice document, însemnare, notiţă să fie descoperită de unul din agenţii Siguranţei sau Gestapoului care mişunau în jurul nostru” (Amintiri şi Reflexiuni…, pag. 69).

Maniu, Brătienii şi Barbu Ştirbey au lucrat bine împreună în ciuda faptului că în trecut fuseseră pe poziţii politice foarte diferite. Şi tehnic lucrurile au mers destul de bine. Prin grija ing. Dan Brătianu, directorul Societăţii de Telefoane din Bucureşti, şi a colegului său, ing. Andrei Chrissogelos, precum şi cu colaborarea activă a Col. Traian Borcescu de la Serviciul Special de Informaţii (SSI), au fost tăiate comunicaţiile nemţilor (şi ale potenţialilor colaboraţionişti). Restul telefoanelor din Bucureşti au funcţionat până la bombardamente, astfel că Societatea de Telefoane a contribuit substanţial la succesul întregii acţiuni.

În după amiaza de 23 august ar fi fost (poate!) util să fie mai mulţi sfătuitori pe lângă Rege, dar s-a optat pentru precauţie. În cazul în care trebuia să se recurgă la arestarea Mareşalului, se ştia că ar fi urmat o ripostă a nemţilor şi a eventualilor sprijinitori ai lui Antonescu. (Ar fi fost foarte neinspirat ca în tensiunea de atunci, dintr-o stângăcie de moment, Killinger sau Gerstenberg să dea de Maniu sau de Brătianu la Palat în seara zilei de 23 august.) Generalul Sănătescu şi alţi lideri militari cronsiderau că şansele de izbândă ale românilor erau îndoielnice. Până la 26 august, situaţia se putea întoarce oricând în favoarea nemţilor şi totul se termina cu arestarea Regelui şi a celor din jurul său. Nu era cazul să se faciliteze şi arestarea lui Maniu şi a lui Brătianu.

Formarea noului guvern

În ce priveşte lista noului guvern, e puţin forţat să se susţină că „Maniu şi Pătrăşcanu nu reuşiseră să cadă de acord asupra unei liste de miniştri” (Încercând imposibilul…, pag 205). Lista nu s-a discutat între cei doi, pentru că Maniu şi Brătianu considerau că noul guvern trebuia să fie unul de militari, deoarece armistiţiul e un act militar şi militarii pot accepta concesii teritoriale, care erau de acum inevitabile şi pe care oamenii politici nu ar fi trebuit să le accepte. Aşadar, participarea PNŢ şi PNL la formarea noului guvern nu avea să fie substanţială. Ruşii erau deja ostili PNŢ-ului şi Maniu nu ar fi fost cel mai indicat să negocieze cu ei, fiind bine cunoscută opoziţia sa la cedarea Basarabiei şi a Bucovinei de Nord. E arhicunoscut că Maniu nu îşi schimba uşor deciziile şi era foarte atent cu uzanţele. El refuzase conducerea guvernului şi spusese ce crede despre întocmirea listei. Prin urmare, s-a gândit că nominalizările vor fi făcute de cel care urma să îşi asume această răspundere, aşa cum era obiceiul. Cu toate acestea, Maniu a luat asupra sa decizii grele, de exemplu atunci când a insistat ca Bucureştiul să fie apărat de nemţi cu orice preţ, în ciuda avizului militarilor (v. Declaraţia lui V. R.-Pogoneanu din 2 decembrie 1962). Camil Demetrescu (Note – Relatări, Editura Enciclopedică, 2001) subliniază locul aparte pe care îl avea preşedintele PNŢ în Guvernul Sănătescu şi remarcă modul său „de a conduce cu autoritate. Mi-am dat seama de acest lucru, în consiliile de miniştri la care am asistat ca secretar, când Generalul Sănătescu le conducea, prin delegaţie, aş zice, urmând sugestiile impuse de Maniu printr-o autoritate formal politicoasă la extrem („Rog respectuos pe domnul prim-ministru să…”)”.

Şi Mircea Ionniţiu aminteşte că Maniu şi Brătianu doreau ca noul guvern să fie alcătuit din militari/tehnicieni, pentru că

„socoteau că aceştia pot să execute cu mai mare folos măsurile detaliate pe care trebuia să le elaboreze noul guvern. Bănuiala mea era atunci, ca şi acum, că Maniu era convins că schimbarea direcţiei politice externe fusese aprobată de partide prin declaraţia semnată la 20 iunie [la constituirea BND], că restul chestiunilor ca încetarea ostilităţilor şi semnarea armistiţiului erau de competenţa militarilor şi tehnicienilor. Lucreţiu Pătrăşcanu şi Titel Petrescu erau amândoi de acord că însemnătatea viitoarelor acţiuni era aşa mare încât partidele politice nu numai că trebuiau să şi le însuşească, dar trebuiau să arate ţării sprijinul lor necondiţionat” (Amintiri şi Reflexiuni…, pag. 41).

Poate Pătrăşcanu şi Petrescu nu înţelegeau atunci, dar acum e clar ce fel de sprijin necondiţionat avea în vedere PCdR şi este uşor de înţeles că soluţia propusă de Maniu şi Brătianu a fost înţeleptă.

Cât despre numirea Gen. Sănătescu, acesta era acceptat atât de Mareşal, cât şi de opoziţie şi ar fi primit oricum o funcţie importantă, indiferent cum se făcea schimbarea, cu sau fără Ion Antonescu. Ce contează cel mai mult este că guvernul Sănătescu şi-a îndeplinit responsabilităţile în ciuda unor dificultăţi imense. Gen. Sănătescu a fost un premier foarte onorabil şi miniştrii pe care şi i-a ales s-au dovedit competenţi şi patrioţi (iar când au fost aruncaţi în închisoare, şi-au îndeplinit cu curaj şi statornicie angajamentele morale faţă de Coroană, căştigând admiraţia camarazilor de suferinţă şi uneori chiar pe cea a torţionarilor; militarii şi istoricii din timpul comunismului i-au respectat şi au avut încredere în cuvântul lor).

Gen. Constantin Sănătescu

În scurta revenire la normalitate după 23 august, ţara a fost unită şi instituţiile au funcţionat, ceea ce a întârziat sovietizarea. Fără Guvernul Constantin Sănătescu, dezastrul ar fi fost mai rapid şi rezistenţa anticomunistă mai puţin puternică. Liderul comunist Gheorghe Apostol afirma

„Ana [Pauker] a făcut mare scandal când a sosit în țară: „De ce s-a realizat 23 august? Fără el, țara ar fi fost ocupată de trupele sovietice, s-ar fi instaurat dictatura proletariatului de la început, nu s-ar fi dat timp de respirație burgheziei!””.

Lucreţiu Pătrăşcanu chiar a plătit cu viaţa faptul că a încurcat socotelile lui Stalin permiţând un „timp de respiraţie burgheziei”. Numai cine nu vrea nu vede că, de peste 75 de ani, duşmanii şi trădătorii ţării sunt deranjaţi că România a reuşit să iasă singură din Axă la 23 august 1944.

După arestarea Antoneştilor: emoţii imense, incertitudini şi colaborare

Ieşirea României din Axă a fost pregătită cât s-a putut mai bine, la adăpost de ochii nemţilor, prin decizii politice, demersuri diplomatice, măsuri pentru a asigura pe cât se putea apărarea Capitalei şi controlul comunicaţiilor etc. Cu toate acestea, era imposibil să se prezică toate situaţiile, să se elimine toate riscurile şi mai ales să se evite drama naţională. Şansele de succes au fost foarte reduse. Datorită organizării acţiunii, solidarităţii militarilor şi populaţiei civile cu Regele, şi nu în ultimul rând ajutorului Providenţei, acţiunea a reuşit “în singura clipă posibilă”, cum spunea Victor Rădulescu-Pogoneanu.

Cei care au fost în miezul evenimentelor la 23 august 1944 vorbesc de trăiri intense şi de strădania tuturor de a face faţă povocărilor. Diplomatul Camil Demetrescu menţionează că

„(…) fiecare vorbea cu fiecare şi-i atrăgeau atenţia Regelui, lui Sănătescu – foarte calm – sau între ei înşişi, asupra atâtor foarte serioase probleme(…) aspectul general natural cuprindea şi o notă de dezordine. Nu putea fi altfel. Era firesc să se improvizeze.”

Un alt diplomat, Emil Lăzărescu, aminteşte că emoţia era „deosebit de profundă”, momentul fiind dominat de personalitatea lui Mihai I –

„intră Regele: impresie extraordinară: calm, siguranţă”, ceea ce confirmă şi Camil Demetrescu: „Impresia pe care mi-a făcut-o Regele a fost mai bună decât cea curentă în saloane. Siluetă, înalt, frumos şi mai cu seamă prezentabil, natural la culme, atitudine de atenţie încordată, asculta sfaturi şi punea întrebări cu rost. Părea a fi depăşit cunoscuta timiditate, aproape maladivă, a marelui său bunic”. Demetrescu observă că „atmosfera era încărcată de seriozitate şi tensiune. Toţi erau preocupaţi. Nu am văzut pe nimeni mai agitat” şi adaugă cu umorul său inconfundabil „ca să găsesc neapărat pe unul şi de tipul acesta, mi-aş reaminti de Ionel [Mocsony-Styrcea]!”.

C. Coposu aminteşte şi o mică anecdotă în legătură cu dispoziţia din acele ore a lui Mocsony-Styrcea: în dimineaţa zilei de 24 august, când preşedintele PNŢ a intrat în Palat, Styrcea i-a exprimat „omagii lui Maniu şi felicitări”, după care a adaugat, către Coposu, „surâzând triumfător „L-am doborât!””. Se referea la Ion Antonescu, din cauza căruia pierduse postul de mareşal al Palatului (*).

Ce a făcut Iuliu Maniu când Regele a hotărât ieşirea României din Axă

De fapt, atmosfera de tensiune a fost prezentă şi înainte de 23 august. Ion Antonescu, care luase de unul singur câteva decizii istorice ce se dovediseră catastrofale, acum înţelegea că ţara trebuie să iasă din Axă, însă dădea prea multă importanţă relaţiei lui cu nemţii şi nici nu îşi stăpânea firea. Situaţia de pe front era dezastroasă. Nefiind germanofili, toţi românii aşteptau cu nerăbdare o schimbare. În plus, pentru grupul din jurul Regelui, lucrurile s-au precipitat când s-a aflat că Mareşalul urma să plece pe front la 26 august, data la care se planificase iniţial anunţarea schimbării politicii României.

În jurnalul său, Corneliu Coposu expune foarte în detaliu ce a făcut Iuliu Maniu în preajma zilei Z. Multe din informaţiile lui sunt confirmate şi de alte mărturii, poate mai puţin detaliate. Coposu avea o memorie impresionantă, a fost prezent la o parte din discuţiile la care a participat Maniu şi a avut posibilitatea să îşi verifice informaţiile cu oameni politici, diplomaţi, militari etc., care au cunoscut foarte bine desfăşurarea evenimetelor, oameni pe care i-a întâlnit după 1944, în închisoare sau în domiciliu obligatoriu, precum şi în contactele prieteneşti cu aceştia de după închisoare (diplomaţi din MAS, precum Camil Demetrescu şi Emil Oprişan, ing. Radu Niculescu-Buzeşti, fratele lui Grigore Niculescu-Buzeşti, av. Victor Anca etc.).

Aşadar iată, foarte pe scurt, câteva momente din activitatea lui Iuliu Maniu la 22 august 1944, din consemnările lui C. Coposu:

  • În prima parte a zilei, Maniu primeşte numeroase vizite ale liderilor PNŢ din Bucureşti şi se interesează de capacităţile ţărăniştilor de a asigura o anumită rezistenţă armată împotriva celor care ar fi încercat să zădărnicească decizia României de a părăsi Axa;
  • Discută cu Ion Mihalache despre întâlnirea cu Ion Antonescu programată a doua zi. Ideile principale ale mesajului ce urma să fie transmis sunt următoarele:
    – Mareşalul trebuie să facă armistiţiul, pentru că războiul e detestat şi hitleriştii sunt urâţi de moarte de popor;
    – alianţa cu nemţii este împotriva intereselor ţării;
    – nemţii nu şi-au respectat angajamentele, înfrângerea lor e certă şi acum distrug ce a rămas din armata noastră pentru a-şi acoperi retragerea;
    – există pericolul ca teritoriul naţional să devină teatru de război între ruşi şi nemţi, iar distrugerile vor fi imense;
    – existenţa naţională e în joc;
    – pe front este dezastru;
    – Mareşalul are obligaţia patriotică de a salva ce se mai poate salva, altfel va fi socotit trădător;
    – În cazul în care Mareşalul face o criză de orgoliu, să fie lăsat să „îşi consume nervii în peroraţii şi apoi [Mihalache] să reia cu tenacitate şi calm, ofensiva” (C. Coposu).
  • Seara, Maniu discută cu Grigore Niculescu-Buzeşti şansele de ieşire din războiul alături de Hitler, cu şi fără participarea lui I. Antonescu. Maniu refuză să preia conducerea noului guvern.
  • Maniu şi Gr. N.-Buzeşti merg la Palat. Sănătescu, Regele, Pătrăşcanu şi Titel Petrescu doresc şi ei ca Maniu să conducă guvernul. Maniu propune ca partidele din Blocul Naţional Democrat să fie reprezentate în guvern de miniştri fără protofolii, care vor constitui „garanţia politică a guvernului de militari pentru opinia publică din ţară şi din străinătate” (C. Coposu).

Ce a făcut Iuliu Maniu la 23 august 1944

  • Dimineaţa devreme sosesc la Maniu Gen. C. Sănătescu și (pe atunci) Col. D. Dămăceanu. Vor să încerce încă o dată să îl convingă pe Maniu să preia conducerea noului guvern. Maniu refuză calm şi reia motivele amintite mai sus.
  • Maniu pleacă la Dinu Brătianu, în Calea Dorobanţi, unde vine şi Titel Petrescu. Soseşte şi Gheorghe Brătianu de la Snagov. Acesta relatează că Ion Antonescu înţelege că ţara trebuie să iasă din război, dar are câteva condiţii:
    – Partidele de opoziţie sau măcar Maniu şi Brătianu să îşi asume în scris răspunderea istorică şi politică a armistiţiului;
    – Să i se dea mână liberă pentru a alege el [Ion Antonescu] momentul cel mai bun pentru tratarea armistiţiului, în orice caz după restabilirea frontului şi oprirea ofensivei sovietice;
    – Să aibă posibilitatea de a obţine în prealabil asentimentul nemţilor pentru ieşirea României din război.
    Gh. Brătianu relatează şi că I. Antonescu e convins că sovieticii vor oferi condiţii bune de armistiţiu, pentru că le vom asigura o înaintare spectaculoasă, fără pierderi, de 3000 km;
    Maniu, Brătianu şi Titel Petrescu sunt de acord cu punctul I, adică acceptă asumarea în scris a răspunderii armistiţiului, dar nu şi punctele II şi III. Gh. Brătianu revine imediat la Mareşal, fără documentul semnat, nu pentru că cei trei ar fi evitat să îşi asume răspunderea, ci pentru că era important ca Mareşalul să nu îi contacteze între timp pe nemţi.
  • După ora 12, Maniu se întâlneşte cu L. Pătrăşcanu însoţit de Constantin Agiu. Pătrăşcanu, Agiu şi Titel Petrescu insistă şi ei ca Maniu să-şi asume conducerea guvernului. Maniu refuză. Comuniştii cer trei ministere în noul guvern. Cei de faţă se despart stabilind să reia discuţiile în aceeiaşi seară.
  • La ora 14, soseşte Mihalache, nemulţumit de discuţia cu Antonescu, care declarase că îşi “rezervă libertatea şi dreptul de a aprecia singur cel mai favorabil moment şi nu se arată dispus să primească sfaturi de la oameni care nu cunosc tactica militară şi harta frontului” (C. Coposu).
  • La ora 15, vine şi de la Gh. Brătianu informaţia că Mareşalul nu mai acceptă niciun amestec în treburile pe care le consideră de competenţa lui. Dinu Brătianu pleacă spre Piteşti (Florica) şi lasă ca persoană de contact pe C. (Bebe) Brătianu.
  • Ora 15.30, Maniu îi relatează lui Buzeşti cele de mai sus; spune că Ion Antonescu nu trebuie să îi informeze pe nemţi despre intenţiile României. Buzeşti este de acord. Maniu acceptă ca Regele şi Sănătescu să-i coopteze în guvern pe cei care pot fi utili, inclusiv foşti carlişti. Buzeşti trimite la Cairo telegrama prin care se cere acceptul pentru declanşarea acţiunii.
  • La ora 17.30, Palatul îl informează pe Maniu că Antoneştii au fost arestaţi. S-au dat dispoziţii de întrerupere a comunicaţiilor nemţilor, precum şi ale Jandarmeriei, Siguranţei şi SSI. Se transmite încă o dată „consemnul general: dispersare şi adăpostire până la limpezirea situaţiei” (C. Coposu).
  • Coposu informează pe cei de la Palat că Dinu Brătianu este plecat din Capitală, iar Pătrăşcanu şi TiteI Petrescu vor fi la orele 20 la Sabin Mănuilă în str. Schitu Măgureanu, unde au întâlnire cu Maniu.
  • Maniu roagă să li se transmită lui Titel Petrescu şi L. Pătrăşcanu că întâlnirea respectivă a devenit fără obiect şi că se vor relua discuţiile în şedinţa consiliului de miniştri. Anunţă că în zori va fi la Palat.
  • Leucuţia propune schimbarea locuinţei în care să stea Maniu. Av. Elekeş oferă apartamentul său. Maniu şi Coposu pleacă acolo, împreună cu Nerva Elekeş, Victor Anca (**) şi alţi ţărănişti care sosiseră între timp.
  • Elekeş face legătura cu ing. Papadache (de la Telefoane) şi îi cere să transmită orice informaţie demnă de înregistrat, apoi ia legătura cu Palatul. Buzești relatează pe scurt evenimentele.
  • Maniu vorbeşte apoi la telefon cu Sibiul, Blajul, Baia de Arieş. I se comunică lui Buzeşti numărul de telefon la care poate fi găsit Maniu. Vizitatorii pleacă.

Ce a făcut Iuliu Maniu la 24 august 1944

  • Gen. Gheorghe Mihail

    Ora 3. Gr. N.-Buzeşti informează telefonic despre ciocniri între trupele germane şi române. Generalul Gheorghe Mihail, noul şef al Marelui Stat Major, dispune riposta.

  • De Chastelain şi colonelul Niculescu duc la Ankara mesajul noului guvern. Toate misiunile diplomatice române sunt informate că România rupe legăturile cu Germania, solicită nemţilor să părăsească ţara şi doreşte să încheie armistiţiul.
  • Dimineaţa devreme, Maniu şi Coposu ajung la Palat, unde Gr. N.-Buzeşti le relatează cele întâmplate:
    – Plecarea Regelui la Dobriţa,
    – Predarea Antoneştilor de către Gen. Sănătescu gărzilor patriotice ale PCdR,
    – Arestarea fără dificultăţi a oamenilor-cheie ai regimului Antonescu,
    – Audienţa la Rege a lui Manfred von Killinger, ambasadorului Reich-ului la Bucureşti,
    – Audienţa generalilor Gerstenberg, ataşatul Luftwaffe, şi Hansen, conducătorul misiunii militare germane.
    – Propunerea lui Sănătescu ca lucrările guvernului să aibă loc la cazarma de la Bolintinul din Vale.
    – Solicitarea noului ministru de externe, Gr. N.-Buzeşti, ca Aliaţii să acorde guvernului condiţiile ameliorate de armistiţiu oferite de ambasadoarea sovietică în Suedia Alexandra Kollontay.
  • La Palat, când era Maniu acolo, mai rămăseseră Gen. Sănătescu şi colaboratorii săi, Gr. N.-Buzeşti şi grupul de la MAS – V. R.-Pogoneanu, Camil Demetrescu, Florin Roiu, Emil Lăzărescu.
  • Anterior, sosiseră la Palat, direct din închisoare, ofiţerii englezi prizonieri (De Chastelain era deja în drum spre Ankara) şi echipa lui Rică Georgescu, care realizase contactele clandestine cu englezii.
  • C. Bebe Brătianu fusese la Palat. L. Pătrăşcanu şi TiteI Petrescu plecaseră să se pună la adăpost, până Ia clarificarea situaţiei. Dinu Brătianu nu fusese la Palat şi a rămas la Florica.
  • Gen. Sănătescu îl primeşte pe Maniu şi discută teme legate de situaţia curentă:
    – Maniu îl felicită pe general pentru reuşită.
    – Referitor la predarea Antoneştilor, Maniu afirmă că erau în „honesta custodiae” a Regelui şi nu ar fi trebuit să fie încredinţaţi unor particulari. Noul prim-ministru răspunde că nu putea să le asigure paza, că se puteau sufoca în încăperea în care se aflau şi că exista riscul ca susţinătorii lor sau nemţii să îi elibereze (pentru că aveau această posibilitate şi ştiau că apărarea Palatului e vulnerabilă).
    – Gen. Sănătescu exprimă temeri legate de un asalt german asupra Capitalei – efectivele româneşti sunt puţine, iar completarea lor nu putea fi făcută mai repede de două zile. Este de părere că Palatul Regal trebuie părăsit.
  • Sosesc la Palat ştiri despre atacul german de la Băneasa. Buzeşti începe să redacteze declaraţia oficială de război contra Germaniei.
  • Se dă alarma. Gen. Sănătescu părăseşte adăpostul ca să dea instrucţiuni pentru contracararea nemţilor.
  • În jurul orei 14, într-o pauză între bombardamente, Maniu şi Coposu pleacă de la Palat. Ajung după mai multe peripeţii în adăpostul Băncii Naţionale, unde îi reîntâlnesc pe Gen. Sănătescu, Gen. Aurel Aldea, membri ai noului guvern, Gr.-N. Buzeşti, V. R.-Pogoneanu, Camil Demetrescu, Florin Roiu, Emil Lăzărescu.
  • Rică Georgescu şi Nicolae Ţurcanu propun să fie aduşi radiotelegrafiştii americani şi englezi făcuţi prizonieri şi să li se dea aparatele ca să ia legătura cu baza aeriană aliată de la Foggia (Sudul Italiei).

Această prezentare a activităţii lui Iuliu Maniu în zilele de 22, 23 şi 24 august rămâne foarte sumară şi nu poate înlocui consultarea întregului text al lui Coposu, precum şi alte surse. Totuşi, din cele de mai sus se poate vedea că preşedintele PNŢ nu şi-a economisit eforturile. De altfel, pericolele ieşirii din războiul alături de Hitler nu se judecă doar pentru câteva zile din august 1944. Concepţia demersurilor pentru ieşirea din Axă aparţine în cea mai mare mare parte lui Maniu, care şi-a asumat riscuri de pe vremea când ruşii încă erau fraţi cu nemţii şi nu deveniseră, din „pragmatism”, aliaţi ai anglo-americanilor. Cine se încumetă să îl evalueze pe Iuliu Maniu, trebuie să înţeleagă principiile pe care le respecta el şi modul lui de lucru.

La 23 august 1944, Iuliu Maniu şi Dinu Brătianu au făcut ceea ce stabiliseră împreună cu restul grupului din jurul Regelui. Împreună C. T. Petrescu, au fost de acord şi să îi dea Mareşalului acordul scris pentru ca să facă acesta ieşirea din Axă, deci nu au ezitat să îşi pună onoarea în joc şi să se expună în caz de eşec. Deşi a refuzat – cu un motiv serios – să conducă noul guvern, Maniu şi-a îndeplinit responsabilităţile şi a slujit foarte bine ţara în rolul pe care şi l-a asumat.

În 2020, nu se mai poate sugera că şefii PNŢ şi PNL au neglijat formarea noului guvern şi au lipsit pur şi simplu la apel, comportându-se ca o „grămadă patetică”.
________

(*) Ion Mocsony-Stârcea şi-a atras furia Mareşalului Ion Antonescu pentru că a obţinut prin mijloce neortodoxe aprobarea lui Mihai Antonescu pentru cuvântarea Regelui de Anul Nou 1943, în care Mihai I a afirmat că România urmăreşte în război numai ce este al ei.

Camil Demetrescu relatează amănunţit (şi amuzant) tot contextul acestui episod. Discursul amintit „cuprindea, implicit, repudierea formulei şi ţelului Mareşalului, a războiului total, a războiului ideologic şi „sfânt””. După redactarea discursului, Styrcea a trebuit să ia de la M. Antonescu o viză care era obligatorie pentru orice manifestare publică a Regelui. „Inspirându-se de la un precedent, spune Demetrescu, când Ică [Mihai Antonescu] a strecurat la semnat Regelui decretul-lege privind organizarea şi funcţionarea Fundaţiilor Regale şi când făgăduielile acestuia, făcute la cererea Regelui, ca fundaţiile să nu fie instrumente de propagandă ale regimului, nu au fost respectate, Styrcea, care îndeplinea funcţiunile şi de mareşal al Curţii, fiind secretarul particular al lui Mihai, a cerut audienţă lui M. Antonescu târziu seara, speculând mai întâi faptul că acesta, care muncea mult şi era şi o fire discursivă, va fi obosit. A mai socotit şi bunăvoinţa pe care Mihai Antonescu o arăta din ce în ce mai marcat Regelui şi mamei sale. Şi, în fine, a pregătit discursul astfel scris la maşină, bineînţeles ca să înceapă şi să continue aşa cum conveniseră într-o discuţie anterioară, strecurând formula cu pricina astfel ca nici la începutul şi nici la sfârşitul discursului să nu fie aparentă. Pe de altă parte, profitând de acea oboseală şi de acea bunăvoinţă şi fiind şi Ionel un discursiv, l-a ameţit cu vorba pe vicepremier, în aşa chip că acesta a vizat documentul; cum spune francezul totul a mers „comme une lettre à la poste!” Iar în timpul ceremoniei [pronunţării discursului] de la Palat, [Styrcea] a profitat de un moment de neatenţie a Mareşalului, care s-a aşezat pe aceeaşi treaptă pe care se găsea Regele, şi l-a trimis pe maestrul de ceremonii, colonelul Ullea, să-i atragă atenţia şi să-l roage să se aşeze conform protocolului. Mareşalului atât i-a trebuit, să fie înfruntat ca să se înfurie, să refuze categoric să schimbe de treaptă şi să nu mai asculte nimic din discursurile de care atunci, ca să întrebuinţez o expresie vulgară dar potrivită, i se fâlfâia.

Killinger a venit însă peste o zi, două să protesteze, după ce i s-a atras şi lui atenţia, iar Mareşalul convins că totul pornise de la Styrcea l-a convocat imediat pentru lămuriri şi explozie în seara târzie a aceleiaşi zile la vila de la Băneasa. L-a primit cu o atitudine dură, înconjurat de nişte aghiotanţi, era prezent printre aceia col. Zaharia, erou de război, infirm de o mână şi foarte politicos. Ionel Mocsonyi-Styrcea se aştepta la o arestare chiar. Era prezent şi Mihai Antonescu. La gravele imputări ale Mareşalului, omul Regelui i-a răspuns că totul fusese făcut după regulă – Mihai Antonescu contestase cu toată energia (şi cu bună credinţă) faptul că văzuse şi mai puţin că aprobase discursul buclucaş. Când I. Mocsonyi-Styrcea i-a arătat exemplarul vizat, Ică a rămas mut, chiar mut, iar Mareşalul i-a spus, plictisit mai mult, „Iar mi-ai făcut-o, Ică!”

Urmarea directă şi imediată a acestui episod a fost un ordin de mobilizare şi trimitere pe front a „soldatului T. R. [termen redus]” Ion Mocsony-Styrcea, care ordin a fost anulat de Rege. Atunci, în continuare, s-a prezentat o echipă de la Interne să-l ridice pe Styrcea de la el de acasă, la Sos. Kiseleff. Ionel a sărit peste zidul curţii şi s-a refugiat la Palat, unde a fost găzduit de Rege şi de unde a refuzat să se ducă la Ministerul de Interne, unde a fost din nou convocat, cu asigurări liniştitoare, din partea lui Pichi Vasiliu [ministrul de interne] pe care nu le-a crezut şi i-a cerut, conform protocolului Curţii, să vină acela să-i vorbească la Palat.

Totul s-a complicat cu ameninţări directe ale lui Ion Antonescu faţă de Rege şi cuibul de agenţi anglofili de lângă el, de punere „în concediu” a Suveranului, „concediu” silit, cu intervenţia lui Ică, cu ceartă între acesta şi Mareşal şi în fine cu un fel de arbitraj al primului preşedinte al Casaţiei. Şi s-a terminat printr-un compromis: aghiotanţii regali au fost înlocuiţi cu alţii aleşi de rege. Lui Styrcea i s-a retras delegaţia de a face funcţiuni de mareşal al Curţii, mareşal a fost numit un prieten al Mareşalului Antonescu, iar şeful Casei Militare a fost numit Generalul Sănătescu care era în bune relaţii şi cu Antonescu. Pentru alegerea lui Sănătescu, Buzeşti a strâns multe informaţii din multe surse, dorind să ştie dacă e un om de încredere şi devotat Regelui. Părinţii mei fiind vechi şi buni prieteni cu soţii Sănătescu, mama din şcoală cu doamna, am putut şi eu, fiind întrebat de Buzeşti, care ştia despre aceste legături, să confirm bunele intenţii ale generalului. În fine, loan Mocsonyi-Styrcea a fost însărcinat cu funcţia de mare maestru al vânătorilor regale, tot o înaltă dregătorie de Curte, care-i asigura aceleaşi posibilităţi de a-l vedea pe Rege, ceea ce era important. Dar el a păstrat „un dinte” împotriva lui Maniu, încă şi în puşcărie, la Piteşti, unde ne-am reîntâlnit, cum că l-ar fi abandonat în final, sfătuindu-l să cedeze funcţiile de mareşal al Curţii regale, după ce tot timpul mai înainte îl susţinuse şi sfătuise să nu cedeze. Dar nici mareşalul Antonescu nu putea fi umilit şi nici rupte toate punţile cu el, pe o chestiune ajunsă până la urmă personală.”

(**) Avocaţii Nerva Elekeş şi Victor Anca http://inliniedreapta.net/avocatul-anca/ ( bunicul meu), erau prieteni din studenţie şi un timp au fost asociaţi la un cabinet de avocatură. Erau vecini. Av. Anca locuia între bisericile Stavropoleos şi Sf. Dumitru, iar av. Elekeş, pe Cheiul Dâmboviţei, într-un bloc din faţa Tribunalului Mare, spre Calea Victoriei. Ce doi nu au avut funcţii în PNŢ şi au rămas alături de Iuliu Maniu în momentele în care acesta a fost părăsit de mulţi colaboratori, în timpul dictaturii carliste, după venirea nemţilor şi apoi a ruşilor. Ideea de a sta lângă Iuliu Maniu în ziua de 23 august era să-l ferească de nemţi şi, dacă cei prezenţi ar fi fost depăşiţi, să existe martori, astfel încât episodul să nu poată fi muşamalizat uşor.

Prima dezbatere prezidențială Biden-Trump: gânduri și concluzii

0

În timp ce lumea dormea, m-am sacrificat eu și m-am uitat la prima dezbatere pentru prezidențiale din SUA. Îngăduiți-mi să vă las aici câteva gânduri, concluzii, păreri personale. Pe de altă parte, dacă aveți timp, vă recomand să urmăriți dezbaterea. Ea spune mult mai mult despre starea noastră ca civilizații occidentale, decât despre cei doi candidați și cursa pentru Casa Albă. N-am să trec prin toate temele (șase) ale dezbaterii, ci am să mă refer la cele patru componente. Încerc să fiu obiectiv, dar nu ascund că mi-aș fi dorit ca una dintre părți să iasă victorioasă. Iată concluziile mele pe care le puteți cel mai bine evalua, urmărind dezbaterea.

Cele patru componente ale evenimentului pe care am să le filtrez prin opinia mea sunt Dezbaterea, Moderatorul, Candidatul 1 (R) și Candidatul 2 (D). Lipsește publicul care, de obicei, are rolul de a înclina emoțional balanța telespectatorilor prin reacții, nu de puține ori regizate. Absența publicului mi s-a părut binevenită de această dată, chiar dacă a lăsat loc de mult mai multă agresivitate. În dreptul fiecărui element am să încerc să punctez trei aspecte pozitive și trei negative. Accentul cade pe „încerc”.

I. DEZBATEREA

Deși mai sunt doar cinci săptămâni până la alegeri, acum a avut loc prima dezbatere. Târziu și inegal. Cei doi candidați au părut mai degrabă forțați să accepte invitația și am senzația că au acceptat dezbaterea din motive care nu au prea mare legătură cu schimbul de idei sau compararea programelor și a soluțiilor. Cu toate acestea, evenimentul a avut loc și iată elementele pozitive și negative ale acestei dezbateri.

P1. Formatul a pus accentul aproape în exclusivitate pe candidați, nu pe partidele acestora, pe susținători, echipe etc. A oferit publicului ce trebuia să ofere, nu platitudini, PR și branding.

P2. Formatul de 90 de minute neîntrerupte a permis fluiditate și a stimulat încrâncenarea. Absența pauzelor publicitare sau de aplauze i-a pus pe interlocutori în situația de a performa pe cont propriu. O diferență majoră și față de alte dezbateri cu 10-12 candidați care erau și mai fragmentate. Renunțarea la introduceri și mesaje electorale post dezbatere mi s-a părut excelentă.

P3. A fost transmisă live de mai multe canale, oferind oamenilor ocazia să vizioneze fără input editorial din partea vreunei televiziuni sau a vreunui organizator.

N1. Chiar dacă aparent 90m par suficiente, cele 6 teme au fost prea condensate. Nu poți vorbi în maxim 15 minute (cu tot cu întrebări) despre teme vaste precum economia, justiție sau revenirea din recesiunea post-COVID. Rămân la părerea că aceste dezbateri ar fi mai sănătoase pe o singură temă majoră, cu suficient timp pentru divagațiile inerente.

N2. Predictibilitate. Cu foarte mici excepții, dezbaterea nu a adus nimic nou. Și asta înseamnă că nu și-a atins scopul. Cred că numărul votanților care și-au schimbat opțiunea sau și-au clarificat-o (în dreptul celor indeciși) este minimal. Asta pentru că tot ce s-a întâmplat pe scenă a fost parcă un scenariu bine regizat, cu actori arhicunoscuți, care au performat exact așa cum ni s-a spus că o vor face de ani de zile.

N3. Pentru o lume occidentală tot mai obișnuită cu formatele interactive, dezbaterea aceasta a fost cât se poate de unidirecțională.

II. Moderator

O să auziți multe persoane vorbind despre performanța îndoielnică a lui Chris Wallace, dar realitatea e că a fi în pielea lui nu a fost puțin lucru în seara asta. Spre deosebire de anii trecuți, când avei un panel de moderatori, Wallace a fost solo. Mi se pare că mai mult a riscat, mai ales că nu se pune problema prestigiului la nivelul său și nici nevoia de a mai demonstra ceva. Și totuși, iată cum s-a prezentat:

P1. A gestionat pe cont propriu cea mai importantă dezbatere, fără pauze, timp de 90 de minute.

P2. A reușit, chiar dacă uneori cu mare dificultate, să-i țină în frâu pe cei doi participanți. În momentele critice de tensiune, a știut să-și impună autoriatea asupra a doi oameni care, în teorie, n-au de ce să asculte de Chris Wallace, cu excepția fricii de a nu se face de râs în public.

P3. A avut momente în care și-a dat seama că e evident imparțial și a încercat (uneori cu succes) să echilibreze discuția.

N1. Wallace, membru al Partidului Democrat (de conjunctură, zice el) nu avea ce să caute ca moderator. Întrebările alese de el au părut relevante, dar nu au fost gestionate într-un mod în care să ofere publicului o perspectivă decentă asupra temelor „dezbătute” și au avut o componentă evidentă de minge ridicată la fileu. Înțeleg că avem de-a face cu un președinte în exercițiu (care trebuie pus sub lupă) și un pretendent care trebuie să-și dovedească abilitatea de a emite pretenții la tron. Totuși, au exista prea multe momente în care am avut mai degrabă un meci 2:1, cu Wallace în tabăra Biden.

N2. Wallace știa cu cine are de-a face. Cu toate acestea a fost pe punctul de a scăpa dezbaterea de sub control de câteva ori. N-a făcut-o, metoda de contracarare a agresivității lui Trump a fost să-l încurajeze pe Biden să fie și el la fel. Wallace nu e vinovat de agresivitatea lui Trump, ci de faptul că a lăsat dezbaterea să se transforme într-un meci de WWE (wrestling), inflamându-l pe Biden.

N3. Aici e punctul în care Wallace s-a descalificat impardonabil. Moderatorul, dacă își asumă rolul de verificator al infromației, trebuie să își facă temele. Nu poți să-l corectezi pe unul dintre candidați tot timpul, chiar și când o faci eronat, iar pe altul să-l lași să zburde cu minciuni și inepții ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat. În plus, când știi că unul dintre candidați este vizat pentru inabilitatea lui de a fi coerent, nu îi servești pe tavă întrebările cu tot cu răspuns. Câteva exemple punctuale:
a. Wallace l-a lăsat pe Biden să perpetueze minciuna că Trump ar fi spus despre neo-naziștii din Charlottesville că ar fi oameni de treabă.
b. Wallace i-a formulat întrebări lui Biden în așa fel încât acestea să conțină și răspunsul.
c. I-a cerut lui Trump să se dezică de white supremacists, dar nu a scos o vorbă despre BLM și Antifa în dreptul lui Biden.
d, e, f… sunt atât de multe că ar trebui să redau aici toată dezbaterea.

Rămân la părerea că în 2020 e nevoie de alt format și de alt soi de dezbateri, inclusiv moderatori relevanți.

CANDIDAȚII

Aici ar trebui să fie substanța. Dar mi se pare că formatul, moderatorul și timeline-ul au alterat atât de mult dezbaterea, încât candidații au devenit aproape secundari, transformați în participanți la un show, nu politicieni, încercând să-și atragă electoratul de partea lor. Să vedem însă cum au… performat.

III. TRUMP

P1. Nu s-a lăsat bullied de moderator și de Biden. A înțeles ce fel de luptă duce și s-a adaptat. Agresivitatea lui nu e populară, dar știe că a funcționat în 2016 și a părut pregătit să o folosească în favoarea lui. Când ai de-a face cu minciuni, uneori e bine să lași deoparte platitudinile. Și-a asumat cu brio rolul de „bull in the china shop”.

P2. A gestionat anumite teme sensibile fără să-și alieneze electoratul. A fost în favoarea măsurilor ecologiste care funcționează, a acceptat să condamne extremiștii de dreapta (chiar dacă întrebarea a fost malițioasă) și a subliniat aspectele clar pozitive ale măsurilor sale.

P3. …. greu de găsit. A fost clar o dezbatere care punea prea puțin accent pe chestiuni concrete. Mai degrabă a fost un referendum asupra personalității acestora și aici Trump are de pierdut. Da, a știut să boxeze exemplar, dar poate lumea voia să vadă și altceva.

N1. Dezavantajat de format și moderator, n-a știut să-și gestioneze reacțiile. A fost săltăreț, reacționar și nerăbdător. Avea pregătite niște replici și le-a livrat indiferent că a fost sau nu momentul potrivit. Agresivitatea lui, chiar dacă e necesară în raport cu modul în care este portretizat în media, nu a cadrat cu formatul dezbaterii. Vorba cuiva, dacă scădea un pic volumul, avea mult de câștigat.

N2. S-a concentrat prea mult pe anularea afirmațiilor lui Biden (ocazional și Wallace). A ratat ocazia de a prezenta multele realizări, încercând în permanență să se scuze. Când ai adus acasă mii de soldați, ai redus substanțial numărul de militari morți, nu-ți bați capul să-i explici lui Biden că e făcătură treaba cu losers. Și aici a fost mai concentrat să atragă atenția că Biden a folosit limbaj licențios la adresa soldaților. Valabil și în alte domenii în care putea să pună mai mult accent pe ce a făcut, nu să demonstreze că nu a făcut ce zice Biden.

N3. A mizat prea mult pe starea lui Biden și a încercat să-l discrediteze personal, nu politicile dezastruoase ale acestuia. În cele câteva momente în care a subliniat inepțiile politice ale lui Biden, a demonstrat ceva. Din păcate a fost mai preocupat să-l scoată din sărite pe Biden și să demonstreze cât de incapabil fizic și intelectual este acesta.

N4. (că n-am avut P3) În loc să vorbească despre politica dezastruoasă și propunerile lui Biden, a preferat să-l atace prin alianță. Parțial a funcționat, dar asta a făcut ca Biden să poată scăpa ușor, inclusiv pe tema sensibiliă a lui Hunter Biden și a celor $3.5m primite de la ruși.

IV. BIDEN

P1. A fost mult mai coerent decât în alte apariții, cu atât mai mult cu cât a fost vorba de 90 de minute legate. Probabil că a fost ajutat și de așteptările nelegitime ale opozanților săi (nu știu cum își imaginează unii oameni că ditamai Partidul Democrat ar risca să pună un om cu adevărat senil pe scenă. Da, Biden e slab în multe feluri, dar e clar că e, totuși, capabil să ajungă la alegeri). L-a ajutat și moderatorul și asta a însemnat că Biden a performat mult peste așteptări, deci a ieșit pe plus.

P2. A știut să-și adapteze registrul în funcție de adversar, dar cu grijă. Dacă Trump a fost agresiv, Biden a intrat și el în joc, nelăsând să fie victima unui bully. A dat senzația că e capabil să lupte, mult mai mult decât i-ar fi dat alții șanse. Cu toate astea, a avut grijă să nu devină el bully la rândul lui. Aici vor fi oameni care vor amini că l-a făcut claun pe Trump și că l-a întrerupt și el mult. Dar singura lui alternativă era să se lase călcat în picioare.

P3. Și-a pregătit suficient de bine dezbaterea cu numere și statistici care să dea bine. Le-a livrat cu minime ezitări, spulberând ideea că nici nu știe pe ce planetă e. Chiar dacă le-a citit, a livrat niște statistici care au stârnit emoție și care l-au pus într-o lumină bună cu anumiți alegător. (vezi numărul de morți de COVID și cel al persoanelor neasigurate, povestea lui Beau, reabilitarea lui Hunter).

N1. Orange Man Bad. Asta a fost în mare tot discursul lui Biden, inclusiv replicile date adversarului. Când ești challanger, contează nu doar să arăți cât de nasol e celălalt, ci și faptul că tu ești mai bun. Biden a fost atât de concentrat pe ce zice el că Trump face greșit, încât a uitat să spună prea multe despre ce face el. Demonstrează că în SUA anul acesta mai degrabă votul este Trump vs. Anti-Trump, nu Trump vs. Biden. De aici rezultă că singura calitate notabilă a lui Biden e că acesta nu este Trump. Cam tristuț, nu vi se pare?

N2. Și-a îndepărtat votanții care au apucături socialiste clare. Partidul Democrat, inclusiv Biden, are nevoie de votanții lui Bernie. Iar prin declarațiile sale, Biden a dat de înțeles că nu e atât de entuziasmat de asta. Ar putea să-l coste scump. În cazul eșecului său în noiembrie, Partidul Democrat riscă să se rupă, cu aripa de extrem stânga (AOC, Bernie & Co.) sătulă să susțină niște stângiști moderați.

N3. Deși Wallace i-a ridicat mingi la fileu, s-a încurcat în propriile gânduri. A spus că nu sprijină un Green New Deal (foarte costisitor), deși partenera sa de candidatură, Kamala Harris este co-sponsor pe propunerea legislativă, ca mai apoi să enumere avantajele acesteia. A vorbit despre votul prin corespondență, dar s-a contrazis în mai multe rânduri, demonstrând practic că acesta poate fi periculos.

N4. ANTIFA is an IDEA.

Poate cea mai mare gafă a lui Biden e că, între minciunile albe pe care le-a presărat peste tot ca să-l facă să pară pe Trump cât mai negru, a spus niște chestiuni care, nu doar că nu sunt adevărate, sunt atât de evident mincinoase încât vor putea fi folosite împotriva lui de oricine vrea să-l discrediteze. După ce a încercat în mod repetat să sugereze că violențele sunt din pricina lui Trump, deși Wallace nu i-a cerut să se distanțeze de BLM și Antifa, așa cum a făcut-o în cazul lui Trump, Biden a introdus retorica ideologică. Când țara arde la propriu, când sute de proteste și mii de filmări arată protestari Antifa fiind responsabili pentru violențe, nu îndrăznești să spui că Antifa e doar o idee. Sau o poți face, dovedind de partea cui ești.

Știu că analiza a fost lungă, poate disproporționat de lungă în raport cu conținutul dezbaterii. Însă realitatea e că această dezbatere nu a fost atât de mult relevantă în sine. Mai degrabă a fost un soi de punere în scenă a unui arsenal de replici și idei utile. Pentru cine? Pentru gloata de pe social media, acolo unde în ultimele 6 ore și pentru următoarele multe zile, cele două tabere încrâncenate vor lua fărâme din această dezbatere și le vor utiliza în tot soiul de moduri pentru a convinge electoratul cu cine să voteze. Într-o anumită măsură, dezbaterea acesta a fost un soi de preambul la adevărata confruntare, un război prin proxy, desfășurat pe de-o parte de celebrități și ziariști care-l vor la Casa Albă pe Biden, cu orice preț și cu oricâte miniciuni încât să-și poată păstra statutul de elite, iar de partea cealaltă, oameni simpli, suficient de sătui de ineficiența, minciunile și extremismul democraților, încât să susțină un președinte agresiv și gălăgios, dar eficient pentru viața și buzunarul omului de rând.

P.S. De ieri toate ziarele și celebritățile se chinuie să ne convingă de dezastrul dezbaterii. Totul, spun ei, din pricina lui Trump și folosind replicile lui Biden. Te și întrebi la ce s-a mai ținut dezbaterea, când mai simplu era să se dea drumul direct la comentarii în presă și social media.

text publicat și pe JaazTalks

Asociația Medicilor Catolici din București: CCR nu trebuie să permită ideologia de gen în școli

0
Angel Elektra, center, reading “It’s Okay To Be Different” by Todd Parr during the Drag Queen Story Hour at the Gerritsen Beach Library in Brooklyn on Thursday.Credit...Gabriella Angotti-Jones for The New York Times

Asociația Medicilor Catolici din București (AMCB) a adresat luni Curții Constituționale (CCR) un amicus curiae împotriva sesizării de neconstituționalitate a Legii pentru modificarea art. 7 e) din Legea educației nationale nr.1/2011, formulată de Președintele României. Ieri, 30 septembrie, dezbaterile au fost amânate pentru 28 octombrie 2020.

Este vorba de fapt despre o confruntare între două revendicări, scrie AMCB în scrisoarea adresată CCR:

  • Protejarea copiilor și a tinerilor de practici ideologice de gen în cadrul școlii, practici extrem de nocive, după cum vom arata în cele ce urmează, (articolului 7 e) din legea nr. 1/2011);
  • Obligarea copiilor și a tinerilor să se supună, împotriva voinței părinților acestora, la aceste practici (dorinţa ideologilor de gen).

AMCB consideră că o legislație care vizează protecția copiilor, a tinerilor și a familiei naturale, ca instituție de bază a societații, de practici dovedit nocive, precum și de un proiect politic de putere de tip marxist-feminist, nu poate fi neconstituțională.

Articolul 7 e) nu este altceva decât transpunerea în legislație a protecției copiilor și a tinerilor, față de « activităţi care le-ar dăuna sănătăţii, moralităţii sau care le-ar pune în primejdie viaţa ori dezvoltarea normală sunt interzise », așa cum prevede articolul 49 § 3 din Constituția României. Articolul 48 § 1 din Constituție consacră familia naturală bazată pe căsătoria dintre un bărbat și o femeie și dreptul și îndatorirea părinților de a-și crește și educa copiii.

Această protecție nu implică vreo limitare sau violare a drepturilor la libertatea de cercetare și expresie, sau vreo încălcare a principiului autonomiei universitare, așa cum susțin ideologii de gen.

Ce interzice de fapt articolul contestat?

Articolul 7 e) din Legea educației nationale nr.1/2011 este foarte clar:

« În unitățile, în instituțiile de învățământ și în toate spațiile destinate educației și formării profesionale, inclusiv în unitățile care oferă educație extrașcolară, sunt interzise […] e) activitățile în vederea răspândirii teoriei sau opiniei identității de gen, înțeleasă ca teoria sau opinia că genul este un concept diferit de sexul biologic și că cele două nu sunt întotdeauna aceleași ».

Prin urmare, acest articol interzice practicile ideologice de gen cu copiii și tinerii în cadrul învățământului. Adică, desfașurarea de activități diverse care să traducă această ideologie în practică, în cadrul școlilor, indiferent de nivelul de studiu. Același tip de interdicție se aplică și practicii unei religii sau credințe la școală, de exemplu.

Pink Shirt Day, West Melton School, UK, 2011

Ce nu interzice articolul contestat?

Nu sunt interzise abordarea ideologiei de gen în cadrul unor cursuri de științe politice, unde, cu critica de rigoare, se pot studia, de exeplu, regimurile care s-au dovedit nocive de-a lungul istoriei, precum marxismul și nazismul. Prin urmare, acest articol nu ridică nici o problemă pe tărâmul drepturilor la libertatea academică și de cercetare.

Nici libertatea de exprimare nu e încălcată prin noul alineat al articolului 7 din legea învățământului. Niciunei persoane nu îi este interzis să se exprime pe acest subiect în diferite moduri, de exemplu, să publice articole sau să țină conferințe, atât în susținerea, cât și în respingerea acestei ideologii.

Cât privește Convenția de la Istanbul, aceasta nu impune statelor membre vreo obligație de introducere a activităților de gen în cadrul învățământului. Articolul 14 al Convenției lasă chestiunea la latitudinea statelor, după cum indică limbajul folosit (« acolo unde este cazul »):

« Părţile vor face, acolo unde este cazul, demersurile necesare pentru a include material didactic pe probleme cum ar fi egalitatea între femei şi bărbaţi, rolurile de gen ne-stereotipe, respectul reciproc, rezolvarea non-violentă a conflictelor în relaţiile interpersonale, violenţa de gen împotriva femeilor şi dreptul la integritate personală, adaptate capacităţii în evoluţie a elevilor, în curriculumul formal şi la toate nivelele de educaţie ».

Ce activități sunt interzise?

În mod concret, în școli, este vorba despre activități prin care li se spune copiilor că deși ei sunt băieței sau fetițe, deși ei au trup de băieței sau fetițe, deși ei se îmbracă și se comportă ca băieței sau fetițe, ei nu sunt băieței sau fetițe. Ei sunt orice altceva. Ceva nedefinit.

De asemeni, li se cere copiilor sau tinerilor să se îmbrace cu hainele sexului opus, să se travestească, să se identifice cu sexul opus, să realizeze spectacole prin care să arate acest lucru, să vizioneze filme despre militantismul LGBT sau artistice trebuind apoi să răspundă la întrebări despre ce au înțeles din filme, să citească cărti de povești din care află că o fetiță dorește să aibă cocoșel sau că incestul între frați și surori e normal, să organizeze campanii împotriva jucăriilor sexiste etc. Cei mai mari organizează parade LGBT, simulari de sesiuni ale parlamentului european unde învață despre egalitatea de gen și instituțiile europene, iar în manuale primesc lecții despre aceste lucruri. Mai multe exemple de astfel de activități promovate, spre exemplu, în Franța și denunțate de părinți, puteți găsi aici și aici.

Cărți pentru copii, Franța: „Am doi tați care se iubesc”, „Tata poartă o fustă”, „Domnișoara Zazie are cuc?„, „Noua rochie a lui Bill”

Acestea nu sunt lucruri inocente. Aceste practici sunt de fapt tehnici de inginerie socială prin care copilul e supus unor experimente contrare percepțiilor sale, cerându-i-se să facă tot felul de lucruri care treptat duc la desensibilizerea copiilor și la pierderea simțului concretului și a percepției față de propria identitate și față de realitate.

Părinți trebuie neapărat să se informeze despre ce li se transmite copiilor la școală, despre ce lecturi primesc și despre ce activități se desfășoară la școală cu ei și să nu permită astfel de experimente pe copiii lor. În Franța, spre exemplu, părinții au creat un site, vigi-gender.fr, pentru a informa părinții și profesorii despre ce este vorba cu genul în școli și pentru a le oferi sfaturi și ajutor pentru a-și proteja copiii de această inginerie socială.

Educație morală și civică, clasa a VIII-a, Franța: ” Sensibilitate: sinele și ceilalți”

În universități, de cele mai multe ori, ideologia de gen nu este studiată ca o știință, cu scopul de a se căuta adevărul în domeniul respeciv, ci ca un proiect politic de gen. În acest caz, predarea materiei constituie propagandă politico-ideologică, formare de militanți de gen, și nu educație, căci ceea ce se caută este implementarea ideilor de gen, mai întâi în mințile tinerei generații, iar mai apoi în societate. Din această cauză ideologia de gen nu poate beneficia de libertatea academică de care se bucură orice materie științifică prin care se caută adevărul.

În plus, în cadrul învățământului, ideologia de gen intra în conflict cu dreptul la educație al copiilor și al tinerilor, precum și cu cel al părinților de a-și educa copiii conform convingerilor proprii. Dreptul la educație interzice propaganda ideologică și politică în învățământ. A permite desfașurarea acestor activități în școli, în ziua de azi, echivalează cu a relua predarea orelor de marxism dialectic de altă dată. Ori acest lucru este inadmisibil, în condițiile în care în 1989 s-a iesit în stradă și s-a murit pentru a se înlătura orice formă de comunism din societate, iar în 2006 România a condamnat comunismul.

Experimentul eșuat al dr. John Money

Totodată, reamintim că ideologia de gen aplicată în practica psiho-medicală a dus la consecințe dezastruoase. Este gulag-ul zilelor noastre. Este de notorietate experimentul făcut de psihologul și sexologul John Money pe un băiețel de 22 de luni, David Reimer, căruia dintr-o eroare chirurgicală i se amputase organul genital. Money este cel care a inventat conceptul de « rol de gen » (care a fost preluat și dezvoltat de Judith Buttler mai târziu), susținând că un baiat poate fi crescut ca o fată și invers. Astfel, doctorul propune părinților lui David să îl crească pe acesta ca pe o fată, schimbându-i numele în Brenda, spunându-le că nu contează cum ne naștem (sexul), ci cum suntem crescuți (genul).

Branda/David Reimer

Money a prezentat acest caz lumii științifice ca pe un succes, susținând că identitatea de gen nu este un dat cu care ne naștem, ci ceva ce se învață. Însă, în realitate, David nu s-a identificat niciodată ca fată și în adolescență a început să trăiască ca băiat. Acumulând nenumarate frustrări, după multe încercări nereușite de reconstituire a organelor genitale initiale, David s-a sinucis. Asta după ce cu ceva timp înainte se separase de soția sa, iar fratele său geamăn se sinucisese cu o supradoză de medicamente. Vedem, așadar, că ideologia de gen este o minciună despre persoana umană, că ea nu poate fi considerată o știință, și că atunci când ea este aplicată în viața reală, ea duce la drame umane.

Dr. John Money

Vedem cum aceste activități, care au în spate ideologia de gen, nu sunt deloc inocente.

Ce spune ideologia de gen și de ce școlile sunt esențiale pentru transmiterea acestei ideologii?

Ideologia de gen spune că nimeni nu e ceea ce pare a fi (1). Ea vă spune, de exemplu, că deși dumneavoastră sunteți fizic, biologic, genetic, psihologic femeie, dacă aveţi gesturi de femeie și vă îmbrăcați ca o femeie, dumneavoastră nu sunteți femeie. A fi femeie sau a fi bărbat nu este o realitate, ci ceva artificial, inventat, impus persoanei, o sursă de oprimare. Astfel că, dacă doriți să vă eliberați de oprimare, trebuie să vă creați singur propria identitate, adică genul. Genul nu are legatură cu sexul, el nu e fix, definit, ci variabil și nedefinitiv.

Ideologii de gen au nevoie de școli

Imaginați-vă acum cum aceste lucruri li se spun copiilor la școală. Cum ar fi pentru un copil să fie supus unor astfel de experimente? Să i se spună că el nu e ceea ce el percepe că este ?

Ce părinte, întreg la minte și care își iubește copilul, își învață copilul că el sau ea nu este băiat sau fată? Ce părinte dorește ca copilul său să aibă o minte confuza și să nu știe cine este? Niciunul. Toți părinții își educă copiii și doresc ca aceștia să fie educați așa cum s-au născut și să nu sa fie deposedați de identitatea lor.

De aceea, ideologii de gen au nevoie de școli. Este singurul mod în care această ideologie se poate transmite. Este singurul mijloc prin care se poate crea o nouă cultură. Și asta pentru că școala și profesorii sunt mult mai puțin vigilenți în privința a ceea ce se transmite copiilor decât ar fi părinții. De multe ori, profesorii acceptă să desfășoare activități de gen cu copiii, fără măcar să bănuiască ce este ideologia de gen și cât de nocivă este aceasta. Najad Vallaud-Belkacem, fost ministru pentru drepturile femeii în Franța, spunea într-un interviu : « Stereotipurile sunt o frână spre mai multă egalitate. Stereotipurile se deconstruiesc de la vârsta cea mai fragedă. (…). Eu țin enorm la lucrul cu educația națională. (…) Trebuie să profităm de această ușă întredeschisă pentru a strecura și chestiunea orientării sexuale și a identiătții de gen ». Așadar, cheia spre avansarea proiectul ideologilor de gen este accesul în școli și educația deconstructivistă, formatând prin aceasta mintea copiilor, spunându-le acestora că ei nu sunt nici fetițe, nici băieți, așa cum s-au născut, că ei nu au o identitate și că identitatea este ceva variabil și fluid.

Asta e inginerie socială. Copiii și tinerii trebuie protejați de astfel de experimente, pentru ca mintea lor să nu fie confuză și pentru ca viața lor să nu fie distrusă.

Care sunt consecințele activităților de gen în școli?

Pe lângă faptul că ideologia de gen distruge identitatea persoanei, aceasta distruge familia naturală și mintea copiilor.

La baza familiei naturale stau figurile familiale: mama, tatăl, copii. Ideologia de gen aplicată familiei va distruge familia. Dacă nimeni din familie nu știe cine e, dacă nimeni nu știe dacă e bărbat sau femeie, cum vom putea știi cine e mama și cine e tatăl? Cum vom mai putea vorbi despre familie? Familia nu va mai fi o realitate naturală, bazată pe natura umană creată bărbat și femeie, ci un aranjament juridic rupt de realitate. Astfel, orice tip de uniune se va numi familie. Dacă orice tip de uniune este numită familie, atunci familia nu va mai fi nimic. Noțiunea de familie va fi golită de sens.

O persoană care nu știe cine este, care nu percepe cine e, nu va fi capabilă să cunoască realitatea din jurul ei. Nu va fi capabilă să dobândească cunoaștere, căci aceasta se realizează prin adecvarea inteligenței cu realitatea (« veritas est adæquatio intellectus et rei »). O persoană care nu știe că ea este cineva, că ea are o identitate sexuală care este un dat imprimat în tot ceea ce suntem, va crede tot ce i se va spune, se va lăsa ușor manipulat.

Care sunt originile și scopul final al ideologiei de gen?

Pentru a ne da seama care este scopul final al ideologiei de gen, trebuie sa vedem de unde vine aceasta si pentru ce a fost inventată. Asta pentru ca această ideologie nu a apărut ca ciupercile dupa ploaie, ci a fost creată artificial, pentru a servi, cum vom vedea, la realizarea unui proiect politic de putere de tip marxist-feminist. Acest proiect își propune să construiască, prin inginerie socială, prin anumite concepte ideologice, o societate „nouă”, impunandu-i acesteia o egalitate contra naturii lucrurilor și contra realității. Iar pentru a realiza acest lucru este necesar să distrugă familia naturală și să priveze persoana umană de propria-i identitate.

La originea ideologiei de gen se află marxismul și feminismul marxist. Genul a fost creat ca instrument pentru a distruge familia, pentru că din punctul de vedere a acestor ideologii, familia este sursa oprimării în societate, în special a femeii. Astfel că, pentru a se putea remedia această situație, trebuie distrusă familia bazată pe căsătoria monogamă, pentru a se putea reveni la ordinea primitivă de dinaintea familiei, unde persoanele aveau relații sexuale cu oricine, unde rolurile de soț/soție, de tată/mamă/copiii nu existau și unde bărbatul nu era proprietarul sexual al femeii, obligând femeia sa aibă relații sexuale doar cu acesta.

Așa gândea Karl Marx, iar ideea sa a fost pusă în practică în Rusia de Lenin și Stalin care au modificat dreptul familiei pentru ca familia să se distrugă singură și astfel să fie posibilă dezvoltarea socialismului. Tot acest proces a dus la haos în societate și nu la paradisul pe pământ pe care îl promiteau marxiștii.

Marx și Engels spuneau că “Prima opoziție de clasă care apare în istorie coincide cu dezvoltarea antagonismului dintre bărbat și femeie în căsătoria monogamă, iar prima clasă oprimată coincide cu cea a sexului feminin de către bărbat” (2).

În Occident, ideea lui Karl Marx a fost resuscitată în anii 1970 de feministele marxiste, precum Kate Millett, Shulamite Firestone, Judith Buttler, care au preluat-o și care, împreună cu autorii Școlii de la Frankfurt, au inventat instrumentele prin care poate fi distrusă familia pentru a se putea construi în voie o societate egalitară.

Kate Millett

Kate Millett, preluând ideea lui Marx, deplora faptul că nu există o bază ideologică și instrumentele necesare pentru a deconstrui familia: « O cauză încă mai profundă este faptul că, dincolo de a declara că familia compulsivă trebuie să dispară, teoria marxistă nu a reușit să furnizeze o bază ideologică suficientă pentru a controla revoluția sexuală și a fost remarcabil de naivă în ceea ce privește puterea istorică și psihologică a patriarhatului ». (p. 169) (3)

Și continuă Kate Millett, concordând cu Troțki, că sovieticii au eșuat în a transforma revoluționar familia, căci modul prin care se poate realiza acest lucru nu este abolirea familiei, ci înlocuirea acesteia cu altceva: « Chiar și aici sovieticii au eșuat mizerabil. După cum comentează Troțki rece, „Nu poți ’desființa’ familia, trebuie să o înlocuiești » (p. 170).

Karl Koch, un alt marxist, spunea că marxismul nu este o folozofie, ci praxis, și că instituțiile precum familia au fost inventate ca instrumente pentru menținerea proprietații privată și oprimării. Koch propunea crearea unei antifolozofii pentru a putea distruge familia (4). Aceasta antifilozofie a fost de fapt lucrarea Școlii de la Frankfurt.

Shulamith Firestone, feministă marxistă, propunea drept mijloc pentru distrugerea familiei, eliberarea femeii de biologie și de maternitate, căci pentru aceasta sarcina și nașterea erau lucruri oribile și dureroase. Astfel, ea a venit cu ideea conform căreia ar trebui să se promoveze o altă formă de reproducere, la care femeia să nu trebuiască să se supună prin natura lucrurilor.

Shulamith Firestone

“Inima opresiunii femeii sunt maternitatea și creșterea copilului” (5)

… scria Shulamith în cartea sa The Dialectic of Sex, la p. 71.

“Pentru a se asigura eliminarea claselor sexuale este necesară revolta subclaselor (a femeilor) și confiscarea controlului asupra reproducerii: (…) deci obiectivul final al revoluției feministe trebuie să fie, spre deosebire de cel al primei mișcări feministe, nu doar eliminarea privilegiului bărbaților, ci însăși distincția de sex în sine; diferențele genitale între ființele umane nu ar mai conta cultural.”  (6)

…scria în aceeași carte, adăugând că:

“Perversitatea polimorfă va înlocui probabil heterosexualitatea, homo- și bi-sexualitatea. Reproducerea speciei de către un singur sex în beneficiul ambelor va fi înlocuită cel puțin cu opțiunea de reproducere artificială. Copiii se vor naște din ambele sexe în mod egal sau independent. Dependența copilului de mamă și vice-versa va lăsa loc unei dependențe mult mai scurte față de un grup mic format din alte persoane în general, iar orice inferioritate rămasă față de puterea fizică a adulților va fi compensată cultural. Tirania familiei biologice va fi ruptă. Mișcarea feministă are misiunea esențială de a crea acceptarea culturală a noului echilibru ecologic necesar supraviețuirii rasei umane în secolul XX. Scopul este clar – Omul devine Domnul Naturii, stăpân al propriei sale organizații sociale.”

Așadar, vedem că genul nu este despre femei, ci despre introducerea egalității în familie prin realizarea egalității între persoanele care compun familia pentru a priva părinții de autoritate asupra copiilor lor și a transfera această autoritate către stat. Cauza femeii a fost astfel furată de feministe pentru a răspandi marxismul.

Heidi Hartman

O spun chiar feministele de gen precum Heidi Hartman: “Chestiunea femeii nu a fost niciodată ‘chestiunea feministă’. Chestiunea feministă se orientează către cauzele inegalității sexuale între femei și bărbați, a dominației bărbaților asupra femeilor“.

Judith Buttler este cea care dezvoltă conceptul de gen inventat de John Money și-l inventează pe cel de queer, spunând că masculinul și femininul nu sunt categorii naturale, ci artificiale, inventate, impuse la naștere. Din punctul ei de vedere, noi toți suntem niște ciudați, în sensul cel mai șocant al cuvântului, și că trebuie să terminăm cu toate standardele, în special cele estetice.

Judith Buttler

Conceptele astfel create au fost introduse în declarațiile Conferințelor ONU din anii 1990 despre mediu, populație și dezvoltare și despre femeie. Ideologia de gen a fost introdusă la Conferințele ONU de la Beijing și Cairo din 1994 și 1995 de către marile fundații internaționale, care aveau drept scop controlul populației, precum și de către feministele marxiste, care doreau crearea unei societăți marxiste, fără ca statele participante să înteleagă că este vorba despre un instrument de distrugere a familiei și implicit a persoanei umane și a societății.

Însă, de ceva vreme, lumea a înțeles despre ce este vorba, iar unele state, precum Polonia, Ungaria și Bulgaria, au refuzat să adopte în ordinea lor juridică conceptul de gen, tocmai pentru a proteja familia ca celulă de bază a societății. Pentru că dacă familia e distrusă, și persoana umană și societatea vor fi distruse, căci aceasta din urmă este alcatuită dintr-o multitudine de familii.

Așadar, este de datoria politicului să caute binele comun și să îl protejeze. Familia naturală, ca bază a societății, este un bine comun. Unul extrem de important. Iar articolul 7 e) vizează tocmai acest lucru: protejarea familiei naturale, a copiilor și a tinerilor, precum și a drepturilor părintești de ideologia de gen, care nu este altceva decât un virus menit să le distrugă. Iar curtile, in special Curtea Constituțională este chemată sa apere aceste valori înscrise în Constituție și să nu participe la această inginerie socială.

note

(1) Deconstruirea persoanei (J. Derrida), relativizarea identitatii persoanei (M. Foucault);
(2) Frederick Engels, The Origin of the Family, Property and the State, online version, pp. 35 (in II. The Family);
(3) 
Kate Millett, Sexual Politics, Univ. Of Illinois Press, Urbana and Chicago, 1969, p. 169, 170;
(4) 
Karl Koch, Marxismul si filozofia;
(5) 
Shulamith Firestone, The Dialectic of Sex. Bantam Books: N.Y., 1970, p. 72;
(6) 
Shulamith Firestone, The Dialectic of Sex. Bantam Books: N.Y., 1970, p. 12;
(7) 
Heidi Hartman, The Unhappy Marriage of Marxism and Feminism ,Women and revolution, South End press, Boston, 1981, p. 5;
(8) 
Judith Buttler, Gender Trouble : Feminism and the Subversion of Identity
, 1990;

Andreea Popescu pentru AMCB

citiți și Asociația Medicilor Catolici din București: Ideologia gender este un atac în special împotriva femeii

Masca, liberalismul și morala creștină

0

Am prieteni buni, conservatori, dintre care pe unii îi stimez foarte mult, pe alții îi iubesc de-a dreptul și care susțin curentul “anti-mască” (din fericire numărul lor nu este mare). Nici eu nu sunt un fan al măsurilor restrictive de combatere a acestei pandemii, ba chiar cred ca ma vor aduce in viitor în pragul falimentului, dar încerc să fiu oarecum obiectiv și să prezint niște fapte care mie îmi generează două dileme morale și filozofice majore. O să-i rog pe acești prieteni de suflet să mă ghideze să deslușesc mai bine aceste două sofisme:

1. Știm cu toții că libertatea unui individ se termină acolo unde exercitarea ei ar afecta libertatea unui alt individ. Este o aserțiune celebră, comună, foarte corectă și foarte des utilizată în lumea “de dreapta”, fie ea conservatoare, liberală sau libertariană. Dacă analizăm mai atent această frază, vom constata că ea nu este o axiomă, ci un corolar, pentru simplul fapt că se bazează pe faptul că libertatea ca și concept poate exista exclusiv în condițiile stabilirii precedente a unei ordini, a unei discipline care să permită libertăților să se manifeste între anumiți parametrii bine definiți. Bun! Atunci ajungem la concluzia lui Olavo de Carvalho că: “această libertate este doar o marjă de manevră lăsată cetățeanului în cadrul rețelei de relații determinate de o anumită ordine juridică stabilită. Prin urmare, principiul fondator este acela al „ordinii”, nu al „libertății”. Acest lucru este suficient pentru a demonstra că „libertatea” nu este un principiu, ci doar consecința mai mult sau mai puțin accidentală a aplicării unor principii diferite.”

Hai să vedem cum stă treaba asta în cazul măștii: există studii științifice și modelări matematice irefutabile (dintre care cea mai bună mi s-a părut cea publicată de Royal Society Publishing, deși nu este chiar cea mai ușor de înțeles) care demonstrează, cu rigurozitatea specifică matematicii, că purtatul măștii reduce incidența infectării cu virusul asta minune… și așa cum știm cu toții, de fapt nu se pune problema despre protejarea sănătății celui care o poartă, ci despre protejarea sănătății celorlalți din jur. Adică: ”dacă tu porți mască, mă protejezi pe mine și dacă eu port mască, te protejez pe tine”, concluzie care este trasă cu subiect și predicat chiar la finele studiului respectiv.

Și acum vin eu și îi întreb pe acești prieteni și amici buni de dreapta care susțin curentul “anti-mască”: cât de similară vi se pare ideea asta desprinsă din studiu, cu așa-numitul corolar asupra libertății care spune că libertatea individuală se poate extinde până în punctul în care îngrădește libertatea altuia? Nu cumva concluzia studiului științific de mai sus despre mască (deși obținută prin metode stiințifice care n-au nici o treabă cu filozofia politică) este de fapt, izbitor de asemănătoare ca structură logică și chiar congruentă cu aplicarea în practică a corolarului libertății enunțat la paragraful precedent?

Păi și atunci, nu vi se pare că ne dăm practic singuri cu stângu’n dreptu’ când facem spume împotriva purtatului maștii?

2. O parte dintre acești prieteni analizează statistic numărul morților din anul 2020 și constată faptul că este mai mic decât numărul morților din anul precedent pe aceeași perioadă. Mai departe, concluzia pe care o trag ei este că acest virus nu este nici pe departe la fel de mortal cum s-a vehiculat, ba mai mult, este mai inofensiv decât o gripă banală. Probabil așa o fi, nu mă pricep, nu sunt medic, n-am analizat niciun fel de statistici comparative cu privire la acest lucru… dar îmi pun problema care este procentul din această reducere a numărului de morți din 2020 raportat la aceeași perioadă a lui 2019, care este datorat purtării măștii și măsurilor restrictive pe care diverse administrații din lume le-au adoptat. Este o întrebare la care eu nu am răspuns, dar îi invit pe cei care știu să mă lumineze. Eu fac presupunerea rezonabilă că nu este un procent nul. O fi el mic, dar nu e zero.

Chiar dacă acest procent este infinitezimal, eu, dacă aș fi la butoane, aș avea o mare dilemă morală: oare să legiferez măsuri restrictive ca să salvez viața acelora care potential se încadrează în acest procent infinitezimal, în defavoarea prezervării prosperității câtorva milioane și în defavoarea “exercitării pe deplin a libertăților individuale ale celorlalți”? Sau mă abțin și nu institui niciun fel de restricții și-mi asum că absența lor va conduce la moartea câtorva indivizi? Un coleg îmi zicea că: “dom’ne nu se pune problema de prezervarea prosperității sau de respectarea libertății câtorva milioane, ci se pune problema de împingere a multora în pragul pauperității“. Bun, chiar și așa, este moral și creștinește să condamn atunci unu, doi sau N indivizi la moarte sigură? Câți dintre noi ar putea face asta și să mai zică dup-aia că sunt cu morala la zi?

Viaţa Părintelui Blachnicki, Moartea, Domnişoara şi curcubeul. În loc de introducere la turul II al alegerilor prezidenţiale din Polonia 2020

2

Candidatul pe care îl fac cu ou şi cu oţet „jurnaliştii” sparanghelişti, „analiştii şi ecsperţii” fripturişti şi „intelectuali critici” agitator-propagandişti de prin mass media de limbă română, este Preşedintele în funcţie, Andrzej Duda, sprijinit de partidul conservator Lege şi Dreptate, condus de Jarosław Kacyznski. Programul lui Duda susţine opţiunea creştină, pro-familie, patriotică şi pro-americană.

Candidatul pe care mincinoşii şi incompetenţii susnumiţi vi-l laudă, este Rafał Trzaskowski, primarul Varşoviei din partea partidului lui Donald Tusk, Platforma Civică (PO), reprezentând stânga liberală. De fapt, agenda lui Trzaskowski este una de extremă stângă, atât sexomarxistă LGBT cât şi postcomunistă (vedeți Sfârșitul decomunizării: Primarul Varșoviei (din opoziția liberală) a reinstituit numele comuniste ale străzilor). Şi pro-germană.

Andrzej Duda, Rafał Trzaskowski, candidații la alegerile prezidențiale din Polonia, 12 iulie 2020

Câştigătorul îl vom afla mâine, duminică 12 iulie, când se va încheia turul II al alegerilor prezidenţiale. Competiţia se anunţă strânsă, prezenţa la vot masivă. În joc se află, aşa cum veţi vedea, lucruri foarte mari şi importante. Nu doar pentru Polonia, ci şi pentru ţara noastră şi pentru întreaga Lume Civilizată.

Ar fi multe de spus despre aceste mize. De data asta voi încerca doar să le schiţez, povestindu-vă o istorioară. Aveţi răbdare, citiţi-o până la capăt, veţi vedea de ce zic eu că este grăitoare pentru miza acestor alegeri, dar şi pentru războiul cultural şi alte războaie, trecute, sau încă posibile… E o istorie adevărată, serioasă, tragică. Deşi, aşa cum veţi vedea, ea are, mai ales prin capitolele ei mai recente, încă neîncheiate, şi unele accente de grotesc.

Să începem însă de la partea serioasă.

Viaţa şi Misiunea Părintelui Blachnicki

Franciszek Blachnicki (se pronunţă „Francíşec Blahniţchi”) s-a născut în 1921. La începutul războiului, în 1939, ca tânăr militar polonez, având pe atunci 18 ani, cădea prizonier la nemţi. Dar folosindu-se de experienţa anterioară de cercetaş, a reuşit să evadeze. Apoi s-a implicat activ în mişcarea de rezistenţă împotriva ocupantului nazist.

Dar a fost prins din nou, de astă dată de Gestapo, în 1940, şi dus la Auschwitz. A fost ţinut o vreme şi în bunkerul în care a murit Sf. Maximilian Kolbe. După lungi anchete şi interogatorii, în 1942, Blachnicki a fost condamnat la moarte prin ghilotinare, pentru activitate conspirativă împotriva celui de-al Treilea Reich. A petrecut 5 luni în celula morţii, aşteptându-şi execuţia, însă pedeapsa i-a fost comutată la 10 ani de temniţă grea. A fost purtat prin diferite închisori şi lagăre germane, până când a fost eliberat de americani în 1945.

În acelaşi an, 1945, a intrat la seminarul teologic de la Cracovia.
În 1950 a fost sfinţit preot la Katowice.

În anii 50, teroarea comunistă lua locul celei naziste. Societatea poloneză, care suferise pierderi imense în timpul celui de-al II-lea Război Mondial, se găsea acum sub cizma rusească. Biserica Catolică rămăsese singura ei voce.

Primele măsuri anticreştine luate de noul regim comunist s-au îndreptat împotriva orelor de religie în şcoli. Da, iată că nu viţeluşii neomarxişti de la oengeuri şi USR-Plus au inventat aceste chestii, ei sunt doar bieţi imitatori, deşi convinşi că lumea începe cu ei.
Atunci când crucile de pe pereţii claselor erau date jos de comunişti, elevii le puneau la loc cântând „Noi vrem pe Domnul” – cântecul acela intonat şi acum de polonezi, pentru care sunt acuzaţi de „fascism” de către „europenii” de azi.

Cei trei episcopi catolici din Silezia, regiunea în care slujea pe atunci Părintele Blachnicki, au protestat împotriva acestor îngrădiri, intrând în coliziune directă cu autorităţile, în cei mai grei ani ai stalinismului. În încercarea de a-i reduce la tăcere şi de a-i îndepărta de credincioşi, regimul i-a gonit din Silezia. În aceşti ani, Părintele Blacnicki a fost implicat în conducerea clandestină a eparhiei, şi a fost membru al redacţiei săptămânalului catolic „Gość Niedzielny” (“Oaspetele de duminică”).

Între timp, Stalin a murit, în Polonia a ajuns la putere Gomulka; acesta a încercat să liniştească revoltele polonezilor, permiţând întrucâtva Bisericii Catolice să respire, după ce regimul încercase în zadar să şi-o subordoneze. Episcopii silezieni s-au întors la Katowice, triumfători, putem spune (purtaţi pe braţe de către mineri), în 1956.
Părintele Franciszek a participat la organizarea acestei întoarceri.

În 1957, Părintele Blachnicki a organizat şi condus o iniţiativă socială împotriva alcoolismului, numită „Cruciada Abstinenţei”, în care s-au implicat aproape o mie de preoţi catolici şi peste o sută de mii de credincioşi laici, acţiunea bucurându-se de sprijinul episcopatului. Autorităţile comuniste, care voiau, desigur, să deţină controlul total asupra societăţii, nu puteau tolera un asemenea fenomen. Cruciada a fost desfiinţată de către SB (securitatea comunistă din Polonia) în 1960.

Părintele Franciszek a scris atunci un memoriu către autorităţile statului, memoriu pe care l-a trimis şi către mass media, în care protesta împotriva persecuţiei Bisericii şi arăta că, lichidând Cruciada Abstinenţei, statul comunist acţiona împotriva naţiunii.
Ca urmare, în 1961, Părintele a fost arestat sub acuzaţia de a fi „răspândit tipărituri ilegale şi informaţii false privind pretinsa persecuţie a Bisericii în Polonia” şi a fost etichetat drept „fanatic religios”. A petrecut 4 luni în arestul din Katowice, loc pe care îl cunoştea bine, întrucât fusese deţinut acolo şi în timpul ocupaţiei germane. Au urmat şi de această dată anchete şi interogatorii nesfârşite, apoi fost condamnat la 13 luni de închisoare, dar cu suspendare.

În toamna anului 1961, şi-a început studiile la Universitatea Catolică din Lublin, iar din 1964 a rămas acolo să predea, până în 1972. S-a numărat printre organizatorii Institutului de Teologie Pastorală.

Una dintre cele mai importante moşteniri lăsate de Părintele Blachnicki este Mişcarea Oazelor, pe care el a fondat-o. A devenit cunoscută mai târziu sub denumirea de Mişcarea Lumină-Viaţă, continuând să se dezvolte până în zilele noastre şi extinzându-şi activitatea în alte ţări. Ideea de bază era să ofere participanţilor o formare creştină solidă, prin organizarea de reculegeri închise, un fel de tabere, de câte 15 zile, pentru grupuri mici, organizate în funcţie de vârstă: pentru copii, mici sau şcolari, respectiv – pentru tineri şi pentru familii. Participanţii se rugau împreună, primeau Sfintele Taine şi meditau asupra Scripturii.
Părintele Blachnicki era convins că, pentru a putea rezista tuturor încercărilor, este important ca oamenii, mai ales tinerii, să aibă o educaţie religioasă consistentă, dar şi să aibă parte de un anturaj bun, să fie înconjuraţi de prieteni de încredere, care doresc şi ei să-şi ducă viaţa în lumina Evangheliei. Oricât de grele ar fi fost timpurile, „oazele” Părintelui Blachnicki le ofereau participanţilor învăţătură creştinească, întărire şi sprijin spiritual, şi deasemenea o comunitate frăţească, de credinţă şi de întrajutorare, pe care puteau conta la nevoie.

Un element central al spiritualităţii acestei mişcări, aşa cum a conceput-o Părintele Blachnicki, era libertatea. Putem spune că el era un adevărat „teolog al eliberării”, spre deosebire de aşa-numita „teologie a eliberării”, mişcare de inspiraţie sovieto-kaghebistă, propagată de unii teologi latino-americani (cu studii în Germania). De fapt, teologia Părintelui Blachnicki, în consens cu cea a Sf. Papă Ioan Paul al II-lea, cu care era prieten apropiat, s-a opus, conştient şi asumat, acestui curent marxizant, care încerca (şi a reuşit, din păcate, în mare măsură) să transforme catolicismul într-un instrument de propagare a comunismului – deci de distrugere a libertăţii.

Părintele Franciszek Blachnicki și Papa Ioan Paul al II-lea

Eliberarea este de fapt Mântuirea. (În polonă, termenul este „wyzwolenie”; înseamnă „eliberare”, dar poate fi tradus şi prin „mântuire”.) Părintele Blachnicki o vedea mai întâi la nivel spiritual, ca eliberare / mântuire de păcate şi de vicii, de orice dependenţă înrobitoare. Dar se referea şi la eliberarea de frică, de resemnarea şi conformismul pe care regimul comunist încerca să le impună. Părintele Franciszek voia să formeze oameni liberi şi demni, care să trăiască în mod conştient şi asumat calitatea lor de fii ai lui Dumnezeu. Nu în ultimul rând, era vorba şi de afirmarea drepturilor omului şi opoziţia faţă de regimul comunist.

Insist asupra acestor aspecte, deoarece ele ajută la înţelgerea resorturilor care au făcut ca societatea poloneză să reziste în mod eficient comunismului şi în cele din urmă să-i dea o lovitură decisivă, prin Papa Ioan Paul al II-lea şi Mişcarea Solidaritatea. Cam aşa arată, privită cu lupa, ţesătura din care e făcută acea Polonie căreia îi datorăm şi noi, în mare măsură, eliberarea de comunism.

Nu, Polonia nu constă în „legendarul” Michnik şi gaşca de „intelectuali critici” intens mediatizaţi, veniţi, pentru un timp, dinspre comunismul cel mai stalinist, alături de Solidaritatea, dar nu ca să lupte pentru eliberarea de comunism, ci pentru reforme de tip perestroika.

Desigur, scopul primordial al iniţiativei Părintelui Blachnicki era cel spiritual, dar în contextul vremii, ea a contat mult şi sub aspect politico-social, prin proporţiile şi eficienţa ei, prin spargerea monopolului comunist asupra educaţiei tineretului. 

Dar nu a fost singura.

Legătura profundă dintre credinţă şi libertate este o caracteristică a gândirii poloneze, înscrisă într-o tradiţie de multe secole, a cărei origine se pierde în negura timpului. O găsim nu doar în domeniul teologic, ci, decurgând din acesta, o găsim şi în „felul polonez” de a aborda treburile publice – refuzul tiraniei, slujirea comunităţii, patriotismul. (Mai mult despre asta, am vorbit aici).

Când mai auziţi vreun habarnist explicându-vă cum că Biserica Catolică Poloneză „se bagă în politică”, să ştiţi că de fapt despre asta este vorba. Biserica nu „se bagă” spunându-le credincioşilor cu cine să voteze. „Se bagă” cum „s-a băgat” Părintele Blachnicki, formând oameni cu o credinţă bine fundamentată, oameni de principii, curaj şi caracter. Deasemenea construindu-le comunităţi în care ei să se poată regăsi, să se cunoască bine între ei şi să ştie că pot avea încredere unii în ceilalţi. Aceste comunităţi funcţionează indiferent dacă vremurile sunt bune sau rele, creând premisele pentru acţiuni coordonate şi eficiente. Mai departe, fiecare ştie ce are de făcut. Nu e nevoie ca „Biserica să se bage în politică”. De fapt, Biserica Catolică din Polonia face mult mai mult decât să „se bage” în politică, ea furnizează fundamentul cultural pe care politica operează.

Astfel, „teologia eliberării” a Părintelui Blachnicki, mai ales în anii 80, se referea destul de concret şi la un anume tip de angajament social şi politic. Era propusă cu scopul de a inspira mişcări paşnice de eliberare de comunism, nu doar în Polonia, ci şi în celelalte ţări ale blocului sovietic.

Anii au trecut şi, aşa cum ne amintim, în octombrie 1978, a fost ales papă cardinalul polonez Karol Wojtyła. Prima sa vizită în Polonia, ca Papa Ioan Paul al II-lea, eveniment care a schimbat cursul istoriei, a avut loc în anul următor, 1979. În august 1980, mişcarea Solidaritatea a înregistrat marea sa victorie în confruntarea cu regimul comunist, prin semnarea acordurilor de la Gdansk.

Dar în decembrie 1981, generalul Jaruzelski instaura legea marţială. Tancuri pe stradă, represiune brutală a oricăror manifestaţii nenumărate arestări, nu au lipsit cazurile de tortură şi asasinatele. Părintele Blachnicki se afla în acel moment la Roma – aşa cum am arătat, era prieten apropiat al Papei. În Polonia, el a fost dat în urmărire generală. Acest dosar a fost închis abia în 1992!

În această situaţie, Părintele Franciszek a hotărât să nu se mai întoarcă în Polonia. S-a stabilit în Germania, la Carlsberg, unde a fondat o mică misiune pentru refugiaţii polonezi. A deschis şi o mică tipografie, pe care a numit-o „Maximilianum”, în cinstea Sf. Maximilian Kolbe; ea imprima presă şi literatură clandestină pentru mişcarea subterană din Polonia, dar asigura şi un venit, prin comenzile clienţilor din Germania, ajutând astfel la susţierea misiunii.

În iunie 1982, Părintele Blachnicki fondează la Carlsberg „Serviciul Creştin pentru Eliberarea Popoarelor”. Acesta se ocupa cu organizarea de simpozioane, manifestaţii publice şi tipărirea de publicaţii. În urma simpozioanelor, au rezultat documente, precum „Declaraţia de la Carlsberg” şi „Manifestul pentru Eliberarea Popoarelor din Europa Centrală şi de Est”. În anii 1982-1989, s-au organizat şapte ediţii ale „Marşului pentru Eliberarea Popoarelor”. A fost lansată publicaţia bilunară „Adevăr + Eliberare”.

Părintele Franciszek era convins că sfârşitul regimului comunist este inevitabil, dar nu a apucat să vadă anul 1989 în viaţa sa pământească. A murit pe neaşteptate, la 27 februarie 1987.

În 1995 a fost iniţiat procesul lui de beatificare. În 2015, papa Francisc a dat publicităţii decretul privind caracterul eroic al virtuţilor lui. În aşteptarea beatificării, i se cuvine de atunci titlul oficial de „Venerabil Slujitor al lui Dumnezeu”.

Moartea Părintelui Blachnicki.
Yon şi „Domnişoara”

Circumstanţele morţii Părintelui nu au fost elucidate complet nici până în ziua de astăzi. Au existat indicii că a fost asasinat. Procuratura poloneză a reluat recent investigaţiile în această privinţă. Nu se poate spune că instituţia a dat până acum dovadă de exces de zel în această direcţie, cercetările trebuind să aştepte până a ajuns PiS la putere şi s-a apucat de reforma justiţiei.

Arhivele IPN (Institutul Memoriei Naţionale) arată însă că securitatea comunistă nu a încetat să îl urmărească pe Părintele Blachnicki nici după ce acesta s-a stabilit la Carlsberg. Evident, activitatea lui îi supăra mult pe şefii comunişti de la Varşovia şi, foarte probabil, chiar şi pe cei de la Moscova, aşa cum veţi vedea mai jos. Documentele IPN arată că toate mişcările Părintelui Blachnicki erau urmărite de la nivel foarte înalt – de el se „ocupa” mâna dreaptă a generalului Czesław Kiszczak (ministrul de interne al lui Jaruzelski).

Aici intră în scenă cuplul de agenţi ai securităţii, Andrzej şi Jolanta Gontarczyk, soţ şi soţie. Cei doi fuseseră recrutaţi de serviciile comuniste, el din 1974 şi ea din 1977, sub numele de cod „Yon”, respectiv „Panna” („Domnişoara”). După câţiva ani de activitate ca turnători în Polonia, ei au fost trimişi în RFG, în 1982, să se infiltreze în rândul emigraţiei poloneze, care sprijinea Solidaritatea, să o spioneze şi să o saboteze. Pretextul a fost „întregirea familiei”, Jolanta fiind de origine germană şi având rude în RFG.

În 1984, l-au întâlnit pe Părintele Blachnicki, s-au lipit de el, şi au reuşit să-i câştige încrederea. S-au instalat la Carlsberg. Din documentele IPN rezultă că aveau ca sarcină să-l spioneze pe Blachnicki, să se ţină de capul lui, să afle mai ales informaţii despre contactele lui cu Vaticanul şi cu Stalele Unite. Şi reiese că s-au achitat de aceste sarcini cât au putut de bine.

Părintele le-a dat pe mână gestionarea tipografiei, dar şi alte misiuni importante, în cadrul Serviciului Creştin pentru Eliberarea Popoarelor.

Şi iată că, de unde tipografia mergea foarte bine şi aducea profit, lucrurile au început să o ia la vale, din rău în mai rău, până când Părintele s-a pomenit cu ea în pragul falimentului. Ba mai mult, în rândul grupului de emigranţi polonezi din jurul misiunii de la Carlsberg, au început să apară certuri şi conflicte. Unii dintre aceştia au început să-i suspecteze pe cei doi Gontarczyk, şi chiar i-au mărturisit Părintelui bănuielile lor, dar el le-a respins cu hotărâre, nevrând să creadă nimic rău despre ei.

A trebuit însă, în cele din urmă, să accepte trista realitate. Un mesager al Solidarităţii Luptătoare, Andrzej Wirga, i-a confirmat cu certitudine că cei doi erau agenţi.

Solidaritatea Luptătoare

Aici se cuvine iar o paranteză.
Solidaritatea Luptătoare: este vorba de o organizaţie înfiinţată la Wrocław, de către Kornel Morawiecki (tatăl actualului premier polonez, Mateusz Morawiecki) imediat după instituirea legii marţiale. Solidaritatea Luptătoare (SL) era aripa cea mai radicală a Solidarităţii. Nu excludea posibilitatea trecerii la lupta armată împotriva comunismului, în cazul în care aceasta s-ar fi dovedit necesară sau oportună. Se pregătea şi în acest sens. Scopul SL nu era obţinerea de avantaje sindicale, nici măcar democratizarea regimului comunist, ci independenţa de Moscova. SL organiza acţiuni deosebit de îndrăzneţe, care nu se rezumau la proteste de stradă, inscripţii pe ziduri, presă şi emisiuni de radio clandestine. SL tipărea manifeste în rusă, pe care le introducea în interiorul cazărmilor sovietice. Reuşea să treacă ilegal literatură religioasă şi anticomunistă chiar în inima Imperiului Răului, în URSS. Ca să mai dau numai un exemplu de ce era în stare SL, vă mai spun doar că organizaţia este responsabilă pentru aruncarea în aer a sediului partidului comunist de la Gdynia (28 februarie 1987).

Kornel Morawiecki, liderul Solidarității luptătoare, 1990

Nucleul Solidarității Luptătoare era extrem de bine conspirat şi nu a putut fi niciodată penetrat de informatori. În schimb, SL spiona comunicaţiile securităţii cu aparatură artizanală de ascultare şi îşi avea ea proprii ei informatori în rândul Securități comuniste poloneze!

Pe o astfel de filieră, centrul de la Wrocław al SL obţinuse informaţia despre cuplul Gontarczyk şi a transmis-o în Germania, prin omul de legătură al SL, Andrzej Wirga, Părintelui Franciszek. Aceasta se întâmpla în 26 februarie 1987.

În ziua imediat următoare, 27 februarie 1987, Părintele Blachnicki s-a dus la cei doi Gontarczyk şi a avut o discuţie aprinsă cu ei. Există martori care spun că a fost probabil vorba de o ceartă, pentru că din cameră se auzeau voci ridicate, dar la discuţia propriu-zisă au participat doar cei trei.

Apoi, Părintele a ieşit şi s-a întors în camera lui. Era pe la prânz. Părintele părea foarte tulburat. La câteva minute după ce terminase discuţia cu cei doi, a cerut să fie chemat un medic, pentru că se simţea rău. Între timp, a început să tuşească şi să se sufoce. Şi după alte câteva minute a murit. Doctorul a ajuns tocmai bine ca să constate decesul. A considerat că acesta survenise „din cauze naturale” şi nu a cerut autopsie.

Soţii Gontarczyk au mai rămas la Carlsberg până în aprilie 1988, când au fost avertizaţi „de la centru” că serviciile germane au început să se cam intereseze de ei. Au fugit val-vârtej, lăsându-şi în urmă toate lucrurile, până şi cana de ceai plină pe masă. Puţin mai târziu, în locuinţă intrau funcţionarii BfV (Biroul pentru Protecţia Constituţiei). Dar nu i-au mai prins.

Evacuarea celor doi agenţi din RFG, prin Yugoslavia şi prin Ungaria, înapoi în Polonia, a fost o operaţiune de mare amploare, extrem de costisitoare, care a presupus cooperarea mai multor servicii ale blocului comunist, coordonarea fiind probabil asigurată de Moscova.

Jerzy Urban, acest Goebbels al legii marţiale poloneze, s-a ocupat personal, împreună cu jurnalişti fideli regimului de la săptămânalul Polityka, de mediatizarea „cazului familiei Gontarczyk”, prezentându-i ca victime ale „vânătorii de vrăjitoare” din partea emigraţiei poloneze anticomuniste. Jolanta Gontarczyk povestea că a văzut cu ochii ei cum „se bea la Europa Liberă”, când a fost la redacţia de la München, ca să citească un comunicat al Serviciului Creştin pentru Eliberarea Popoarelor…

Soţilor Gontarczyk li s-a repartizat o locuinţă conspirativă în centrul Varşoviei. Au fost despăgubiţi pentru averea lăsată în Germania. Li s-a decontat costul renovării casei. Ultima chitanţă are data de 18 sep 1989, deja sub guvernul Mazowiecki.

În noua realitate, Jolanta Gontarczyk şi-a început cariera de feministă, luptătoare pentru legalizarea avortului şi recunoaşterea prin lege a cuplurilor de acelaşi sex. În 1990 era secretar general al Uniunii Democratice a Femeilor, în 1997 a devenit vicepreşedinte. În 1997 candida, ce-i drept, fără succes, pe listele SLD (fostul partid comunist, PSD-ul din Polonia) pentru Sejm (Parlament). Dar la alegerile locale din 1998, tot pe lista SLD, a fost aleasă consilier în Sejmik-ul Voievodatului Mazovia. În timpul guvernării lui Marek Belka, din 2004, a devenit director adjunct al Departamentului Administraţiei Publice din Ministerul Afacerilor Interne şi Administraţiei.

Însă în 2005, săptămânalul „Wprost” („De-a dreptul”) a publicat un material despre soţii Gontarczyk, din documentele IPN. Procuratura a deschis atunci o anchetă, privind posibila implicare a celor doi agenţi în uciderea prin otrăvire a Părintelui Blachnicki, anchetă care însă a fost închisă nu mult după aceea, „din lipsă de probe”. A fost redeschisă de curând.

E de notat totuşi că, în contextul mediatizării trecutului ei, guvernul SLD s-a descotorosit de Jolanta Gontarczyk, iar aceasta a trebuit să-şi părăsească funcţia.

Fast forward, la „Zilele Diversităţii”, Varşovia 2019

Ghiciţi cine e cucoana din poza de mai sus, alături de Rafał Trzaskowski, primarul Varşoviei, la „Zilele Diversităţii” 2019. V-aţi prins. Ea este. „Domnişoara”.

Acum însă figurează cu numele nemţesc al tatălui ei, Lange. Jolanta Lange. Şi-a schimbat numele, se pare, în 2008. Tatăl Jolantei, Julius Lange, era neamţ, iar în cel de-al II-lea Război Mondial a luptat în cadrul Wehrmacht, ca Volksdeutscher. După război, şi-a schimbat însă numele în Pławski. (E interesant însă că Jolanta s-a întors la varianta originală, „Lange”, nu s-a mai ruşinat cu ea.)

În august 2019, săptămânalul catolic „Niedziela” („Duminica”) a identificat-o pe Jolanta Lange, fostă Gontarczk, drept agenta „Panna”, care se infiltrase în rândurile Solidarităţii din emigraţia poloneză din RFG şi care îl urmărise pe Părintele Blachnicki, ea şi soţul ei fiind printre ultimele persoane care au vorbit cu el cu câteva minute înainte de moartea sa bruscă şi suspectă.

„Domnişoara” se întoarce pe curcubeu

Şi pe bani mulţi. ONG-ul ei, Asociaţia Pro-Humanum, pe care a înfiinţat-o în 2006, are un contract consistent cu primăria Varşoviei. Iar contractul a fost reînnoit, deşi în urma ştirii publicate de săptămânalul Niedziela, toată presa poloneză, toate televiziunile şi portalurile internet au vorbit despre trecutul Jolantei Lange.

Dar, spre deosebire de tovarăşii cu cefe groase de la SLD, care au avut atâta bun simţ încât să o dea afară când s-a aflat oficial cine este, Rafał Trzaskowski, primarul PO al Varşoviei, candidat la Preşedinţia Poloniei, om subţire, european, nu renunţă în ruptul capului la colaborarea cu ea. Contractul iniţial, de 1,1 milioane zloţi (1 zlot este aproximativ egal ca valoare cu un leu romanesc) pe care asociaţia Pro-Humanum, condusă de Jolanta Lange, îl încheiase în 2017, a fost prelungit în toamna 2019, de data asta pe 1,85 milioane. Banii din taxele locuitorilor capitalei sunt îndreptaţi către acest ONG, dedicat educaţiei pentru „democraţie, toleranţă şi diversitate”. Cum altfel? Cine oare e mai potrivit să îi educe pe polonezii retrograzi, ultraconservatori şi medievali, decât o fostă agentă, deosebit de periculoasă, a securităţii comuniste criminale?

Întrebat fiind ce caută Jolanta Lange în contract cu primăria pe asemenea sume, Rafał Trzaskowski a răspuns că „el nu se ocupă cu radiografierea trecutului oamenilor”, „nu e omul cu cenzura”, iar contractele se acordă prin „proceduri şi prin concurs”. Ok, dar atunci se întreabă plătitorii de taxe, ce fel de proceduri se folosesc la primărie, dacă ajunge să obţină contract de educaţie pentru democraţie o coadă de topor securistă?

Trzaskowski nu are nevoie să sape prea adânc în trecutul Jolantei Lange, găseşte informaţiile astea oriunde în presă, începând din august 2019. Chiar zilele trecute, întrebat din nou de ziarişti despre „Domnişoara”, Trzaskowski a răspuns, în stilul lui arogant, „nu sunt inchizitor, membru al PiS”, „nu verific CV-urile oamenilor”, iar „această doamnă a făcut mult bine pentru cei excluşi”.

Nu nu e o întâmplare, nu e o gafă. Trzaskowski e consecvent cu atitudinea lui, atât faţă de trecutul comunist – a restituit numele comuniste ale străzilor, cât şi cu promovarea agendei LGBT. De fapt, chiar e singurul domeniu în care se ţine de treabă.

Sfârșitul decomunizării: Primarul Varșoviei (din opoziția liberală) a reinstituit numele comuniste ale străzilor, 2019

Primarul Varşoviei a semnat „carta LGBT”, care promite măsuri extrem de radicale. Un exemplu este introducerea comisarilor LGBT în şcoli, pentru a veghea la implementarea educaţiei antidiscriminare şi sexuale cf. directivelor OMS şi pentru a „monitoriza situaţia elevilor LGBT+”.

Carta LGBT prevede privilegii pentru homosexuali în domeniile sportive şi culturale. Promovarea creaţiei artistice LGBT presupune, de fapt încurajarea batjocurii şi ofenselor aduse creştinismului. 


Exemplu de „operă de artă LGBT”: imaginea Maicii Domnului de la Jasna Góra, icoană reprezentativă a catolicismului polonez, cu un curcubeu în şase culori lipit în locul aureolei

O prevedere a cartei LGBT este şi aceea cf. căreia sistemul de achiziţii şi contracte publice va impune drept condiţie contractorilor privaţi acceptarea revendicărilor stângii sexomarxiste.

Altfel spus, dacă vrei să deschizi o prăvălie în capitală, va trebui să semnezi „declaraţia antidiscriminare”.

Primăria Varşoviei mai finanţează, în cadrul unui proiect numit Afterparty şi petreceri unde oferă seringi gratis si testere pentru droguri – nu, nu aţi înţeles, nu e vorba ca participanţii să fie testaţi pt. narcotice, e vorba să li se ofere testere ca să poată verifica dacă drogurile cumpărate de la dealeri sunt autentice sau contrafăcute.

Altă activitate pe care o sprijină primăria Varşoviei este „gimnastica stradală”. Dar ea nu se referă la sport, ci la antrenamentele unor grupuri de tip Antifa sau BLM, care vor să combată prin violenţă sistemul capitalist. Ca să vedem în viitor şi în Polonia scenele actuale de vandalism şi sălbăticie, care devastează America.

Această agendă nu e de centru, nu e „moderată”.

Serviciile prestate primăriei de ONG-ul Jolantei Lange se potrivesc la fix pe agenda lui Trzaskowski. Mai exact, Asociaţia Pro-Humanum desfăşoară pentru primărie zeci de programe pentru egalitate şi diversitate. A organizat „Zilele Diversităţii”, unde Jolanta Lange a luat cuvântul alături de primarul Trzaskowski. S-au discutat şi problemele specifice ale artistelor lesbiene. Ceremonia a fost încununată muzical de corul LGBT!

Piotr Woyciechowski, istoric, specialist în studiul serviciilor secrete ale regimului communist, comentează astfel situaţia: “Banii au fost alocaţi pentru continuarea unor acţiuni care sunt îndreptate împotriva Bisericii Catolice şi independenţei Poloniei. Doamna Lange, pe bani publici, are posibilitatea de a-şi continua lucrarea de distrugere a valorilor catolice, adică face exact ceea ce făcea ca Jolanta Gontarczyk , atunci când prelucra informativ operele de evanghelizare ale Părintelui Franciszek Blachnicki.”

În loc de concluzie

Preşedintele Poloniei Andrzej Duda şi-a asumat, în 2017, patronatul onorific asupra unui simpozion desfăşurat la sediul Sejmului, în memoria Venerabilului Slujitor al lui Dumnezeu, Părintelui Franciszek Blachnicki.

Primarul Varșoviei Rafał Trzaskowski şi-a asumat contractul cu ONG-ul Jolantei Lange şi nu s-a lepădat de el nici în urma scandalului iscat.

Preşedintele Duda a semnat „carta familiei”.

Primarul Trzaskowski a semnat „carta LGBT”.

Aceste atitudini definesc cât se poate de bine miza alegerilor din 12 iulie 2020 din Polonia. Este, nici mai mult, nici mai puţin, confruntarea dintre Polonia Părintelui Blachnicki şi Polonia Jolantei Gontarczyk – Lange.

De la marxism-leninism la teoria gender: „Greșelile Rusiei” și subminarea morală a Civilizației Occidentale

0

Conferinţă susţinută în cadrul Simpozionului “Enciclica Humanae Vitae la 50 de ani de la publicare”, organizat de Asociaţia Medicilor Catolici Bucureşti şi Facultatea de Teologie Romano-Catolică a Universităţii Bucureşti la 9 mai 2018

Teoria gender este practic ultimul răcnet în materie de ideologii care atacă familia și însăși natura umană. Scopul acestei prezentări e să vă conving că tot ce se întâmplă în jurul nostru sub inspirația unor astfel de ideologii se leagă de profeția Maicii Domnului de la Fatima din 1917, despre “greșelile Rusiei” și de faptul că ele se vor răspândi în întreaga lume.

Ce spune „teoria genului”

„Teoria genului” e titulatura pe care o folosesc adepţii. E tradus în românește de la “gender”, în engleză, pe scurt este pur și simplu afirmația că a fi bărbat sau femeie nu ține de o realitate obiectivă, ci este pur și simplu o alegere. Ideile noastre despre bărbaţi şi femei nu ar fi decât un construct cultural, artificial, pe care societatea opresivă, patriarhală și heterosexuală o impune prin educație atunci când copiii sunt crescuți ca băieți și ca fetițe.

Faptul că băieţeii sunt îmbrăcaţi în bleu și se joacă cu trenuleţul și cu pistolul de-a indienii, iar fetițele sunt îmbrăcate în roz şi se joacă cu păpuși de-a bucătăria este o expresie a impunerii de către societatea opresivă a unui „rol” preconceput, atribuit unui anumit sex.

Trebuie să înțelegem că noțiunea cu care suntem cu toții familiarizați, care este evidentă, este sexul ca realitate biologică. Această ideologie încearcă să înlocuiască noțiunea asta, care ține de evidență, cu un concept luat din gramatică – “gen”. Sunt limbi în care genurile sunt două, în română sunt trei, aici e practic o ruptură intre realitățile biologice și ceea ce vorbim – domeniul cuvintelor. În plus, de exemplu, în romănește, “pisică” e de gen feminin, și tot “pisică” spunem și despre indivizii de sex masculin ai acelei specii, adică folosim un gen gramatical care nu corespunde sexului biologic al motanului despre care vorbim.
Asta e ceva intenționat – faptul că se înlocuiește noțiunea de sex cu cea de gen e deja o mutație, poate nu e perceptibilă pentru toată lumea, dar la nivel cultural are un rol extrem de important. De ce este atât de important?

În numele combaterii stereotipurilor sunt impuse măsuri extrem de radicale în educație

Pentru că sub pretextul combaterii stereotipurilor “opresive” de care am vorbit, pe care ideologii de gen le impută “societății patriarhale”, cea care, spun ei, formează copiii separat, ca băieți și fetițe, aşadar, în numele combaterii stereotipurilor sunt impuse măsuri extrem de radicale în educație. Se începe de la grădiniță cu încercarea de a-i îmbrăca pe copii invers, de a-i învăța să se joace băieții ca fetițele și fetițele ca băieții.

În spațiul public începem să vorbim o limba păsărească inventată de acești ideologi, nu se mai poate vorbi de mama și de tata. În spitalele din Scoția, de exemplu, s-a cerut personalului să evite folosirea cuvintelor “mama” și “tata” în prezența copiilor; în Spania, pe certificatele de naștere nu mai scrie “mama” și “tata”, scrie “Progenitor A” și “Progenitor B” ca să nu facem discriminări.

Lucrurile sunt foarte avansate și deși par ridicole, și sunt ridicole, și am zice că așa ceva nu se poate, totuși vom vedea în curând cum vom fi înconjurați de aceste realități.

Olavo de Carvalho

Filozoful brazilian Olavo de Carvalho are darul de a condensa în formule scurte tot felul de rătăciri ale timpurilor noastre. El spune (vedeți, în portugheză, Educação, Ideologia de Gênero e Feminismo) teoria genului este de fapt o impunere a imaginației în dauna realității evidente.

Daca un tânăr într-o dimineață se simte femeie, cu toții suntem obligați îl tratam ca femeie pentru așa se imaginează el atunci, și poate se și răzgândește. Vedem o anumită realitate dar trebuie ne prefacem susținem alta, cam asta e esența. Dar „de ce ar avea prioritate imaginația lui față de percepția mea?”, întreabă Olavo de Carvalho. El explică, dărâmând astfel complet toată teoria genului, faptul există, aşa cum ştim, două sexe biologice, masculin și feminin, și exista doua posibilități în privinţa autopercepției acestora – ori femeile se autopercep ca femei, ori se autopercep ca bărbați. Ori percepţia coincide cu realitatea, ori percepția NU coincide cu realitatea. Teoria genului redusă la esență spune varianta în care percepţia NU coincide cu realitatea este cea naturală, iar varianta în care coincide, adică femeia e femeie și bărbatul e bărbat, nu e naturală, este impusă de societatea opresivă. Reiese clar absurditatea acestei teorii. Iar dacă nu reiese, există o formulare încă și mai simplă, tot a lui Olavo de Carvalho – pe scurt, „teoria gender” spune că: „unii băieți se nasc fete, dar nici un băiat nu se naște băiat”. Ca fie clar.

Cine este geniul care a inventat această teorie?

O cheamă Judith Butler. Nu este singura, dar ea este simbolul întregii școli. Este profesor universitar și are foarte multe ifose academice și este tratată în acest sens de mass-media. Toată lumea o înconjoară cu un respect deosebit și cu multe plecăciuni.

Judith Butler, „University of California, Berkeley, Maxine Elliot Professor in the Department of Comparative Literature and the Program of Critical Theory”

Marea ei operă este biblia ideologiei gender. Se numește “Gender trouble. Feminism and subversion of identity”. După cum observă un cercetător polonez, Marek Rosiak, logician de profesie, încă din titlu ne dăm seama că nu avem de-a face cu o lucrare științifică, pentru că nu așa se intitulează o carte științifică. În ştiinţă nu e vorba de „subversiune”. Subversiune înseamnă deja o agendă politică, nu e vorba de cercetare și de discuții ştiinţifice. Partea cealaltă, cu “trouble”, e și mai gravă; aceea că Judith Butler nici măcar nu ascunde faptul că ea scrie aceste lucruri pentru că vrea să își lămurească propriile sale frământări, întrucât ea e lesbiană, s-a născut într-o familie cu tot felul de obiceiuri ne-kosher, ca să spunem aşa (pentru că vine dintr-o familie de origine evreiască), și vrea să își lămurească toate aceste tulburări și de aceea a scris această carte “Gender trouble”, care e acum considerată o lucrare științifică.

Mie mi-a plăcut cum a desfăcut Marek Rosiak, acest logician polonez, cum a făcut praf această carte, pentru că de fapt a mers la esențe. Să știți, e un mare sacrificiu, o mare penitență să citești Judith Butler, este imposibil, o lectură extrem de obositoare și noi, ăștia, oamenii obișnuiți, renunțam după o pagină, două, e ceva ce te adoarme imediat, nu reziști. Marek Rosiak e un mare logician și un om de mare forță care a putut să citească această carte cap-coadă și esența ei a redus-o la o anumită pagină care e demonstrația teoriei gender:

În ce măsură normele influențează „identitatea”?
În ce măsură „identitatea” este de fapt un ideal normativ?
În ce mod normele determină conceptul de „identitate”?
→ Nu există identitate.

(Dr. Marek Rosiak, Universitatea Łódzi, conferință în polonă –
„Gender Trouble” a lui Judith Butler din Perspectiva Logicii și a Metodologiei)

Dar de fapt nu e o demonstrație, e o serie de întrebări. Pornind de la întrebări care sunt nevinovate, firești, până la sugestii și, la sfârșit, o afirmație. Deci nu are deloc construcția logică e unei demonstrații. N-avem nici argumente, nici informații, doar o serie de întrebări retorice din care, chipurile, a rezultat marea invenție.

Iar ce observă Marek Rosiak, un om care are experiență în polemici cu filozofi din școala gender, de câte ori încerci să pui problema logic, să te duci la un seminar al acestui grup, un fel de sectă, de fapt, intri acolo și încerci să pui o întrebare, ești dat afară pentru „falologocentrism”, mă scuzați de expresie, dar nu eu am inventat-o și trebuie să o citez. Adică e respinsă logica pe care o știe toată lumea pentru că ea a fost inventată de bărbați, de bărbați albi…mă rog, e clar că e expresia sistemului patriarhal, și atunci, daca nu funcționam după logica aia, alta nu este, și atunci nu mai suntem legați de regulile logicii. Termenul asta, “falologocentrism”, este al lui Derrida, un filozof care a contribuit mult la dărâmarea inteligenței în Occident.

Ce este caracteristic pentru „teoria gender” și în special pentru lucrările lui Judith Butler, dar și pentru toată școala, toată mișcarea, e faptul că mimează caracterul academic. Există catedre de „gender studies”, există doctorate, biblioteci, lucrări, lumea se poartă ca și cum ar fi seminare științifice – fac tot ritualul de seminare științifice, comunicări, lucrări, discuții, dar de fapt, esența este ce am văzut. Mai mult decât asta chiar nu e.

În plus, nu mă pot abține să nu aduc vorba de asta – Judith Butler în 1998 a primit un fel Zmeura de Aur în domeniul filozofiei, i s-a acordat premiul I pentru cea mai proastă scriere filozofică, mai ales pentru un fragment din această operă care e atât de celebrată.

Prof. Ryszard Legutko, europarlamentar polonez, a comparat „teoria gender” cu lisenkoismulUna peste alta, e o impostură, nu e știință, nu e demonstrată, nu rezultă din cercetare, de aici, ilustrația pe care am ales-o, din prima ediție a cărții lui Andersen cu povestea împăratului cu hainele cele noi – împăratul care umbla în lenjerie de corp și toată lumea îl admira, ce haine frumoase are, până când un copil a zis, stați un pic, e dezbrăcat.

Cam la asta se rezumă teoria genului.

Hainele cele noi ale împăratului

De unde vine toată nebunia asta?

Eu am auzit de foarte multe ori conferințe despre „gender ideology” care încep așa: „gender ideology este o ideologie care ne vine din Statele Unite”. De asemenea, de foarte multe ori am auzit şi citit, mai ales în literatura creștină, că este “expresia hedonismului, consumismului decandenței occidentale” și că ar fi vorba de „prea multă libertate”.

Acum, ceea ce vreau să demonstrez e că e invers, că nu e asta, e cu totul altceva.
Și anume, e vorba de ceea ce a spus Maica Domnului de la Fatima în 1917, când a profețit că Rusia își va răspândi rătăcirile în întreaga lume, provocând războaie și persecuții.
Ceea ce susțin e că acestea nu sunt doar păcate trupești împotriva curăției, este ceva mult mai serios. Problema este, așa cum spune Sf. Pavel, nu lupta cu trupul și cu sângele, noi ne luptăm aici cu forțele întunericului. Despre asta este vorba.

“Căci lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, care sunt în văzduh.” (Ef. 6:12)

Pentru originea acestui rău despre care a vorbit Maica Domnului la Fatima, avem o cercetare făcută de Richard Wurmbrand, un pastor protestant, fost comunist, convertit. S-a născut într-o familie evreiască, dar nu era credincios, a trecut prin toate aceste etape și cunoștea foarte bine marxismul.

Richard Wurmbrand a făcut cercetări despre viața lui Marx, a scos la iveală corespondență personală a lui Marx cu membrii ai familiei, mărturii ale servitoarei cum că Marx practica niște ritualuri ciudate în casă, ritualuri care nu seamănă cu nimic cunoscut din iudaism sau din creștinism, fiul lui îi trimitea scrisori în care i se adresa “dragă Satan” – asta e o chestie tipică în lumea satanistă, ei se identifică cu stăpânul lor și vorbesc așa între ei – cel mai important este că în tinerețe, înainte de pretențiile lui de analize economice și de fundamentat ideologii, el a scris versuri, și versurile îi exprimă preaplinul inimii. Adică sunt versuri sataniste, în care își exprimă ura față de Cel care e acolo sus și dorința de a târî în prăpastie întreaga omenire în hohote de râs, el însuși împreună cu toată omenirea să se ducă acolo să ardă în flăcări, niște chestii îngrozitoare, sinistre.
Dacă vreți să vedeți detalii despre asta, cartea este accesibilă pe internet în limba română și în încă cel puțin 16 limbi – “Marx și Satan”, de Richard Wurmbrand (în formau audio book, aici). Citiți, e important

Ce a rezultat din opera lui Marx? A rezultat, așa cum știm, teroarea binecunoscută, sute de milioane de morți, nu vorbim doar de Uniunea Sovietică, ci și de China și de tot ce a urmat. Cât despre familie, aveau învățături foarte precise. Marx și Engels lucraseră împreună la o cărțulie pe care doar Engels a publicat-o pentru că Marx intre timp murise – „Despre originea familiei, a proprietății private și a statului”, asta ca să știm care este atitudinea marxismului clasic, cel vechi, de la mama lui, în privința familiei.
Acolo găsim afirmația că familia burgheză monogamă este începutul subjugării femeii și că trebuie să revenim la modelele primitive alternative față de familia monogamă, și asta cred că se întâmplă în ziua de azi.

Revoluția sexuală nu a început în Occident, a început în Rusia sovietică

Iată că revoluția sexuală nu a început în Occident, a început în Rusia sovietică, cu cel puțin 50 de ani înainte de Statele Unite, care sunt considerate locul prin excelență al „consumismului, individualismului, hedonismului și decadenței”. Iată că avortul a fost legalizat prima oară în Rusia sovietică, iar în Statele Unite – cu vreo 60 de ani mai târziu. De asemenea, divorțul fără vină. Divorțul în lumea lui Lenin fusese făcut atât de facil, încât nici măcar nu mai erai nevoit să iți anunți soțul – făceai o carte poștală, plăteai trei ruble și o puneai la poștă. Asta era tot. Asta a dus la milioane și milioane de familii care au fost aruncate în aer. Înainte, divorțul era considerat ca fiind imputabil uneia dintre părți, nu divorțai pentru că nu te mai înțelegeai, divorțai pentru că a fost vorba de infidelitate sau a fost vorba de ceva grav care s-a întâmplat, și atunci unul dintre soți era vinovat, nu se putea să nu aibă nimeni nicio vină. Lenin a instituit pentru prima oară în Rusia Sovietică divorţul fără vină.

Prima paradă gay din istorie nu a fost la Los Angeles, nici la San Francisco, a fost la Sankt Petersburg, in 1918.

Homosexualitatea, pentru prima oară în lume, în istoria omenirii, a fost depenalizată în Rusia, în 1922.

Educația sexuală radicală obligatorie la școală a fost nu în Rusia, dar în Ungaria, în vremea lui Bela Kun, după revoluția bolșevică.

Secvență dintr-un documentar realizat de televiziunea de stat Rusia-1:

0.43 первое декрет Ленина об отмене брака и об отмене наказании за гомосексуализм

The first decree of Lenin on the abolition of marriage and the abolition of punishment for homosexuality

0.55 зимой 18 года московские лесбиянки прошли по краснои площади з плакатами „долои стыд”

In winter of (19)18 the Moscow lesbians walked along the Red Square with banners „down (with) shame”

1.03 вскоре была создана одноименноe общество которое проводила обнаженный  демонстрации

Soon an association with the same name was created which conducted nude demonstrations

1.09 на красной площади

on the Red Square

1.11 Ле́нин вместе с соратниками приветствовал всо это словами:

Lenin together with his comrades-in-arms welcomed all this with the words:

1.16 „так держати товарищи”

„Keep it up, comrades!”

Iată câteva exemple din revoluția sexuală a lui Lenin, cum am găsit în cartea unui autor polonez, care numește toată operațiunea asta “păcatul organizat”, deci păcatul de stat. De exemplu, într-o localitate, Saratov, Comisariatele dragostei libere au naționalizat femeile și au stabilit că femeile intre 17 și 30 de ani sunt obligate, indiferent de starea civilă, să accepte să aibă relații cu cetățenii bărbați. Era datoria lor. Iar muncitorii aveau garantat dreptul la sex cu orice cetățeancă femeie, de trei ori pe săptămână. Asta e doar un exemplu, așa se întâmpla peste tot.
Mai sunt și alte aberații, o paradă a nudiștilor în vara 1918, imediat după revoluție, abecedarul erotic – erau milioane de țărani nealfabetizați și ca să îi atragă spre bucuria citirii literelor, tematica era erotică.

Cel mai tare au suferit femeile și copiii

Ideea este că rezultatul final al acestor experimente a fost un dezastru total. Milioane de copii abandonați, care vagabondau prin toate stepele și pe toate drumurile, și care cădeau bineînțeles în infracționalitate; promiscuitate îngrozitoare, boli cu transmitere sexuală. Mai ales, dintre toate părțile implicate, cel mai tare au suferit femeile și copiii, bineînțeles, care sunt cei mai vulnerabili și pe care, cât de cât, așa cum era, familia tradițională, cu imperfecțiunile ei, oarecum îi ocrotea. Femeia a ajuns să se vândă pentru mâncare, fiindcă nu era mâncare în Rusia sovietică, și copiii au ajuns vagabonzi.

Am putea vorbi o oră despre viol ca instituție în Rusia sovietică, pentru că avea un rol de control social. Femeile de multe ori erau mai rebele decât bărbații și aveau tendința să se opună unor absurdități, și atunci frica era instrumentul principal de control social, dar violul avea ceva în plus; era și elementul de frică, şi în plus, cel de umilire. Practic, să nu mai ridici capul după ce s-a întâmplat așa ceva. Era și o metodă de interogatorii în subsolurile KGB-ului, mă rog, NKVD. Când armata sovietică triumfătoare a eliberat Europa de Est, s-au înregistrat, în mod oficial, 4 milioane de violuri. Două milioane, doar în Germania.

Dar având în vedere tot tabloul ăsta de dezastru pe care îl crease revoluția sexuală a lui Lenin, Stalin a fost nevoit să mai retracteze puțin din aceste măsuri. Stalin a încercat să limiteze un pic din acest dezmăț pentru că el avea alte planuri, se gândea la război și nu se putea merge la război cu o societate degradată în asemenea hal. Să ne amintim însă ce vrea să distrugă acest atac. Vrea să distrugă Civilizaţia Iudeo-Creştină. „Femeia în civilizația iudeo-creștină” e intitulat acest diapozitiv.

Singura civilizație în care femeia are un statut și este respectată, este civilizația iudeo-creștină

Suntem înconjurați de aceste idei preconcepute, că femeia în trecut era oprimată, că bărbatul o subjuga, că Biserica a fost un factor de menținere a acestei stări de subordonare a femeii șamd.

Realitatea este că dintre toate culturile de pe pământ și din toată istoria și geografia omenirii, singura civilizație în care femeia, cât de cât, are un statut și este respectată, este civilizația iudeo-creștină, deși oamenii sunt păcătoși și abuzurile tot există, deși noi suntem învățați să îl iubim pe aproapele și uneori nu îl iubim și uneori cine e mai puternic face abuz de forță – asta așa se întâmplă pe pământ peste tot. Dar să ne arate nouă adversarii noștri în care loc de pe lumea asta, care învățătură și care religie, care cultură și ideologie, dă femeii mai mult decât i-a dat civilizația iudeo-creștină.

– Femeile din Vechiul Testament:

– Cartea Pildelor lui Solomon (Proverbe) cap. 31, 10-31 – o laudă adusă femeii virtuoase, se citește de Shabbat (adică, săptămânal, de către evreii practicanţi)

Femeile din Noul Testament:

Maica Domnului

– Întâlnirea lui Isus cu femeia samarineancă Sf. Ioan cap. 4
– Sf. Pavel către Galateni cap. 3 (2-29):
„Nu mai este iudeu, nici elin; nu mai este nici rob, nici liber; nu mai este parte bărbătească şi parte femeiască, pentru că voi toţi una sunteţi în Hristos Iisus.
Iar dacă voi sunteţi ai lui Hristos, sunteţi deci urmaşii lui Avraam, moştenitori după făgăduinţă.”

– Femei sfinte ale Bisericii

Toate lucrurile încep de la religie, culturile se formează pe religie. Morala creştină se bazează pe porunca dragostei de aproapele. Propovăduieşte ocrotirea celor slabi și vulnerabili (femeia față de bărbat e mai slabă fizic); propovăduieşte sfințenia căsătoriei, dragostea între soți. Acestea sunt lucruri fundamentale legate de morala creștină.
Credința este cea care a creat cultura și instituțiile civilizației noastre, și mentalitățile, până și manierele.

Faptul că un domn ar trebui să cedeze locul în metrou unei doamne, că ar trebui să deschidă ușa și să o lase pe ea să intre în față, astea sunt lucruri care e păcat că se pierd, corectitudinea politică nu le poate înlocui.

Trei valuri de feminism

Am menționat civilizaţia iudeo-creştină ca să vedem de la ce s-a pornit şi dacă feminismul era sau nu era cu adevărat necesar. Sunt trei valuri ale feminismului și sunt multe feluri de a vedea aceste valuri. Sunt autori care nu le văd așa, dar ăsta eu cred că e un fel de consens, majoritatea le numără în felul acesta.

Valul 1 de feminism ar fi cel din secolul 19 și începutul secolului 20, când lucrurile s-au schimbat foarte mult, a apărut revoluția industrială, să zicem că viața gospodărească a devenit mai ușoară și femeia putea deja să lucreze în afara căminului. Atunci au apărut aceste mișcări feministe care au cerut pentru femeie accesul la anumite profesii, la studii, la drepturi civile, mai ales la dreptul de vot. Aici încă lucrurile nu sunt neapărat marxiste. Există și un filon marxist în primul val, dar nu e preponderent, revendicările sunt oarecum justificate și s-au rezolvat în cea mai mare parte.

Dar Valul 2 și Valul 3 deja sunt marxiste și nejustificate. Bunica mea în anii ’20 a făcut studii superioare, a devenit farmacistă, și-a întemeiat o familie, nu avea nici ură de bărbați, nici de copii, a crescut copii, nepoți, nu era nicio contradicție între faptul că avea un serviciu și făcuse studii, și faptul că a fost fericită ca mamă de familie și ca bunică. Deja în 1968, revoluția sexuală este una de dușmănie – avem ura de clasă transportată în domeniul familiei, între bărbați și femei. Femeile îi urăsc pe bărbați, urăsc copiii și urăsc însăși esența feminității.

Al treilea val este gender, aici nici nu mai e nevoie să urâm bărbații, pentru că nici nu există bărbați. Gender e cea mai avansată formă, care neagă pur și simplu împărțirea în bărbați și femei.

„Teoria critică”

Școala de la Frankfrut

Cum am ajuns la asta? Judith Butler face parte din “teoria critică”, își asumă chestia asta pe site-ul ei, ea predă teorie critică la Berkeley, unde este mare profesor. Să vedem de unde vine “teoria critică”, ce este ea.

De fapt, “teoria critică” este un alt nume dat unui curent care începe de la Școala de la Frankfurt, iar Școala de la Frankfurt este, nici mai mult, nici mai puțin decât un proiect al lui Lenin. E vorba de Internaționala a Treia, Komintern, care și-a făcut acest proiect cultural. Școala de la Frankfurt e întemeiată de Lenin, Georg Lukacs și Willi Munzenberg, care la vremea aia era șeful acestei internaționale – mai târziu l-au omorât comuniștii. Astfel a început o acțiune de subversiune culturală, nu mai este marxismul clasic, care vorbea de clase, de lupta de clasă, de muncitori, de capitaliști, de exploatare, de vorbele pe care noi le știm de la școală. Este vorba de o variantă adresată Occidentului, oarecum camuflată.

În Școala de la Frankfurt, autorii nu sunt foarte clari în privința scopului final al acțiunilor lor, ei nu spun că vor să aducă URSS-ul pe tot mapamondul, ei doar demască, critică, distrug, discreditează, deconstruiesc, desfac în mii de bucățele civilizația existentă sperând, ca orice revoluționar, că din distrugerea asta o să iasă o minunăție, paradisul pe pământ.

Ce e caracteristic pentru Școala de la Frankfurt este că pornește de la Marx, dar și de la Freud. Folosește multe expresii, concepte din psihologie, cu scopul final de subminare a instituțiilor civilizației occidentale, în special familia. Numele de “teorie critică” vine de la manifestul acestei școli, care a fost formulat mai târziu (Max Horkheimer, 1937). În zilele noastre nu prea se mai vorbește de Școala de la Frankfurt în legătură cu Judith Butler, se vorbește de “teoria critică”, care este același filon, iar oamenii aceștia sunt conștienți că aparțin acestei tradiții, nu o neagă. Găsiți pe site-ul lui Judith Butler cine a influențat-o. Nu fac o dezvăluire de secrete, e ceva ce ei recunosc.

Lungul marș prin instituții

Un alt filon important al marxismului cultural este Antonio Gramsci. El nu aparține Școlii de la Frankfrut, e, să zic așa, un comunist independent, care a recomandat aceste strategii pe care noi le vedem împlinite de multe decenii în Occident, și la noi au pătruns și funcționează de minune.

Gramsci nu vrea să facă revoluție în sensul sângeros, brutal, de naționalizare a mijloacelor de producție și de trimis capitaliștii în lagăr șamd, dimpotrivă, el vrea să înceapă de la cultură. Cultura întăi să fie cucerită, să avem noi, comuniștii, hegemonia în domeniul cultural, și apoi o să fie ca un măr copt care o să ne pice în mână și societatea, și politicul. Puterea politică o să o luăm în mod firesc, n-o să mai existe nicio opoziție, fiindcă nimănui n-o să îi mai treacă prin cap niciun fel de alte idei după ce noi punem stăpânire pe toate mințile.

Schimbările trebuie să fie gradate, imperceptibile, nu spui că te duci la comunism. Gramsci spune clar că ăsta e scopul, dar recomandă să camuflăm lucrurile astea și să folosim doar mici schimbări gradate, tovarăși de drum, să folosim actori, sportivi cunoscuţi, care să își dea cu părerea. Şi să infiltrăm instituțiile.

Foarte important, ceea ce a recomandat el e infiltrarea Bisericii Catolice, pentru Gramsci acesta era adversarul numărul 1 al comunismului. El scria în anii ‘20 și iată că în 1968 primirea enciclicii Humane Vitae de către foarte mulți dintre contemporanii săi în Biserică arată că strategia recomandată de Gramsci deja dăduse roade foarte importante.

Iuri Bezmenov

Practic, în 50 de ani s-a văzut că s-a avansat mult în acest sens, iar în zilele noastre știm asta foarte bine. Iuri Bezmenov a fost un tânăr ofițer KGB care la un moment dat a luat decizia să plece în Occident și să dezvăluie ce făcea el în instituția respectivă. Bezmenov a dezvăluit faptul că cel puțin 85% din resursele pe care KGB-ul le folosea pentru subversiunea în Occident nu erau alocate spionajului industrial sau militar, sau acţiunilor de sabotaj, pentru aruncat poduri în aer, asasinate etc, ci pentru subversiunea culturală. Aproape tot efortul se îndrepta în sensul unei distrugeri a moralității Occidentului, ca Occidentul să fie decăzut și puterd și să fie ușor de cucerit, în cele din urmă și militar.

Ideea era că se putea face asta mult mai ușor dacă Occidentului i se inoculau aceste idei care să îl facă să se autodistrugă, să se sinucidă. Mai există și alte nume importante dar nu am timp să spun ce a făcut fiecare pentru cauza revoluției sexuale.

Wilhelm Reich

Wilhelm Reich este un marxist freudian foarte reprezentativ, căruia îi aparțin noțiunile de revoluție sexuală, sexualizarea copiilor – el a propovăduit că copiii trebuie luați de la părinți și să primească educație sexuală din cea mai frageda pruncie, ca părinții să nu-i mai poată influența – și utilizarea politică a sexualității. Este important că Wilhelm Reich era foarte bun prieten cu cel mai mare spion sovietic al tuturor timpurilor, Arnold Deutsch, care este și azi pe pereții tuturor academiilor de spioni, care sunt foarte importante în Rusia și acum. Deutsch este modelul pentru orice spion rus. Putin când era mic își dorea să fie Arnold Deutsch, ăsta e simbolul lor și modelul prin excelență. Acesta era strâns legat, printr-o prietenie puternică și trainică, cu Wilhelm Reich.

Îi mai avem pe Herbert Marcuse și pe Michel Foucault, mai aproape de noi, până acum trei ani mai activa și Ernesto Laclau. Aceștia sunt toți autori care s-au remarcat prin contribuții pentru distrugerea moralității și pentru susținerea mai ales a înlocuirii proletariatului clasic al lui Marx cu alte categorii. Fiindcă lucrurile nu s-au confirmat.

Marx a vorbit prostii, lucrurile nu au fost cum le-a profețit el. Iar proletariatul, practic, nu mai există acum în Occidennt așa cum îl descria Marx. Atunci, cine să facă revoluție, că totuși, revoluție ei vor să facă? Unii propun să fie homosexualii sau cei din diferite minorități sexuale, mai ales Foucault, iar Ernesto Laclau susține că nu ne trebuie neapărat o clasă anume care să facă revoluția, clasa aceea o creăm noi prin discursul nostru revoluționar. Ar merita să ne oprim asupra acestei nebunii, dar din păcate nu e timp.

Revoluția sexuală de la 1968 e una sexuală, dar este și marxistă

Ce trebuie subliniat este că revoluția sexuală de la 1968 e una sexuală, dar este și marxistă. Toate pancartele, simbolurile, toate steagurile care fluturau pe străzile Parisului în mai 1968 erau cu Che Guevara, Mao, Ho Și Min, nu erau cu autori capitaliști. Trebuie înțeles și din perspectiva istoriei ce curaj extraordinar de martir a avut Papa Paul al VI-lea când a scos Humane Vitae în acest an revoluționar, 1968. Judith Butler cu teoria genului se înscrie și ea în aceasta linie.

Mai există și alte repere importante, tot cu comuniști. De exemplu, Alfred Kinsey, un impostor care de meserie era entomolog, se ocupa de studiul insectelor, care a fost promovat drept cel mai mare sexolog al tuturor timpurilor. Lui i se datorează vestitul 10%, a susținut că 10% din populația SUA sunt homosexuali, dar se ascund de rușine, de opresiune, de nu știu ce. Mai târziu, o profesoară psiholog, profesor universitar și în SUA, și la universitatea din Haifa, Judith Reisman, a făcut cercetări asupra cercetărilor lui Kinsey și a descoperit crime îngrozitoare. El făcea experimente sexuale pe copii, pe sugari, pedofilie de mare cruzime. Cercetările propriu-zise erau fraude, pentru că el își făcuse această statistică de unde i-a iest 10% printre infractori, a făcut în închisori cercetarea asta. A făcut un sondaj printre violatori, printre pedofili, printre cei care erau închiși pentru infracțiuni legate de sexualitate. Kinsey era legat printr-o strânsă prietenie cu Harry Hay.

Harry Hay la o paradă gay din Los Angeles, SUA, 1986, în care acesta susține pedofilia: „NAMBLA MERGE CU MINE” Citiți și Amintiri despre viitorul LGBT: pedofilia, drept al omului nou

Harry Hay e un alt mare simbol. Prima organizație pentru drepturile homosexualilor din istoria omenirii este Mattachine Society, înființată de Harry Hay, care el însuși era membru al partidului comunist american, și 95% sau 98% dintre membrii acestei organizații erau membri ai Partidului Comunist din SUA. Partidul comunist american era ceva minuscul și era o agentură KGB 100%. Despre asta a explicat Whittaker Chambers în cartea “Witness”. Mattachine Society a fost prima organizație pentru “drepturile gay-ilor”. Harry Hay, mai târziu, după Mattachine, a înființat “Radical Faeries”, Zânele Radicale. Vedeți și titulatura, toate acestea au o simbolistică homosexualistă, dar au tot timpul și ceva cu “radical”, cu “eliberare”, sună marxist. Ce e interesant e că Harry Hay nu s-a sfiit niciodată să își arate sprijinul pentru NAMBLA, care e organizația pedofililor din SUA, și de care chiar și mulți homosexuali se sfiesc. Nu prea se arată alături de NAMBLA decât unii foarte radicali.

Protest „Mattachine Society”, New York, 28 iunie, 1970

Marxismul clasic și marximul cultural

Ca să rezumăm, avem marxismul clasic, care vrea preluarea violentă a proprietății, și marxismul cultural, care este o revoluție și mai profundă, antropologică, care vrea să dărâme nu doar structura socială, ci chiar identitatea sexuală și natura umană.

Ceea ce au în comun cele două forme de marxism nu sunt doar autorii, ci sunt și mentalități comune. Caută motive de revoltă, caută neapărat să găsească o categorie oprimată și să o instige la ură împotriva altei categorii care chipurile o oprimă, promite mântuirea aici pe pământ, dă dovadă de mare lipsă de scrupule în urmărirea obiectivelor revoluționare. Şi mai ales caracterul totalitar, care acum pare mai soft. Ceea ce trăim acum în Occident nu e chiar Gulag și poliție politică, tortură etc, dar pretenția asta de științific al teoriei gender practic exclude alte opțiuni, pentru că orice altceva e neștiințific, nici nu putem să discutăm. Faptul că se adoptă limbajul drepturilor omului, cine se poate opune, că doar n-o să fii împotriva drepturilor omului? Asta face să elimine discuția, nu este loc pentru alte păreri.

Ce s-a întâmplat de fapt? Toată istoria comunismului din 1917 și până în ziua de azi este caracterizată printr-o alternanță dialectică intre modul soft și modul hard. Avem întăi revoluția bolșevică, extrem de sângeroasă, extrem de brutală și de violentă. Avem apoi, după primele experimente care au dat greș, foametea care s-a ivit în urma naționalizărilor, Lenin trece la NEP, Noua Politică Economică, un fel de glasnost, o relaxare. Mai tărziu vine Stalin și iar strânge șurubul, apoi vine Hrușciov, care denunță crimele lui Stalin și declară un nou dezgheț. După care vine Brejnev și iar strânge șurubul, după care vine Gorbaciov și instaurează Perestroica.

.

Golitsyn, Perestroika Deception: 1995

Perestroika Deception: Memoranda to the Central Intelligence Agency – The World’s Slide Towards the Second October Revolution (‘Weltoktober’)

Aceasta este cartea lui Golițîn, tot un kaghebist care a ales libertatea, unde explică faptul că Perestroica nu este altceva decât o nouă strategie comunistă care permite acestor idei să se răspândească în lumea întreagă fară stavilă, pentru că Occidentul e acum convins că a câștigat Războiul Rece și nu se mai apară împotriva acestui tip de propagandă. Practic, datorită faptului că a avut loc Perestroica, porțile s-au deschis complet pentru revoluția leninistă mondială. Formula “Revoluția Satanică Mondială a lui Lenin” îi aparține lui Christopher Story. Practic, noi nu am terminat cu comunismul, noi suntem într-o fază foarte avansată.

Rolul Rusiei

Foto: Vladimir Putin vorbind în timpul vizitei la portul din Crimeea, Sevastopol, 9 mai, 2014. / Fotograf: Iuri Kadobnov/AFP/Getty Images

E important să înțelegem bine rolul Rusiei acum pentru că tot auzim că, vezi Doamne, Putin e apărătorul creștinismului, apărătorul familiei, speranța apărării vieții, copiilor nevinovați șamd.

Noi, ca români, înțelegem mai ușor decât poți să le explici unor occidentali că Rusia finanțează și una, și alta dintre aceste trenduri. Există dovezi foarte clare că a sprijinit mișcarea Occupy Wall Street din SUA, mișcare în mod notoriu aliată cu mișcările LGBT. Asta nu se explică, un guvern conservator care promovează creștinismul, nu ar trebui să facă așa ceva în altă țară. Se poate intra în amănunte – în America Latină, Forul de la Sao Paulo, tratatul de pace din Columbia, care înseamnă 300 de pagini de ideologie gender și pe care Lavrov (ministrul de externe al „conservatorului” Putin) și cu Castro l-au negociat cu guvernul columbian.

Ajungem și la România, unde pe lista lui Dughin, lista de agenți de influență pe care Dughin, ideologul principal al regimului Putin, contează în Romania, găsim și pe dl Stanciu de la Provita, care e mare apărător al Referendumului și apărător al familiei, și pe Vasile Ernu de la criticatac, un radical bolșevic, leninist, susținător al mișcărilor homosexualilor și mare opozant al Referendumului. Avem și unul, și altul, cu stânga lovim dintr-o parte, cu dreapta lovim din partea cealaltă, și în felul ăsta gestionăm toată scena politică.

Sursa: Lista lui Dughin, dec. 2014

Mai observăm că teoria genului este impusă prin diferite instrumente. Politic, da, dar nu pe față neapărat, cel puțin în Romania, nu la vedere, nu o să vedeți un partid în Romania care vine cu asta la alegeri, poate USR nu peste mult o să se și declare, dar deocamdată nu se exprimă nimeni chiar așa de radical (conferinţa e din 2018, între timp a apărut PLUSR şi predicţia s-a împlinit). În schimb, pe căi administrative, lucrurile au intrat profund, au intrat și în învățământ.

România

La nivel de Europa, aceste proiecte de texte sunt de obicei propuse și se pot vota cu sprijinul în primul rand al grupărilor de stânga, și mai ales al socialiștilor, PES, Partidul Socialist European, sprijiniți de ALDE, de liberali, dar liberalii sunt întotdeauna pe locul doi, inițiativa aparține stângii. E important de văzut cum votează PSD toate aceste chestii. Aici aveți exemple de texte care sunt extrem de radicale în acest sens, să vă uitați cum au votat europarlamentari ai PSD la asta. Cu rare excepții, că unul a lipsit, sau ce știu eu ce s-a întâmplat, ei sprijină toate aceste lucruri și în principal doamna Vasilica Dăncilă, care acum sprijină familia tradițională și se pozează la biserică.

Iată un text pe care România l-a ratificat, “Convenția pentru prevenirea violenței împotriva femeii”. Iarăși este un titlu imbatabil, cine poate să fie contra unei astfel de declarații? Doar nu vrei să fie femeia bătută.

– convenție ratificată de guvernul PSD 2014, ministrul Rovana Pb.

Articolul 3 litera c:
“gen” va însemna rolurile, comportamentele, activitățile şi atributele construite social, pe care o societate dată le consideră adecvate pentru femei şi bărbaţi;

Capitolul III Articolul 12 alin. 1
Părţile vor lua măsurile necesare pentru a promova schimbările în modelele sociale şi culturale de comportament al femeilor şi bărbaţilor, în vederea eradicării prejudecăţilor, obiceiurilor, tradiţiilor şi a altor practici, care sunt bazate pe ideea inferiorităţii femeilor sau pe roluri stereotipe pentru femei şi bărbaţi

Sub pretextul acestei combateri a violenței, iată ce măsuri radicale s-a angajat Romania să ia. “Genul”, în înțelesul acestei convenții, înseamnă “rolurile, comportamentele etc pe care o societate dată le consideră adecvate pentru femei și bărbați” – zici că e luat direct din Judith Butler.

Asta noi nu am discutat, nu a existat o dezbatere, v-a întrebat cineva, ați votat? Poate nu eram de acord. A fost trecută pe sub mână, cine a știut, a știut. Rovana Plumb a semnat în 2014. În Romania nu s-a zis nici pâs. În Polonia a fost un scandal enorm când a fost vorba de asta.

Articolul 14 – Educaţie
1 Părţile vor face, acolo unde este cazul, demersurile necesare pentru a include material didactic pe probleme cum ar fi egalitatea între femei şi bărbaţi, rolurile de gen ne-stereotipe, respectul reciproc, rezolvarea non-violentă a conflictelor în relaţiile interpersonale, violenţa de gen împotriva femeilor şi dreptul la integritate personală, adaptate capacităţii în evoluţie a elevilor, în curriculumul formal şi la toate nivelele de educaţie.
2 Părţile vor face demersurile necesare pentru a promova principiile la care s-a făcut referire în alineatul 1 în stabilimentele educaţionale informale, precum şi în stabilimentele sportive, culturale şi recreative şi în mass media.

Iată la ce s-a angajat guvernul României:

“părțile (guvernul n.m.) vor lua măsuri pentru a promova schimbările în modelele sociale și culturale de comportament al femeilor și bărbaților, în vederea eradicării prejudecăților, obiceiurilor, tradițiilor care sunt bazate pe […] roluri stereotipe pentru femei și bărbați.”

Deci faptul că zici mamă sau tată într-o casă deja contravine acestor chestii și guvernul s-a angajat pentru eradicarea lor. Nu mai vorbesc de Biblie, de scrisorile Sf. Pavel, astea chiar trebuie eradicate.

Iată ce s-a mai angajat guvernul României, pentru educație: “în tot materialul didactic să fie vorba de roluri de gen nestereotipe”, mama conduce naveta spațială și tata face sarmale. Totul să fie inversat și deja în curricula de școală și de grădiniță.

Interesantă e și această parte: “și în stabilimentele sportive, culturale și recreative și în mass media” – ce ascunde vorba asta? Ascunde WC-urile gender, mă scuzați. Asta e ultima bătălie pe care a dat-o Obama înainte să termine mandatul, un mare proiect ideologic era ca WC-urile să nu mai fie pentru femei și pentru bărbați – îmi pare rău că aduc vorba, dar suntem intre medici și lucrurile sunt deja foarte avansate.

De exemplu, apare situația următoare: o doamnă, situația e reală, mergea la o sală de fitness și după ce a făcut antrenamentul a vrut să meargă la duș. Acolo s-a întâlnit cu un bărbat, bărbat toată ziua – era evident că era bărbat – care declarase că el în ziua aceea se simte femeie. Fără glumă. Faptul că ea a țipat și a chemat paza și a protestat a dus la eliminarea ei din acel club sportiv, pentru că l-a discriminat pe acel domn care era trans, sau nu ştiu ce minoritate.

Și de data asta, ca și revoluția lui Lenin, în loc să elibereze femeia, practic o duce într-o situație în care ea nu mai poate ieși din casă pentru că dacă merge la studii sau să lucreze, sau să facă antrenamente, o să dea de un derbedeu în duș sau la toaletă și cine va câștiga dacă acolo o să aibă loc un meci de box? Femeia pierde, nu are cum să fie altfel. Și orice derbedeu care vrea să violeze o femeie se declară în ziua aia femeie și nu poate fi discriminat.

Pe scurt, profesorul Richard Legutko, care este un filozof polonez și europarlamentar din partea Poloniei, a zis așa: liderii UE, din păcate – generația actuală – sunt toți ori generațional, ori mintal, ca tradiție, discipoli ai lui mai ‘68, iar acest mai ‘68 a fost o revoluție marxistă și sexuală. De aceea, zice el, găsim absolut în toate documentele UE, fară excepție, obsesiv, referire la minorități sexuale, orientări sexuale, sexuale, sexuale. Că e vorba de securitate, că e vorba de transporturi, că e vorba de pescuit, că e vorba de siguranță alimentară, peste tot trebuie să apară neapărat o referire la gender. După cum profețește prof. Legutko, teoria gender probabil se vă prăbuși nu peste mult, cum s-a prăbușit marxismul clasic, dar întrebarea este ce dezastre va produce, pentru că aruncând în aer familia și înnebunind atâtea generații, lucrurile nu au cum să fie lipsite de consecințe.

Ce trebuie să nu uităm, să nu ne lăsăm descurajați, că profeția de la Fatima a fost completată cu aceasta promisiune, care nu este condiționată de meritele noastre – așa a formulat-o Maica Domnului în aparițiile sale – că, la sfârșit, Inima Neprihănită vă triumfa.

PUBLICATE RECENT

JURNAL