Nepoții Comitetului Central au învățat să scrie

    3

    Am putea spune privind acum la revoluția roșie ca Roșia Montană: „Mai bine mai târziu decât niciodată”! Si asta, pentru că avem și noi, în sfârșit,’68-ul nostru! Nu mai suntem la marginea Europei! Mai corect spus – ”Bucureștiul are, și el,’68-ul lui” . Este, păstrând proporțile, ca Parisul lui ”Mai ’68”. Avem si noi ”faliții noștri”! Cu întârzâiere mare, și nu datorită lui Sorin Oprescu, Bucureștiul a redevenit „Micul Paris” – dar asta doar din punct de vedere revoluționar. Câteva mii de tineri bucureșteni comemorează, fără să știe, și chiar dacă ar ști nu le-ar păsa, prin proteste zilnice – dovedind că francofilia „apa nu se face” – 45 de ani de când zeci de mii de tineri parizieni, aparținând unei generații numite „baby-boom” sau „ye-ye”, s-au hotărât sa doboare, tot prin proteste, sistemul capitalist scoțând pietrele caldarâmului pentru a ridica baricade, în timp ce strigau posedați: ”Sub caldarâm e plaja” și ”Este interzis să interzici”.

    Foștii discipoli ai lui Mao, Castro și Che Guevarra din amfiteatrele Sorbonei – cei care își savurau, zilnic, cafeaua și croissant-ul la terasele din Cartierul Latin, înainte de a striga cu fermitate pe bulevarde ”Să fim hotărâți, să cerem imposibilul”, pentru a se retrage apoi, la odihnă, în apartamentele burgheze ale părinților – îi privesc, probabil, azi, ajunși la vârsta când o prostata normală a ajuns singurul lor scop în viață, cu recunoștință vindicativă pe cei din generația ”facebook & twitter” ce arborează bannere cu ”Jos Capitalismul” în ”Parisul” de pe malurile Damboviței. Mai ales ca aceștia o fac – după ce și-au băut cafeaua și berea zilnică la terasele din Centrul Istoric – exact în locul în care alți tineri au murit, sau au fost zdrobiți în bătaie, în urma cu doar 23 de ani, pentru că au strigat ”Jos Comunismul” într-un sistem socialist care nu avea ”Miliție Spirituală”, ci Securitate torționară și în care orice alt drept în afara celui de a-l sluji, era doar o vorbă goală. Era interzis să interzici ceva Socialismului!

    Tot acum 45 de ani, dar la Praga, cei care strigau la paradele din Piața Roșie, legănându-i somnul lui Lenin, ”Jos Capitalismul”, au trecut cu tancurile peste tinerii care căutau nu plaja ci libertatea, sătui fiind să aștepte socialismul să le modeleze himera unui viitor luminos în timp ce le oferea doar certitudinea unui prezent sumbru. La Praga, Jan Palak nu și-a dat foc în cadrul unui proiect ce sprijinea cu o sută de mii de dolari ”Cultura Protestului”!

    Așa cum, în Piața Universitații, nu s-a murit in numele lui George Soros sau al Antenei 3!

    Te simți însă stânjenit să mai amintești de martirul Jan Palak sau de miile de tineri uciși, tot de șenilele tancurilor socialiste, în Piața Tian An Men, atunci când zidurile orașului tău – pe care altădată scria ”Aici s-a murit pentru libertate” – te vestesc acum laconice: ”Capitalismul ia vieți”! Nepoții Comitetului Central au învățat să scrie!

    Da, singurul sistem care îți permite să strigi în gura mare ”Este interzis să interzici”, fără să te împuște pentru asta; singurul sistem care permite libertatea protestelor anti-sistem, fără să-i transforme pe protestatari în cântar pentru tancuri; singurul sistem care nu consideră că pluralismul de idei înseamnă ca toți cetățenii să fie de acord cu ideile conducătorului, este din nou pus la zid! Lucru care odată – mai întâi la cei care n-au cunoscut ”binefacerile” socialismului – a fost de „bon-ton”, a fost „chic”, iar acum este „cool”…și la noi! Te convingi de asta privindu-i zilnic pe tinerii „de firmă”, care, așezați sub bannerele cu „Jos Capitalismul”, comemorează fără să știe, dovedind că istoria suferă de sindromul lui Sisif, iraționalitatea lui Mai ’68.

    În cartea ”Revirimentul democrației”, scrisă în urmă cu 21 de ani, scriitorul și filozoful francez Jean-François Revel face o analiză lapidară, dar necruțătoare, acelei perioade, remarcând antagonismul între idee și realitate, între nivelul de cultură și nivelul de înțelegere care a generat mișcarea tineretului occidental. Pasajul de mai jos este relevant mai ales că a considera capitalismul un eșec a redevenit o modă (pag. 141).

    ***

    Însă istoria ne oferă și alte exemple de pierdere a credinței într-un tip de organizare socială, chiar într-unul funcționând bine, cu rezultate strălucitoare. Absența raportului dintre realitate și disprețul sau stima noastră față de sistemul politic care o diriguiește este o calitate frecventă, întâlnită și atunci când sistemul e bun, cât și când e rău. („Bun” și „rău” se cuvin înțelese într-o, firește, manieră relativă, nu absolută.)

    Niciodată, poate, nu a reușit mai bine un tip de organizare socială așa cum s-a întâmplat cu capitalismul democratic între 1945 și 1985. Nici un alt sistem n-a adus atâta prosperitate unui număr atât de mare de oameni, în ciuda crizelor sale, și nu a adus atâta dreptate, în ciuda inegalităților, în comparație cu trecutul și cu toate celelalte tipuri de societate contemporane. Și totuși, tocmai în aceasta perioadă capitalismul și democrația s-au simțit ”cultural” învinse. În forul lor interior, membri acestei societăți, chiar și cei care nu erau comuniști, nici marxiști, nici socialiști sau social-democrați nu îndrăzneau să creadă că au învins, iar în discursuri abia dacă mai șopteau ceva în apărarea societății lor, într-atât de puternic li se părea comunismul, într-atât de bine slujite de vântul istoriei le păreau sistemele aliate acestuia.

    Majoritatea democraților, cu toate că respingeau marxismul, nu se judecau decât privindu-se prin ochii marxiștilor, mai cu seamă că educația, cultura lor îi apropiase, între timp, foarte mult de marxism.

    În 1968, tineretul din marile orașe ale lumii libere s-a ridicat contra ”sistemului” nu atât pentru a-i denunța defectele (lucru normal într-o societate democrată, anume creată pentru atari denunțări) cât pentru a-l distruge, pentru a-l respinge în bloc. Or, tocmai atunci, nicăieri – în niciun alt moment al istoriei, în niciun alt tip de organizare socială – nivelul de trai nu era așa de ridicat, inegalitățile nu se reduseseră atât de mult, solidaritatea nu fusese atât de netă, nicăieri nu existau o libertate civilă mai reală, o educație din ce în ce mai echitabil distribuită tuturor claselor sociale, nicăieri viața ideilor nu fusese și nu era mai vie și nicăieri artele, știința și literatura nu se dezvoltaseră mai libere de orice control.

    Faptul că o generație întreagă putea să perceapă totuși această societate ca fiind una execrabilă, care-și merita moartea, o civilizație represivă, din care nimic nu putea și nu merita să fie salvat, în care nimic nu se mai putea ameliora și deci totul trebuia anulat – acest fapt implica un antagonism între idee și realitate, între experiența trăită și traducerea intelectuală a acestei experiențe. Exact ca la Moscova și Beijing, dar în sens invers.

    Chinezii și rușii vedeau în societățile lor pline de oroare – numai fericire; fanaticii de la 1968 nu vedeau în țările lor decât oroare, acolo unde domnea o fericire, sigur, relativă, dar în orice caz mult mai reală decât în alte părți, ca și libertatea.

    Și mai șocant era faptul că tineretul occidental de la 1968 condamna societatea liberală bazându-se pe maoism și castro-guevarism, adică tocmai pe catacombele prostiei demagogice, pe culmile incompetenței economice și pe plutoanele de execuție în masă. Abia când te gândești că revoltele de la 1968 se desfășurau în majoritatea cazurilor în mari universități și școli din Occident, adică tocmai acolo unde tinerii aveau cel mai larg acces la cunoaștere, beneficiind de cel mai bun sistem de informare din lume – abia atunci poți măsura abisul ce separă nivelul de cultură de nivelul de înțelegere.

    Să nu uităm că unii dintre tinerii de atunci aveau să-și prelungească intrepretările date societății democrate – în terorism. Ca să ajungi să fii convins că în Italia și Republica Federală Germania a anilor ’70 nu poți lupta împotriva nedreptății decât asasinând politicieni, ziariști și bancheri, asta înseamnă a fi atins gradul ultim al deviației mentale. Dar și mai rău a fost faptul că aceste grupulețe teroriste, departe de-a fi moral izolate, s-au bucurat uneori de mare simpatie în rândurile stângii democrate și de multă înțelegere în mediile intelectuale.

    A considera capitalismul (unde, de altfel, și teroriștii duceau o viață dulce) ca un eșec absolut era o modă, o condiție de bon-ton intelectual.

    Print Friendly, PDF & Email

    3 COMENTARII

    1. Bogdan, dar esti in total dezacord cu CTP! Iata ce a declarat la Realitatea TV:

      Mişcarea din Piaţa Universităţii nu are coloratură politică. Marea majoritate este vorba de o mişcare civică, socială care ar refuza să fie preluată de un partid.

      Cum poti sa confunzi o „miscare civica” cu bannere anticapitaliste, anticorporatie, antiexploatare etc cu o miscare politica de stanga? Copiii baby-boom-ului post-decembrist de la noi spun ca este „Revolutia Generatiei Noastre” si poate ca au dreptate. De prea mult bine in ’68 societatea vestica a invatat a gandi ca Mao (si uite ce bine a ajuns …China), acum, de prea mult bine personal, o generatie (parte din ea) a luat-o pe calea lui Che Cel Verde, dar nu o spune decat cu o jumatate de gura. Intre cele doua generatii de looseri a fost o generatie de sacrificiu, in 1989. Dar si dupa, stie Iliescu de ce.

    2. CTP e la fel de analitic si echidistant fata de New Socialist Revolution, precum era Jdanov fata de Konsomol. Zicerile „Kremlinului” presei romanesti despre miscarea din Piata Universitatii de azi, sunt la fel de valabile si obiective ca acelea despre Piata Universitatii de ieri.
      CTP l-a imitat, in 90, pe Sergiu Andon si acum ne vorbeste ca Silviu Brucan! „Oracolul” s-a mutat din Damaroaia pe terenul „Centralului” din Cotroceni! Ca si ala, si asta este invitat zilnic la televiziuni sa lumineze „stupid people”.

    3. Inspirat de „revolutia lui mai ’68”, Cioran scria: „Tinerii din Franta se inchina la Mao. Maine crimele lui vor fi dezvaluite, va fi denuntat la fel ca Stalin. Dar nu se va schimba nimic. Isi vor gasi un idol nou, cat mai departe cu putinta, ca sa nu fie vazut de aproape…Revolutiile sunt urzite de necajiti si de trantori; unii din nevoie, din deznadejde; ceilalti din plictiseala, din ura de sine. Trantorii tanjesc dupa rasturnari. In fond, toti imbuibatii se urasc in chip tainic si doresc sa fie maturati intr-un fel sau altul”.
      Acum, uitandu-ma la „Revolutia Generatiei Noastre”, remarc lipsa celor necajiti, a celor deznadajduiti – doar a lor. Ceilalti, in schimb, sunt prezenti. Si imi pun intrebarea: „Se poate face o revolutie numai cu trantori?”

    LĂSAȚI UN MESAJ

    Please enter your comment!
    Please enter your name here