Olimpiadă cu o singură probă (în umbra şepticului)

Print Friendly, PDF & Email

China se pregateste de Olimpiada

În ultimele săptămâni, revista 22 a publicat sub semnătura lui Traian Ungureanu două articole având ca subiect Olimpiada de la Beijing. Le vom publica la rândul nostru, considerând că în România nu a avut loc o dezbatere privind Jocurile Olimpice din 2008. Din nefericire, atât atleţii, cât şi o bună parte din comentatorii sportivi au făcut dovada unei complete indiferenţe în ceea ce priveşte evenimentele din China. Intervievaţi de televiziunile româneşti, aceştia au ţinut discursuri sforăitoare despre spiritul olimpic şi simbolul flăcărei olimpice, desacralizat de protestatarii pro-tibetani, ignorând cu bună ştiinţă acţiunile guvernului comunist chinez. Pentru aceste voci ale sportului românesc, câteva medalii valorează mai mult decât suferinţa umană.

„Olimpiadă cu o singură probă” a apărut în numărul 944 (08 aprilie 2008 – 14 aprilie 2008) al revistei 22 şi este o dovadă că nu toate conştiinţele dorm, aşteptând aurul de la Beijing.


A nins insistent şi rebel, duminica trecută, la Londra, spre bunul mers al încălzirii globale. Flacăra olimpică a ars, regulamentar şi conform, gazorniceşte vorbind. Echipa de mecanici şi ingineri care au proiectat torţa antifurtuna, antişoc şi antieoliană a făcut o treabă bună. Dar proiectul public imaginat de statul comunist chinez, cu laşitatea suplă şi laborioasă care impregnează birocraţia pekineză, a eşuat jenant. Armătura antietică a tortei a cedat. Pe fiecare dintre cei 45 de kilometri de trânte, huiduieli, ciocniri şi arestări aşternuţi de aroganţa chineză în mijlocul unui oraş tolerant, în care legea e veche şi justiţia sacră. Traseul: Wembley – stadionul pe care statul chinez l-ar fi găsit foarte nimerit pentru execuţii în pauza meciurilor mai acătării, Saint Paul – catedrala unui anume cult religios pe care statul chinez l-a împins în pivniţe şi canale, adică în stratul imediat superior rezervat pe veci călugărilor şi, în genere, oricărui tibetan care nu se consideră chinez integral, Old Baliey – Curtea de Justiţie în care englezii aplică legea fără supraveghere de partid, Fleet Street – leagănul presei engleze scrise cu pana, tocul, maşina de scris, computerul şi alte instrumente dintotdeauna slobode să cresteze adânc în pielea autorităţii politice, Greenwich – cartierul foios de parcuri şi lentile astronomice în care gândirea e infidelă oricăruia şi tuturor momentelor şi puterilor, ca o metresă care ştie că va fi întotdeauna mai tânără decât toţi pretendenţii în viaţă şi cei ce vor urmă. Acest coridor ilustru de civilizaţie şi gândire europeana a fost mânjit de pretenţiile publicitare ale statului comunist chinez şi de noua capacitate de ambalare şi autopromovare a autoritarismului care s-a pus pe business.

Ex-Sir se desfigurează
Flacără olimpică a intrat în Londra însoţită de un atelaj de şic afro-orientalo-dictatorial. La mijloc, mica celebritate locală care poartă torţă şi încasează instant câteva minute şi sute de metri de relevanţă PR, la pachet cu recunoştinţa veşnică a tibetanilor fugăriţi la 5.000 de metri altitudine de combinata poliţiei şi armatei chineze. În jur, două inele de pretorieni. Pe inelul exterior 10-15 poliţişti englezi în uniformă şi trap uşor. În cercul interior, garda sacră, un grup de 9 cetăţeni în treninguri albastre şi walkie-talkie-uri negre, cu figuri uimitor de chineze şi priviri încărcate de inteligenţa apăsată a securistului universal. Lotul de box sau selecţionata gardienilor de lagăr chinezi? Astfel constituită, falanga a alergat închisă în jurul torţei, aproape 45 de kilometri.

În câteva rânduri, filozofia de transport şi militară a ceremoniei a fost schimbată. Pusă în faţă unor grupuri masive de demonstranţi, falanga s-a simţit dinainte străpunsă şi a sărit iute în autobuze speciale. Flacăra a parcurs ceva drum între patru pereţi. Ceea ce promovează o data mai mult ideea după care întreagă ceremonie trebuia organizată într-un ţarc sau, mai simplu, prin curier diplomatic. Varianta expunerii publice a verificat un mai vechi proverb de stat chinez care spune că nimic nu poate fi lăsat în libertate, în societăţile greşite şi dezordonate ale Occidentului.

Cu chiu cu vai, poliţia şi detaşamentul de alergători-pugilişti au respins toate atacurile. Un bărbat care a rupt cordonul şi a reuşit să înşface torţă a fost trântit la pământ. Întrebarea e de ce nu se află printre protestari floarea rugby-ului englez, finalist al Cupei Mondiale? Un pachet de înaintare decis ar fi măturat falanga, ar fi ajuns la torţă şi i-ar fi făcut de petrecanie. Mai important, asaltul ar fi salvat onoarea sportivilor englezi. Era mare nevoie de aşa ceva, după ce Sir Steve Redgrave (particula iniţială e, de duminică, facultativa şi arbitrară) a reuşit să se desfigureze, fără anestezie, aprinzând solemn flacără olimpică pe stadionul Wembley. Redgrave, un canotor transformat în instituţie după cinci medalii de aur câştigate la cinci olimpiade, a pus un prestigiu enorm la dispoziţia onor Ambasadei chineze la Londra, a CC al PC chinez şi a primului ministru Gordon Brown, admiratorul declarat al „democraţiei locale chineze”.

Redgrave a câştigat ultima sa medalie olimpică la Sydney, pe când număra 38 de primăveri şi cine ştie câte tratamente de învigorare supremă. Asta a dus, poate, la un sentiment fratern cu ambiţiile olimpismului chinez, cel mai mare infractor la tristele Jocuri de la Sydney. Însă Redgrave, apoliticul şi naturistul, non-sanaincorporesanul, nu avea niciun drept să preseze asupra sentimentelor publice. Redgrave şi, alături de el, un cor care grupează sportivi, ziarişti, funcţionari olimpici şi politicieni au ivocat argumentele standard în materie:
1) sportul şi politica nu trebuie amestecate,
2) un boicot nu ar sluji la nimic, pentru că, aşa cum a mai demonstrat-o istoria olimpiadelor, absenţa sau protestul sportivilor nu au efect, nu schimbă decizii şi nu răstoarnă situaţii.

Sportivi in chiloţi şi soldaţi în uniformă
Primul argument e unul dintre acele pioase lucruri comune care convoacă incapacitatea personală în calitatea ei de absenţa utilă. Argumentul Redgrave, aşa cum l-am numit spre cinstea ilustrului şi recentului său purtător, e de două ori invalidat de cei ce-l invocă în mod susţinut. Mai întâi, de Comitetul Internaţional Olimpic şi de monotonul sau preşedinte Jacques Rogge. Ei au cuplat primii sportul şi politica în vară lui 2001, când au acordat Chinei dreptul de organizare a Olimpiadei, în schimbul rezolvării sau îmbunătăţirii situaţiei drepturilor omului. După 7 ani, China şi-a susţinut lucrarea de diplomă în Tibet, cu un măcel preolimpic organizat de acelaşi guvern care va asigura, în august, buna desfăşurare a idilei pacifiste postmăcel. Nu demonstranţii de la Londra sau protestatarii tăiaţi din imagine de televiziunile greacă şi chineză, după incidentele de la Atena, au inventat această condiţionare politică-sport, ci însuşi CIO.

În al doilea rând, ideea după care sportul şi politica trebuie cazate separat, va fi încălcată de chiar sportivii care îmbrăţişează clişeul sportului pur, dar nu au nimic împotrivă să îşi desfăşoare nobila profesie pe stadioane folosite pentru execuţii sau în vecinătatea lagărelor. Oricum, aforismul despre lipsa de legătură sport-politică identifică în sportivi o subcategorie umană aptă de viaţă într-un rai de tâmpiţi musculari şi decerebrati. Sportivii nu pot judeca, nu au discernământ, trăiesc între sala de antrenament şi comunicatele etice ale autorităţilor. Se mai îndoapă, fără vină, cu droguri, căci, fiind precerebrali, nu pot face diferenţa între bine şi rău. Aşa devin ei rudele în chiloţi de sport ale soldatului în uniformă care susţine că treaba lui e să execute ordinul, nu să se bage în politică sau să aibă păreri. Redgrave şi asociaţii se bat pentru libertatea de a fi indiferent şi ignorant, dar medaliat.

Cum se măsoară timpul în Afganistan
Al doilea argument lasă deoparte purismele dificile şi se înfige în realitate. La ce bun protestul? Şi unde sunt rezultatele practice ale boicotului? Argumentul se sprijină pe precedent. În fond, boicotul occidental la Olimpiadă de la Moscova, în 1980, n-a rezolvat nimic. Refuzul de participare al sportivilor n-a ruşinat şi n-a scos armata sovietică din Afganistan. Într-adevăr, ce poate fi mai simpatic şi, în acelaşi timp, mai inept decât să mizezi pe îmbujorarea morală a unui caporal, mai cu seamă a unui caporal sovietic. Aşa e, soldaţii sovietici au rămas la datorie, în Afganistan, încă 9 ani, până în 1989. Atât a durat. Atâta timp, nici mai mult, nici mai puţin, a trebuit să treacă până când un sistem impermeabil s-a surpat, slăbit de scleroză internă şi de fluxul moral omogen din afară. Fără energia emoţională, imaginile, retorica, discursurile, cărţile şi celelalte „acte gratuite” declanşate de boicotul din 1980, soldaţii sovietici ar fi rămas în Afganistan mai mult. O secundă sau un an în plus. Oricum, prea mult. Însă argumentul care invocă lipsa de efecte practice ale boicotului şi atitudinii afişate public e, înainte de toate, o insultă pentru purtător. Căci boicotul, la Moscova şi, desigur, după 28 de ani la Beijing, nu se adresează decât în al doilea rând celor vizaţi.

Boicotul, protestul, atitudinea frontală sunt mai întâi o obligaţie morală pentru cei ce vor să se delimiteze, să-şi facă limpede lor înşilor adevărul. Protestele autentice nu pornesc cu gândul la randament, ci din nevoia de a atesta existenţa lumii morale şi poziţia ei faţă de imoralitate. Protestul nu curtează succesul, ci se îngrijeşte de supravieţuirea adevărului. El stabileşte, vizibil, public, dramatic o demarcaţie între cei ce stau de partea urâtă şi cei ce apăra partea curată a realităţii. Protestatarii nu se ceartă, protestatarii mărturisesc. Cine e gata să protesteze fără promisiunea câştigului imediat se va elibera de dubiul pe care îl plasează asupra lui tocmai calculul pragmatic: la ce bun? cu ce şanse? de ce numai eu? Cu un asemenea calcul, disidenţa morală care a fortificat libertatea în democraţii ar fi fost de mult anihilată de prudenţă. Cu un asemenea calcul, Doina Cornea, Radu Filipescu, Vasile Paraschiv şi Ionel Cană ar fi rămas acasă, aşteptând rândul Olimpiadei de la Beijing, televizată alb-negru între două vizite de lucru şi dată la culoare într-un poem fluviu, socialism policrom scuipat din pântecul Păuneschitului. Împotrivirea nu e un fel nepoliticos de a strica străduinţele sportivilor chinezi şi plăcerile televizate ale unei audienţe sportive mondiale, ci un fel de a opri sportul din fuga spre ficţiune şi a-l readuce în realitatea umană integrală.

Diviziunea agresorilor
Cu 48 de ore înainte de protestele de la Londra, armata chineză a ucis încă 8 civili în Tibet. La Londra, în afara grupurilor care s-au bătut pe zloată cu poliţia, nimic. Ciudat! Unde e mitingul de 200.000 de persoane care urlă, tot în centrul Londrei, tot împotriva unei armate care ucide civili? Armata americană din Irak. Armata israeliană în teritoriile foarte ocupate cu prezenţa pe CNN. Atunci, furie şi justiţie. Acum, o mână de oameni muraţi de ninsoare. Atunci, ură împotriva unei armate care vrea să le dea irakienilor dreptul de a trăi după capul lor, acum considerentele supreme care pun surdină pe un măcel provocat de pretenţia tibetanilor de a nu fi chinezi. Diferenţa vine din diviziunea agresorilor: agresori progresişti (dacă ucigaşii sunt socialişti, comunişti sau protejaţi ai Chinei şi Rusiei) şi agresori satanici (dacă e vorba de capitalişti sau apropiaţi ai Statelor Unite). Problema nu e, în cele din urmă, diviziunea ideologică a agresiunilor, ci traducerea lor în cota de piaţă. Viaţa umană e mult mai ieftină dacă se stinge sub rafala de automat progresistă decât sub proiectul imperialist. La drept vorbind, nu valorează nimic.

Olimpiada va avea loc la Beijing, aşa cum a hotărât CIO, în bună înţelegere cu sponsorii, de la Coca-Cola la Samsung. Măcar atât: nu veţi citi un cuvânt sub semnătura de faţă despre ce vor face atleţii la Beijing. În fond, trebuie comentate şi campionatele judeţene de şah, balcaniadele de popice şi chiar derby-urile de şeptic pe care le pregătesc, în speranţa primei victorii a fiului meu (Martin, 11 ani). Cu excepţia cazului în care vreunul dintre sportivii prezenţi la Olimpiadă va avea temeritatea să protesteze şi să câştige medalia de aur la demnitate: singura probă reală şi relevantă la Jocurile Olimpice de la Beijing.

The following two tabs change content below.
„By accepting punishment, not for any sins, but for our virtues, we betrayed our code and made theirs possible. [...] Theirs is the morality of kidnappers. They use your love of virtue as a hostage. [...] Your enemies are destroying you by means of your own power. Your generosity and your endurance are their only tools. Your unrequited rectitude is the only hold they have upon you. They know it. You don't. The day when you'll discover it is the only thing they dread. You must learn to understand them. You won't be free of them, until you do.” - Francisco D'Anconia (Atlas Shrugged - Ayn Rand, p. 619)

10 gânduri despre “Olimpiadă cu o singură probă (în umbra şepticului)

  1. Domnul Ungureanu are dreptate.
    Jocurile astea sunt o farsa sinistra, organizata cu binecuvintarea unei institutii ultra-corupte, formata din tipi care traiesc din sinecuri si bacsisuri virtoase, Comitetul Olimpic International, si alimentata de pofta de bani a corporatiilor intenationale si a sportivilor. O medalie olimpica inseamna milioane de dolari in „endorsements”, publicitate comerciala care merge de la echipament sportiv la hot dogs si aspirina Bayer, si-ti asigura supravietuirea comerciala cind nu mai ai nimic de dat decit in emisiuni kitsch ca „Dancing with the Stars”, resursa de venit a „fostilor” de orice fel din cultura celebritatilor.

  2. da . este o oroare ceea ce se intampla . extrem de necugetata a fost alegerea pentru – china – ca si gazda a jocurilor olimpice. se v-a intampla ca aceasta tara sa doreasca a-si legaliza „din nou” teroarea fata de popor cu ajutorul vestului. stiu ca o multime de concerne germane sunt economic interesate si reprezentate desigur – in china – dar aici la noi – incep sa se boicoteze – chiar daca in mod tacit – produsele din china. parerea mea este ca politicienii indiferent de colorit – sunt cam lipsiti de posibilitati atata timp cat wirtschaft bosse – au rolul primar .

    cu toate aceste eu ma astept sa fie cam pocit. sportivii din vest sunt dupa cum se stie – destul de flexibili si ma indoiesc ca nu vor profita de unele sau altele momente spre a critica politica represiva a chinei.

  3. Zici tu „Boicotul, protestul, atitudinea frontală sunt mai întâi o obligaţie morală pentru cei ce vor să se delimiteze, să-şi facă limpede lor înşilor adevărul. Protestele autentice nu pornesc cu gândul la randament, ci din nevoia de a atesta existenţa lumii morale şi poziţia ei faţă de imoralitate.”

    Pai si tu le scrii romanilor despre asa ceva si vrei sa fie de acord si nu numai atit, dar sa ia si faca ceva? Adica noi, romanii, sa zicem ceva intr-o chestie cu China si Tibet, despre care noi nici nu avem habar ce e: stat, regiune, religie? Citi dintre romani stiu care e treaba cu conflictul asta? Citi au inteles de ce au stins tibetanii flacara olimpica? Si, mai important, pe citi intereseaza?
    Zau asa… nu vezi ca noi incercam sa ne fofilam pe dupa toate gardurile si garduturile tocmai ca sa nu rostim respicat un adevar stiut sau o opinie clara, dar minoritara, precum acum 20 de ani rageam in fata careului, la inceputul si sfirsitul scolii, dezideratele si nobilele idealuri ale societatii multilateral dezvoltate si ale partidului si statului nostru comunist Amin. Ma rog, fara Amin.
    Ce sa mai zic…?

  4. De vina e si presa noastra, care nu prea da importanta acestui subiect. Jurnalistii nostri au fost mereu interesati, mai mult, de politica interna.

  5. Ma hazardez sa fac un pronostic. Cel putin un atlet va face un gest vizibil de protest. Ma intreb ce vor face chinezii. Il vor aresta (greu de crezut, cred ca se vor abtine de la reactii brutale pe moment, in vazul a sute de milioane de telespectatori), il vor declara persona non-grata? Cum va reactiona Comitetul Olimpic (nu trebuie cine stie ce glob de cristal pt asta, insa va fi interesant de vazut daca vor apare voci dizidente in birocratia olimpica) si cum va reactiona delegatia tarii acelui sportiv? Gestul unui singur atlet se poate transforma in cosmar pentru autoritatile chineze. Ah, de-abia astept!

  6. Andreanum > Nu le cere nimine nimic extraordinar: doar ceva mai multa coloana vertebrala. Daca nu o au, nu e nici o problema: stati deoparte, tovarasi, si nu va mai erijati in vocile natiunii/ sportului. Ovidiu Ioanitoaia, Cristian Topescu si toata liota de pseudo-comentatori sportivi: nu pricepeti de ce nu China, atunci dati-va frumusel demisia si stati acasa.

    Si pana la urma, nici nu isi propune careva sa ii aduca pe toti pe calea cea dreapta. Nu vor? N-au decat sa rataceasca in bezna, important e sa ii salvezi pe cei cu putere de decizie. Astia din urma vor fi cei care vor face istoria, nu masele. Interesul national, binele si dreptatea nu se urmaresc in functie de sondajele de opinie.

    nu vezi ca noi incercam sa ne fofilam pe dupa toate gardurile si garduturile tocmai ca sa nu rostim respicat un adevar stiut sau o opinie clara, dar minoritara

    Asta este unul din obiceiurile noastre proaste ridicat la rang de politica nationala. Tread lightly, frate, ca nu cumva sa suparam pe careva – in cazul de fata, Republica Populara si avocatii ei interesati. Doamne fereste sa avem o pozitie principiala!

    Eh, o data si o data vom fi nevoiti sa facem si noi o alegere, sa optam once and for all: cu unii, ori cu altii. Ne plac chinezii, atunci sa stam langa maoismul de piata pastorit de Beijing si acolitii sai, sa iesim frumusel din NATO si din UE si sa aderam la CSI, cu care poate avem mai multe in comun. Daca insa suntem de parere ca nu avem ce cauta in clubul select Rusia-China, atunci sa facem bine si sa ne comportam ca atare.

    Comportamentul Occidentului este dezamagitor? Cu totul de acord, doar boala nu a afectat numai Estul. In timpul in care noi experimentam dejismul si ceausismul, vesticii au inceput sa prizeze la randul lor -ismele de bine. Astazi culeg roadele: generatii lipsite de principii, crescute la umbra unei civilizatii pe care o dispretuiesc si pentru ale carei valori nu ar lupta in veci.

    Cosmin > Incep sa cred ca presa nici nu este capabila sa trateze un astfel de subiect. E mai mult decat rea-vointa. Cantitatea de prostie este absolut infioratoare, iar farsa sinistra de care vorbea Francesco va fi tratata ca orice alt eveniment.

    Emil > E simplu: Comitetul Olimpic International il va condamna public pentru amestecarea politicii cu sportul. Stai sa vezi tu circ.

  7. Imperialistu’:
    Ii raspunzi lui Andreanum:

    „Nu le cere nimine nimic extraordinar: doar ceva mai multa coloana vertebrala.”

    Vobesti serios? O „ceva mai multa coloana vertebrala” in conditiile Romaniei in special, si in orice alte conditii, e „nimic extraordinar”??
    E cel mai greu lucru intr-o viata de om, darmite intr-o societate intreaga.

    Andreanum are dreptate: romanii in general sunt departe de asa ceva. Majoritatea societatii functioneaza dupa principiile acumularii primitive de capital si al interesului personal sau de clan. Sunt in stare sa depun marturie ca, in lumea din care provin, nimeni nu stie despre sau nu-i pasa de Tibet.

    Asta e realitatea. E nenorocita, dar e singura pe care o avem si singura care intra in ecuatie acum. Nu incerc sa scuz sau sa gasesc rationalizari facile ale starii de lucruri. Din motive istorice si culturale, astia sunt romanii la ora asta. Ce conteaza e ce se va face de acum incolo.

    Oricum, Romania va fi o cantitate neglijabila la Olimpiada. Pe buna dreptate.

  8. Vorbesc cat se poate de serios. Nu am spus ca in prezent stie sau ca ii pasa, ci ca trebuie sa ii pese, iar acest „trebuie” nu este nimic extraordinar si porneste de la lucrurile marunte pe care inca nu le face nimeni. Ar fi cazul sa nu mai confundam normalitatea cu extraordinarul.

    In cele din urma, ca romani, putem gasi destule scuze: ca rusii, ca tovarasii, ca ungurii, ca Yalta, ca Churchill, ca americanii. Undeva trebuie tras linie si luat de la capat. Undeva trebuie sa ne regasim si noi.

    Tibetul este si nu este neglijabil in toata afacerea asta. Este neglijabil pentru ca este prea departe, iar noi suntem prea lipsiti de importanta pentru a influenta marile afaceri, dar in acelasi timp este foarte important. Lasand la o parte dimensiunea umana – daca putem -, este important si prin prisma faptului ca felul in care ne raportam la aceasta tragedie spune ceva despre noi. Si ceea ce spune nu imi place si cred eu ca nu ne place.

    Noi, aici, nu ne luam dupa curentul popular. Nu suntem niste gica-contra incurabili, nu, dar ceea ce facem noi aici este ca incercam a schimba lucrurile in bine, putin cate putin. Daca o mana de oameni privesc altfel lumea dupa luni de zile de citit diverse articole pe aici si noi tot am castigat ceva, efortul nostru nu a fost in zadar.

    Daca vrei, iti dau si un exemplu personal. Problema Basarabiei a fost si ramane una sensibila pentru mine, in ciuda faptului ca rudele mele nu au absolut nici o legatura cu zona respectiva. Intotdeauna am considerat ca modul in care noi ne raportam la Basarabia si basarabeni – extinzand problema la toti ceilalti romani care nu sunt cuprinsi in granitele Romaniei – spune multe despre noi, ca oameni si ca natiune. Atitudinea noastra este oglinda in care ne vedem asa cum suntem noi in realitate.

    Mergand pe aceasta idee, am incercat sa fac in asa fel incat subiectul sa nu mai fie tabu, chiar daca pe aici nu se vede. Nu este o dovada de mare curaj, dar din nefericire, in Romania lui 2008 poti avea cateva surprize tare neplacute legate de acest subiect. De exemplu, acum cateva luni am asistat la un seminar unde o buna parte din colegii mei (aproape jumatate din cei prezenti) au sustinut ca moldovenii nu mai sunt romani, ci moldoveni, ceea ce reprezinta o victorie tarzie si absolut uimitoare a sovietismului, total neasteptata pe asta parte a Prutului, ferita de executii si deportari operate de NKVD. Dezamagitor? Foarte. Tov. Vladimir Voronin ar fi mandru.

    Altii, cu pretentii de intelectuali mai mult sau mai putin fini, mi-au tinut discursuri despre cat de perimate sunt toate aceste lucruri pentru care ma „lupt” eu si cat de ridicol sunt, din moment ce chiar o buna parte din moldoveni nu considera ca impartasesc absolut nimic in comun cu romanii de dincoace de Prut.

    I will tell you what I tell them: I couldn’t care less. Adevarul, dreptatea si binele nu tin cont de opiniile unora sau ale altora. Ele exista si in lipsa omologarii lor de catre vreun autointitulat ganditor de pe plaiurile mioritice ori de aiurea. Noi putem sa ne prefacem ca ceea ce se intampla este neimportant. Putem, dar nu o facem din moment ce suntem pe aici si am convenit ca lucrurile nu merg in directia corecta. Altfel, alegeam si noi calea mai usoara, ingrosand turma de oi, si devenind, in extremis, propagandisti de’ai lui Voronin, amatori de discutii savante despre drepturile moldovenilor de a fi o natiune distincta/ frustrarile care stau la baza rezistentei islamice in fata imperialismului occidental (economic si militar).

    Vorba poetului,

    Vremea trece, vremea vine
    Toate-s vechi si noua toate;
    Ce e rau si ce e bine
    Tu te ‘ntreaba si socoate.
    Nu spera si nu ai teama:
    Ce e val, ca valul trece;
    De te ‘ndeamna, de te chiama,
    Tu ramai la toate rece.

    Si de va fi sa nu fie doar un val, asta este, mai bine invins luptand de partea a ceea ce este drept decat invingator alaturi de ceea ce urasti mai mult pe lumea asta. Cineva trebuie sa o faca si pe asta.

  9. Imperialistu’:

    Ce bine ca mai gasesti timp sa scrii aici (ne amenintai cu retragerea pentru citeva saptamini…)

    Sunt complet de acord cu tine ca ceva trebuie sa se miste in constiinta romanilor, si oameni ca tine pun masinaria in miscare.
    M-au dus mereu la disperare enunturile despre o asa-zisa esenta a romanilor, care sunt/nu sunt generic capabili de una sau alta. Octavian Paler scria, dupa un accident rutier de imense proportii, in care murisera vreo 20 de oameni, si discutind seninatatea si incompetenta autoritatilor, ca romanii n-au „simtul tragicului”, de parca grecii, „inventatorii” tragediei, o mai au.
    Pe mine ma intereseaza oricum mai putin lipsa de sentiment al tragicului decit lipsa de simt civic, care are explicatii cultural-istorice. Poate un filozof le-ar vedea direct legate, dar ar fi prea multa speculatie in asta, si in fond neproductiv.
    N-am vrut sa-i „scuz” pe romani; nu cred in „scuze”: masonii, americanii, rusii, tiganii. Scuzele de orice fel ridica responsabilitatea de pe umerii indivizilor care au un creier si o constiinta, si care sunt in stare sa aleaga, la urma urmei, chiar si cind au un pistol la timpla, sa umeze o cale sau alta.

    Trasaturile unei etnii/societati sunt in flux, chiar daca rezista pe portiuni mari de timp, si par batute-n piatra. Dar mai cred si ca exista „adevar” dincolo de timpuri si „consensul comunitatii”, dupa definitia raposatul Richard Rorty, si ca realizarea adevarului asta e drumul umanitatii.

    Nimic ridicol in ce faci. Dimpotriva. E extraordinar.

Lasă un comentariu

Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.