Mai puternic decât Vişinescu

Victor Rădulescu Pogoneanu – un suflet bun, un diplomat de excepţie şi un erou anticomunist

În ultimele săptămâni, închisoarea Râmnicul Sărat şi Vişinescu au ajuns ca fotbalul. Toată lumea se pricepe şi are o părere care justifică zeflemeaua şi dispreţul faţă de cei care nu o împărtăşesc. După cum unii îşi închipuie că le cresc performanţele sportive dacă au un autograf al lui Hagi, la fel persoanele publice de la noi cred că dacă se fotografiază cu zidurile închisorii împrumută ceva din credibilitatea celor care l-au înfruntat pe Vişinescu.

Din nefericire, spre deosebire de fotbal unde se ştie de ce Hagi este vedetă, atunci când e vorba de închisoarea Râmnicu Sărat se pronunţă unele nume, însă nu se ştie şi cine au fost şi ce au făcut cei care au purtat acele nume. Nu e deci de mirare că informaţiile rămân confuze şi tot contextul este tabloidizat. Nu e de mirare nici că s-a difuzat cu generozitate informaţia că Vişinescu ar fi fost în plutonul care l-a executat pe Ion Antonescu, însă publicul nu a aflat că foarte mulţi dintre cei care au ajuns la Râmnicu Sărat după 1956 erau în dezacord net faţă de politica mareşalului. Ori includerea în aceiaşi discuţie, fără diferenţeiri, a lui Ion Antonescu şi a opozanţilor este o neglijenţă flagrantă, mai ales într-o perioadă în care antonescolatria este atât de răspândită.

În plus, nu înţeleg la ce ar folosi să se amintească groaza închisorii şi să se analizeze minuţios aspecte izolate ale problemei, dacă se uită personalităţile de acolo, eroii şi valorile în care au crezut şi care le-au dat puterea să înfrunte încercările drăceşti la care au fost supuşi. De altfel, superficialitatea era deja vizibilă şi din popularizarea într-o fază prea incipientă a cercetărilor penale şi a proiectelor legate de memorial, şi contrastează cu modestia şi seriozitatea eroilor.

Comparaţia este exigentă, însă trebuie asumată pentru că este inevitabilă. Ca să dau un reper concret, l-aş aminti astăzi de Victor Rădulescu-Pogoneanu. El a plătit cu eleganţă, inteligenţă, dârzenie timp de cinsprezece ani, un preţ uriaş şi cât se poate de real pentru a nu se dezice de convingerile sale. A fost atât de discret încât nici astăzi nu este cunoscut. (Nu pot să cred că încă ar mai putea fi controversat.)

Victor Rădulescu-Pogoneanu s-a născut în 1910 într-o familie de intelectuali distinşi. Tatăl, Ion Rădulescu Pogoneanu a fost membru corespondent al Academiei şi împreună cu soţia sa, cu Simion Mehedinţi şi cu Iacob Negruzzi, a fost executor testamentar al moştenirii literare a lui Titu Maiorescu.

A fost licenţiat în drept, filosofie şi sociologie. Era un adept convins al valorilor democraţiei tradiţionale parlamentare, mai ales cea de inspiraţie anglo-saxonă. Şi-a început cariera în 1934, la Ministerul de Externe, unde s-a ocupat de Direcţia Presei şi Informaţiilor. Ca director a Direcţiei Cabinetului şi Cifrului în timpul pregătirii loviturii de stat de la 23 august 1944, a contribuit la eforturile diplomatice care au dus la ieşirea României din războiul alături de Hitler. Alături de Grigore Niculescu-Buzesti şi Camil Demetrescu a participat la organizarea tehnică a negocierilor secrete cu Aliaţii şi Uniunea Sovietică.

Sarcinile sale legate de contactele cu Aliaţii au fost foarte dificile. Pregătirea negocierilor a fost foarte complexă şi deseori periculoasă, necesitând adaptări permanente, în urma repetatelor înrăutăţiri ale situaţiei. De asemenea, munca la cifrarea şi descifrarea telegramelor era deosebit de greoaie şi consumatoare de energie (deşi trebuie spus că sistemul de cifrare ales s-a dovedit a fi foarte sigur şi nu a fost spart niciodată). În plus, era implicat şi în informarea factorilor politici şi a Casei Regale cu privire la situaţia politică în care se afla România şi în evaluarea opţiunilor de ieşire din războiul împotriva Aliaţilor. Când a devenit urgentă schimbarea poziţiei României, a susţinut în faţa Regelui şi a Reginei opinia lui Grigore Niculescu-Buzeşti, care credea că armistiţiul trebuie să fie încheiat atunci când se va ivi momentul potrivit, chiar fără Ion Antonescu, pe care îl bănuiau că nu va accepta până la urmă să facă pasul decisiv pentru ruperea alianţei cu Hitler.

După 23 august 1944, Victor Rădulescu Pogoneanu a rămas un colaborator al lui Grigore Niculescu-Buzeşti şi cu toate că avea o sănătate precară (mergea în două bastoane din cauza unei forme rare de paralizie evolutivă), a organizat împreună cu acesta, Iuliu Maniu şi ceilalţi lideri ai partidelor istorice informarea lumii civilizate cu privire la abuzurile sovietice şi încălcările legii care au însoţit acapararea ţării de către comunişti. A avut contacte cu reprezentanţi ai Aliaţilor la Bucureşti, între care maiorul Hall şi locotenentul Hamilton. În arhiva sa din comuna Potigrafu a fost găsit un protocol de colaborare cu aceşti ofiţeri americani, care se referea la posibile puncte de reper în eventualitatea „venirii americanilor”, venire care părea realizabilă practic şi în viziunea românilor din exil. Protocolul a fost considerat dovada intenţiei de insurecţie la procesul PNŢ-ului.

Până în 1946, când a fost înlăturat din Ministerul de Externe, a putut organiza mai eficient contactele şi activitatea de informare. Spre sfârşitul acelei perioade, i s-a oferit posibilitatea să părăsească ţara, însă a ezitat pentru a nu-şi lăsa sora singură în România.

În 1947 a fost arestat în Procesul PNŢ şi condamnat la 25 de ani de temniţă grea şi cinci ani degradare civică pentru „complot prin trădare şi insurecţie”. Ca şi Camil Demetrescu şi Radu Niculescu-Buzeşti, a avut o atitudine demnă – unii spun că a fost cel mai curajos, chiar temerar – şi a rămas solidar cu Iuliu Maniu în timpul anchetei premergătoare procesului, la proces şi în toţi anii de detenţie.

După proces a fost dus la închisoarea Galaţi, apoi la Sighet, Malmaison şi Văcăreşti. A fost anchetat în Procesul Pătrăşcanu. În cele din urmă a fost dus la Râmnicu Sărat unde, după cum consemnează Cicerone Ioaniţoiu, „a fost supus unor torturi inimaginabile. Neputându-se da jos din pat, era bătut de comandantul Vişinescu şi de ceilalţi supraveghetori“. De multe ori, deşi era imobilizat, era udat cu apă – o găleată de apă aruncată pe pat intra în uzanţele acelei închisori.

Amintind de „marea afecţiune” şi „nemărginita admiraţie” pe care i-a purtat-o, Profesorul Neagu Djuvara, un martor direct al evenimentelor de la 23 august, relatează că Mihai Ralea, când s-a dus să-l viziteze pe Pogoneanu în celula lui de la Râmnicu Sărat „pentru a-l ademeni să fie „mai suplu”, lăsând să se înţeleagă că în schimb i s-ar putea permite să meargă să se îngrijească în străinătate, a primit răspuns: „Nici sănătatea, nici viaţa mea nu sunt de vânzare”. Îngrijirile pe care le-a primit au fost tardive şi precare. A murit la începutul anului 1962 la spitalul închisorii Văcăreşti.

În loc de încheiere propun un fragment dintr-o notă scrisă de Camil Demtrescu care întregeşte profilul moral al celor doi prieteni şi diplomaţi, cu o dedicaţie specială pentru cei care la Universitatea de Vară de la Râmnicu Sărat inclus între temele de discuţie muzica alternativă sovietică , ca şi pentru cei nu pot să respire de victimele comunismului devenite Conţi de Monte Cristo.

„4 XI 1978

(…) În timpul detenţiunii noastre la Sighet – 15 august 1951 – 31 martie 1953 – (Victor Rădulescu Pogoneanu, Radu Niculescu Buzeşti şi cu mine) într-o zi oarecare, VRP – Pichi m-a rugat ca, în cazul când aş ajunge într-un post de răspundere, să trec cu vederea peste răspunderea celor care au adoptat o atitudine nedemnă la proces. Să nu fiu necruţător, să nu uit condiţiunile în care s-a desfăşurat procesul şi ancheta sub perdeaua unor prea evidente forme, de menajare, în public, destinate propagandei, să nu uit că şi prietenii noştri care n-au putut rezista au făcut cu anii deja închisoare, să nu uit, că în alte condiţii, normale acelea, ei toţi ar fi fost nişte oameni cumsecade. Pe scurt, să uit eu. Era vorba de Emil Oprişanu şi de Florin Roiu.
Omul care mă ruga era bolnav, întins în pat şi cvasi paralizat, numai piele şi os, rasat, părul castaniu deschis spre blond, ochii albaştri, cu privirea care nu mai era metalică. Ca să nu mă înmoi, am răspuns imdeiat că am o memorie prea bună ca să uit, că nu voi plăti nimic decât cu dispreţ, dar că de reintegrat nu pot făgădui nimic fără să obţin iertarea pentru Roiu a Floricăi (Spirescu n. red.) şi a lui Ţincu, care au făcut închisoare numai datorită lui, care i-a denunţat ca să arate că „s-a îndreptat”. Pentru ăştia nu pot ierta în numele lor! Hai, pentru Emil, el n-a făcut decât să vorbească!
– Camile, gândeşte-te că voi sfârşi în închisoare şi că-mi menţin rugămintea către tine! Tu nu ştii cât de grea a fost situaţia lui Emil. El aşa, arestat, în anchetă, nevasta l-a părăsit imediat, cei doi copii mici erau îngrijiţi de omul lui de serviciu – fosta lui nevastă, mama copiilor, murise. Bunicii de ambele părţi muriseră şi ei! Îţi dai seama? Este foarte neomeneşte să-l condamni! Nu suntem supraoameni, Camile! Nu se poate! Iar bietul Roiu, vai şi de capul lui, era să facă carieră şi în ce dezastru a intrat! Eliza Petrăchescu venea zilnic să-i aducă de mâncare.
A propos de Roiu, şi de deşteptul de Ionel, la începutul anchetei, în flăcări, că bolnavul Pogoneanu nu va putea rezista şi că magnificul Roiu, în schimb, va putea rezista”.

– „Bine, Pichi!” am încheiat discuţia.
După încă doisprezece ani, în domiciliu forţat, la Valea Călmăţui, în Bărăgan, m-am reîntâlnit, pe o potecă în porumbişte cu Oprişanu, faţă în faţă. Cu un bună-ziua ne-am depăşit.
Dar nu am făcut mai mult de patru paşi, şi m-a strigat din umbră.
„- Camile!”
M-am întors şi l-am văzut în acelaşi loc spunându-mi:
„-…iartă-mă!”
Lacrimi îi curgeau pe obrazul amărât.
„- De mulţi ani am făcut-o. Eu te-am iertat.”
„- Dar nu mă iert eu!”
„Camile!” M-am întors şi l-am văzut în acelaşi loc spunându-mi „…iartă-mă!” Lacrimi îi curgeau pe obrazul amărât.
„De mulţi ani am făcut-o. Eu te-am iertat.”
„Dar nu mă iert eu!”
„Dragă Emile, nici eu mulţi ani nu te-am iertat. Dar îţi voi reproduce cuvânt cu cuvânt, fără menajament, discuţia în urma cărei am făcut-o. Ai avut un avocat şi un prieten extraordinar. Pe Pichi.”
Şi i-am reprodus fără menajament toată discuţia. De atunci ne-am împrietenit. (…)”

Mihaela Bărbuş
Fundaţia Ioan Bărbuş

publicat și în Evenimentul Zilei

Un gând despre “Mai puternic decât Vişinescu

  1. Odată cu mulţi alţii, cred şi eu, ca şi dumneavoastră, că abstractizarea fenonomenului închisorilor politice comuniste, fără a exemplifica cu aceste profiluri remarcabile ale celor care au trecut prin ele, duce la tabloidizare, cu tot ce decurge de aici. Chiar dacă ne sunt multe dintre ele cunoscute, Emoţionanntă mi s-a părut împăcarea celor doi protagonişti ai ororilor acelor vremuri. Pentru mine a fost de două ori emoţionantă făcând o paralelă cu încercarea de împăcare dintre un turnător, un ins cu pretenţii de intelectual acolo unde îşi duce veacul, un orăşel din Ardeal şi una din victimile sale, prietenul său, bineînţeles. Acesta ştia demult cu cine avea de a face dar continua să se prefacă pentru o mai bună cunoaştere a acestui ins armat cu un caracter pe cât de insalubru pe atât de complex. Cu toate acestea omul din sistem şi-a dat seama că victima sa nu putea fi chiar atât de naivă. Atunci dintr-o falsă părere de rău pentru ceea ce făcuse îşi ceru iertare. Celâlalt continuă să joace aceeaşi carte a naivităţii, parte din silă, parte din milă, după cum mi-a mărturisit. Stupoare, însă! Dându-şi seama că făcuse o gafă, turnătorul l-a ameninţat direct, pentru prima oară, fără ocolişuri, că dacă va vorbi despre ceea ce ştie, va fi distrus, degetele lui, ale turnătorului, ajungănd până la Bucureşti. Şi aceasta se întâmpla în anul 2000 când, vorba celebrului cântec, ‘noi nu vom mai fi copii’. Nu e nevoie să insist asupra diferenţei dintre caracterul acelor oameni, intelectuali formaţi într-o lume a valorilor şi intelectualul format de băieţii din anii comunismului care continuă şi acum să pregătească noi generaţii… Cu stimă!

Lasă un comentariu

Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.