Alexandru Lăzescu: Extrema stângă domină copios discursul public occidental

1

Jurnalism în cheia „clarității morale”

Jurnalismul nu poate fi niciodată matematic obiectiv, însă el ar trebui măcar să fie, cel puțin în teorie, cît mai puțin părtinitor, să permită dezbaterea și să găzduiască puncte de vedere diferite; nu și în noua viziune radicală de stînga care cîștigă teren în Occident, pentru care „adevărul propriu” trebuie să primeze.

Aproape peste tot în Occident asistăm la un abandon general al pozițiilor moderate, de centru, în favoarea extremelor. De stînga sau de dreapta. Multe voci acuză influența „nefastă” a Rețelelor Sociale însă ar fi simplist să le facem doar pe ele responsabile. Există destui alți actori și destule motive justificate care au adus lucrurile în acest punct. După cum există și o evidentă asimetrie în ceea ce privește influența. Stînga are un ascendent semnificativ în raport cu cealaltă parte. Domină categoric spațiul intelectual, spațiul academic, o bună parte din administrație, practic mai toate zonele influente din societate. Ceea ce înseamnă că domină copios și discursul public. Or, acest discurs s-a radicalizat și el, am asistat la o deplasare de la unul liberal moderat către unul tot mai radical. Nu este un fenomen de dată recentă dar el a fost evidențiat în ultima perioadă prin sprijinul activ, militant, acordat pozițiilor radicale în materie de „Schimbări Climatice” sau în cursul protestelor recente Black Lives Matter din Statele Unite și din unele țări din Europa..

Din acest ultim punct de vedere un succes remarcabil al acestor grupări extreme de stînga este influența tot mai importantă pe care o exercită asupra celei mai mari părți a canalelor media occidentale. Se vede clar acest lucru în Statele Unite. Cu excepția Fox News și Wall Street Journal, cam toate celelalte mass media importante, de la New York Times și Washington Post la CNN, MSNBC, CBS, ABC, erau oricum ferm în tabăra liberală însă acum chiar în cazul acestora pozițiile liberale moderate din redacții se află sub presiunea unor grupuri de stînga radicale. La fel, tot grupări radicale din interiorul Rețelelor Sociale își impun, de regulă, agenda în chestiunile importante. Se vede asta din plin la Twitter dar și, parțial, la Facebook. De pildă, în timp ce pentru o postare pe Twitter a lui Donald Trump în care avertiza că se vor întreprinde „acțiuni în forță” dacă se va încerca instaurarea unei „zone autonome” în Washington DC (pe modelul celei din Seattle) s-a dat un avertisment (pe motiv de „comportament abuziv” și „amenințări la adresa unui grup identificabil”) pentru o serie de postări ale unui activist Black Lives Matter, Shawn King, în care acesta cerea sa fie distruse toate imaginile, „toate icoanele și picturile murale” cu Iisus și Sf Maria, pentru ca sunt „instrumente ale opresiunii șale privilegiului albilor” Twitter nu a găsit de cuviință să introducă nici un fel de atenționare.

Un exemplu recent ilustrează acest tip de partizanat ideologic în ascensiune. În toiul revoltelor violente din Statele Unite a apărut în „New York Times” un articol de opinie sub semnătura senatorului republican Tom Cotton cu titlul „Trimiteți trupele” (titlul aparține redacției) în care acesta susținea că dacă poliția și Garda Națională nu pot controla jafurile și distrugerile ar trebui apelat la armată, așa cum s-a mai întîmplat în trecut, ultima oară în 1992, la Los Angeles, cînd am asistat la revolte violente asemănătoare. Un punct de vedere care a generat un număr de reacții critice dar care era și împărtășit de mulți. Iar pîna la urmă acesta este rostul acestor secțiuni de Op-Ed, de a găzdui păreri diverse. De altfel, cotidianul a publicat de-a lungul vremii numeroși semnatari controversați, precum liderul adjunct al talibanilor, cu doar cîteva luni în urmă, și unele opinii cu adevărat extreme. Imediat s-a stîrnit o adevărată furtună în redacție. Un grup intern radical, autointitulat Black@NYT, a solicitat imperativ oprirea publicării pe motiv că articolul ar fi „periclitat viața membrilor de culoare din redacție”. Era vorba de o „șmecherie semantică” menită să evite acuza de partizanat politic. Una evident fără nici o acoperire în realitate, pentru care nu se aducea nici un argument. Dar care a funcționat. Deși inițial conducerea ziarului a încercat să apere decizia editorului care coordona sectiunea de Op-Ed, James Bennet, pînă la urmă A. G. Sulzberger, editorul New York Times, a cedat șantajului. Bennet a fost nevoit să demisioneze iar articolul nu a mai apărut în ziarul tipărit ci doar în ediția online cu un text la deschidere în care se preciza că nu au fost respectate standardele editoriale ale cotidianului, un reproș însoțit de o argumentație complet neconvingătoare care avea să fie demontată cîteva zile mai tîrziu chiar de către unul dintre publiciștii din redacția New York Times, Ross Douthat.

„Un jurnalism al Adevărului” care să abandoneze regulile „depășite”, precum „obsesia obiectivității” sau aceea de a găzdui diferite puncte de vedere

Au fost și cîteva reacții critice, precum cea a unui vechi jurnalist din redacție, Michael Powell, care a scris pe Twitter că „un ziar puternic și o democrație robustă nu se tem de opinii diverse” și a caracterizat decizia editorului drept o „jenantă abandonare a principiilor” dar e vorba mai degrabă de excepții. Ulterior New York Times a mai găzduit două opinii critice privind deciziile luate în legătură cu articolul lui Tom Cotton. Unul, semnat de Bret Stephens, condamna „intoleranța intelectuală feroce care s-a răspîndit în țară și într-o bună parte din mass media” în baza căreia „opiniile diferite nu sunt doar greșite, ci sunt chiar nedemne să fie luate în discuție” (What The Times Got Wrong: Tom Cotton speaks for a large part of this country. Will we not listen?). La rîndul său, Ross Douthat, într-un alt articol de opinie, The Tom Cotton Op-Ed and the Cultural Revolution: How liberalism, and the liberal media, are changing before our eyes., critică și el tendința de a introduce „o viziune unică a supra știrilor” din perspectiva unui „jurnalism al adevărului„.

Însă e vorba de voci tot mai izolate. Majoritatea jurnaliștilor fie de teamă să nu-și piardă slujbele și pozițiile, așa cum au pățit mulți colegi în această perioadă, fie pentru că împărtășesc „noua viziune revoluționară”, nu s-au raliat unor astfel de opinii care probabil cu doar zece ani în urmă ar fi fost considerate unele de necontestat. Din contra, incidentul a fost imediat exploatat de membrii unui grup tot mai numeros de jurnaliști cu simpatii radicale de stînga. Ei susțin ideea de a redefini, la nivel fundamental, principiile de bază ale jurnalismului. Pentru că, scria pe Twitter un jurnalist de la New York Magazine, Wesley Lowery, „întregul concept de „obiectivitate” și „neutralitate politică” are la bază „privilegiul albilor”.

Masha Gessen, născut/născută la Moscova (se consideră și non-binar și trans și folosește pronume), se raliază entuziast în The New Yorker acestei „noi viziuni”. Why Are Some Journalists Afraid of „Moral Clarity”?, se întreabă ea, considerînd că a respinge această abordare este o dovadă de mărginire, o atitudine depășită. Deci nu ar fi nimic extrem aici, extremă este, spune Masha Gessen, făcînd trimitere la articolul lui Tom Cotton, doar „ideea de a utiliza armata pentru a zdrobi protestele”. În acest fel ea ilustrează pe viu cum ar putea opera jurnalismul în noul cadru deontologic „novator” pentru că Tom Cotton nu a susținut nicidecum ca armata să intervină violent împotriva unor manifestații pașnice ci doar pentru a sprijini poliția și Garda Națională atunci cînd acestea nu mai pot stăpîni jafurile și distrugerile.

Motivația, avansată de Lowery, de invocare a „privilegiului albilor”, pentru a justifica respingerea oricui lucru (concept, lege, procedură, etc) care nu-ți convine fără să mai furnizezi și argumente cît de cît serioase a devenit de altfel o practică comună. Ulterior, respectivul a anunțat triumfal demisia lui James Bennet, comentînd satisfăcut că „oamenii albi mediocri de peste tot tremură de frică”. Demersul care militează pentru adoptarea unor „noi reguli din jurnalism” este sprijinit de un grup mai larg. Dar chiar și cei care nu susțin asta public respectă tot mai mult în practică „noua abordare”. Ideea de bază este aceea de renunța la „obsesia obiectivității” și la aceea a „spațiului acordat ambelor puncte de vedere”, care ar fi, un „experiment eșuat”. În noua viziune, jurnalismul ar trebui să aibă în centru principiul „clarității morale”. De pildă, nu ar trebui să te preocupi să furnizezi justificări cu argumente factuale pentru acuza de „rasism sistemic”, doar o enunți, pleci automat de la premiza că acesta există. Deși o simplă lectură a unor informații disponibile public ar contrazice imediat aserțiunea, chiar în cazul comportamentului poliției. În ultimii trei ani în Statele Unite poliția a împușcat mai mulți albi decît persoane de culoare în timp ce deși au o pondere în populație (13 procente) de 4,5 ori mai mică decît cea a albilor afro-americanii au comis în 2016 mai multe crime cu premeditare (52,6 procente) decît aceștia (44,7 procente). Și, poate mai relevant, 70 de procente dintre omuciderile inter-rasiale sunt comise de persoane de culoare împotriva albilor. Însă, cum astfel de informații, altfel ușor de obținut, nu servesc narațiunii convenabile sunt în mod tacit trecute sub tăcere.

„Norme de implementare” a noii viziuni în materie de Jurnalism

Jurnalismul în cheia „clarității morale” rejectează ferm orice opinie, orice punct de vedere, care se abate de la regulile pe care se consideră perfect îndreptățit să le impună, ca exponent al „purității ideologice”. A contesta teoria că genul este un construct social este un indiciu clar de prejudecată, dacă nu ești de acord că granițele trebuie să dispară ești cu siguranță rasist iar dacă privești cu scepticism versiunea „oficială” că schimbările climatice s-ar datora în principal factorului uman ești automat considerat un „ignorant primitiv”, un ‘”obscurantist”, chiar dacă, spre deosebire de cei ce te etichetează astfel care nu au habar de legile elementare ale fizicii, ai o înaltă calificare științifică în domeniu. În general, se pleacă de la premiza că toate aceste „deviații de la adevăr” nu merită nici măcar discutate iar cei care le împărtășesc sunt niște reacționari, bigoți, fasciști, simpatizanți ai supremației albilor care trebuie supuși unui proces de „reeducare” (de pildă obligația de a participa la „cursuri de diversitate”).

În paralel se pune treptat la punct și un fel ghid, un îndrumar, privind felul „corect” în care ar trebui implementată noua viziune deontologică. „Este timpul să schimbăm felul în care mass media relatează despre proteste” scriu , în două articole separate, apărute în Niemann Lab, editat de Nieman Foundation for Journalism de la Harvard, Kendra Pierre-Louis și Danielle Klingo, ultima profesor de jurnalism la University of Minnesota, Twin Cities. De pildă ele consideră „problematică” utilizarea în relatări a cuvîntului „ciocniri” „deoarece crează falsa impresie că protestatarii s-ar lua la bătaie cu poliția sau alți reprezentanți ai autorităților, atribuindu-le astfel vina de a fi provocat violențe”. O altă „problemă” identificată este aceea că uneori mass media lasă să se înțeleagă că „de-bugetarea” sau „desființarea” poliției nu ar fi solicitări legitime. În fine, este profund greșit și să descrii protestele drept „pașnice”, pentru că astfel sugerezi că prin definiție acestea ar fi violente, sau să menționezi că un „afro-american” ar fi neînarmat pentru că, din nou, poți lăsa impresia că prin definiție acesta ar putea fi înarmat. Toate aceste practici condamnabile se întîmplă, ne explică dr Kilgo, pentru că „normele au fost stabilite de către albi bogați„.

Citind astfel de „recomandări” ai adesea sentimentul că asiști la un show Divertis însă ele sunt emanate de reprezentanți ai spațiului academic, care predau Jurnalismul celor care populează sau vor ajunge să populeze redacțiile majorității canalelor media. Cu o astfel de educație la bază nu este de mirare că s-a ajuns la radicalizarea la care s-a ajuns și care este foarte probabil să se amplifice în viitor.

Claritatea morală, aplicată în acest caz în Jurnalism, ca argument suprem, intră în categoria a ceea ce Thomas Sowell numește „viziuni sociale cosmice”. „Cu cît mai grandioasă este viziunea, cu atît ea pare să explice tot mai multe și să ofere o tot mai mare satisfacție în plan emoțional, tot atîtea motive ca adepții săi să o protejeze de orice confruntare cu realitatea factuală”, scria el în volumul „În Căutarea Justiției Cosmice„. În acord cu ceea ce susținea la un moment dat și Alexandria Ocasio Cortez, una dintre vedetele curentului marxist din Partidul Democrat, co-președinte al grupului de lucru dedicat Schimbărilor Climatice din echipa lui Joe Biden, într-un interviu la CNN cu Anderson Cooper, că erorile factuale nu sunt importante, important este să ai dreptate în plan moral. De pe această poziție luminată, exponenții așa numitei „justiții sociale”, care au ajuns să recomande inclusiv abordarea matematicii din această perspectivă, justifică limitarea libertății de expresie, interpretarea „creativă” a actului de justiție și, iată, regîndirea radicală a principiilor fundamentale ale Jurnalismului.

Probabil mulți sunt tentați să considere că toate aceste lucruri nu ne privesc. Avem noi problemele noastre, mult mai presante. Este însă o greșeală să privim lucrurile astfel. Din două motive. Primul este acela că nu trebuie să credem deloc că suntem imuni față de astfel de derapaje. Mai ales tînăra generație, deși privește inerțial critic perioada comunistă, nu pare să realizeze că acest curent care a luat amploare în Occident utilizează în mare același tip de practici și tehnici de discurs puse la punct de revoluția bolșevică, chiar dacă „deviaționiștii” nu mai sunt trimiși la închisoare. În al doilea rînd, noua „revoluție culturală” are toate șansele să producă implozia Occidentului și să faciliteze astfel preluarea dominației globale de către puterile autoritare, în principal China și Rusia, mult mai motivate și mai coerente în acțiune. Ceea ce ar trimite în derizoriu toate marile frămîntări actuale și ar impune un alt model de societate. Atunci s-ar putea să ne aducem aminte de ce spunea la un moment regretatul poet și cîntăreț Leonard Cohen: „nu o să-ți placă ce va veni după America„.

Alexandru Lăzescu

SURSA   marginalia

Print Friendly, PDF & Email

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here