Cu steaguri și alai, pe drumuri pline de țîrfîială, într-o atmosferă dezolantă și provincială, s-au strîns alaltăieri găgăuzii la mare sfat să condamne „vehement declarațiile de unire” ale primăriilor și, așa, orbi de glod, să proclame Găgăuzia epitomul statalității moldovenești. Ei se vor pune de-a curmezișul, cu arma-n mînă, dacă va fi nevoie, și vor apăra R. Moldova de la distrugere, ne vor salva de unire – acest găgăuz. Dar cine îi va salva pe ei? – s-au întrebat eroii noștri gata de sacrificiu.

„Trebuie să rezistăm pînă vine Rusia în ajutor!”, a fost răspunsul. Și cam pînă aici despre statalitatea și independența moldovenească.

Adunarea găgăuzilor de astă sămbătă ar avea ceva caragialesc în conținutul ei, de republică ploieșteană, dacă nu ar reprezenta –fie și prin ridicolul său– o amenințare mocnită în adresa oamenilor normali din acest stat.

Impresia șocantă e că Găgăuzia n-a evoluat cu niciun milimetru de la retorica sfîrșitului Perestroikăi și a începutului anilor 90: spume la gură, Românii fasciste, „nu vă place, ușchiți-o peste Prut”, dublate de șantajul ordinar la adresa majorității: „dacă R. Moldova își schimbă statutul, noi proclamăm independența regiunii.”

Semne de reconciliere nu se întrevăd, iar bănuiala mea e că separatismul găgăuz se întreține pe moldovenism, e o expresie „logică”, dacă există vreo logică în povestea asta, a tezei moldoveniste. Vina pentru actuala situație fără ieșire în care ne-am pomenit e –în ciuda aparențelor– a moldoveniștilor „toleranți” și complici cu minciunile comuniste și tezele românofobe. Cu alte cuvinte, atitudinea recalcitrantă și xenofobă a găgăuzilor a fost și este favorizată de diviziunea artificială, menținută de elitele politice centrale ale R. Moldova, între români și moldoveni.

Vedeți dvs., ei, găgăuzii, au trăit mereu împreună cu moldovenii în pace și bună înțelegere, în jurul unui stakan de vodka și-o coadă de „seliodka”** afumată, în această casă de toleranță numită poporul moldovenesc multietnic și multicultural.

Cum au deschis gura niște elite culturale, calitative, ale moldovenilor să spună că această imagine e falsă, ipocrită, cum au încercat să revendice că suntem români, că vorbim limba română și că nu ne putem face bine decît revenind la expresia unei identități culturale românești, cu sau fără proiectul unionist ca finalitate, reacția moldovenismului –prin fosta nomenklatură revărsată în clasa politică și „civică” moldovenească– a fost să nege acest adevăr, să-l devalizeze, să-l marginalizeze ca expresie a unui extremism identitar.

Moldoveniștii și-au găsit aliați în minoritățile românofobe, la fel cum și ultimele și-au validat românofobia prin sprijinul elitelor politice moldoveniste: majoritatea își zice moldoveni, doar o minoritate își zice români, și cum prin definiție minoritatea e tehnic și cantitativ o extremă, rezultă că românii sunt niște extremiști. Iar această apreciere –pe fondul imaginii create de propaganda sovietică– s-a transformat într-una calitativă: românii sunt extremiști prin însăși natura lor. Fasciști, că așa ține minte găgăuzul din manualele sovietice.

Stema oficială a Găgăuziei

Expresia românească în R.Moldova este astfel delegitimată anume prin întreținerea artificială a diferenței între români și moldoveni. La fel funcționează și discriminarea românilor: dacă românii sunt „mai puțini”, lipsiți de solidaritatea majorității moldovenești românofone, asta îi transformă inevitabil în ținte ale atacurilor ieftine, dar agresive ale oricui i-a fost lene cognitiv, intelectual sau moral să depășească brașoavele sovietice.

România–stat agresor, Rusia și Uniunea Sovietică–îngeri ai eliberării și alinării suferințelor găgăuzești. Ocupație, crime și teroare în masă, foamete organizată, deportări în Siberia în bou-vagoane sigilate, distrugerea proprietății private, deznaționalizare, rusificare, demonizare a României și românilor? Fleacuri.

Memorialul durerii minorităților noastre se recompune din marote comuniste despre bastoane jandarmerești pe spinare, rigle plesnite peste degetele elevilor neascultători și genunchi chinuiți pe grăunțe. Găgăuzii își amintesc cu lacrimi în ochi cum în `36 toamna, luați la armată, erau mînați de diavolul în persoană –sergentul român– să meargă pe jos tocmai 2-3 km pînă-n deal la vie, unde răcanii erau puși să culeagă poama cît e ziulica de lungă.

Dacă ne-am întoarce înapoi în URSS, cum a fost… Democrația e un cuvînt american, de dînșii inventat. Totalitarismul? Păi da, taman că – era regulă și ordine totală. Europa? Să ne dea, dacă tare vrea să-și facă imagine la noi în Gagauz-Yeri. Și turcii să ne ajute. Și românii să ne repare grădinițe dacă vor. Da noi în continuare cu rușii – că o fost ghini.

Sau a-i avea, dacă elitele noastre ar fi înțeles că nu de ONG-uri pentru drepturile minorităților și femeilor aveam noi nevoie după `90 în R. Moldova. Nu de „prietenia între  popoare”, prost înțelese și aplicate, unde „toleranța” înseamnă să accepți astfel de patologii mentale și morale ca pe niște „păreri”, încurajîndu-le și fortificîndu-le prin faptul că „trebuie respectate”. Ci de o lungă și dureroasă dezbatere națională și interetnică despre comunism.

Asta e experiența traumatizantă fundamentală a societății noastre, pe care n-am evaluat-o.

*stroibat: batalion de muncă în Armată;
**seliodka: scumbrie.

Print Friendly, PDF & Email

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here