Râsul, plânsul şi Umorul

    Print Friendly, PDF & Email

    Foarte discutate, indiferent de perioada istorică, au fost şi sunt problemele Adevărului, ale Libertății, ale Dreptății, care, pe drept cuvânt, şi-au primit majusculă în scriere – nu din grandoarea academică a exprimării, ci prin forța şi importanţa ideilor însele. Oricine le neagă, ajunge, de fapt, să se nege pe sine. Interesant este că, atât apărătorii valorilor, cât şi detractorii lor le-au uzitat în aceeași manieră, dar într-un sens contrar. Să ne gândim doar la sloganul Revoluției Franceze care aparent punea Libertatea, Egalitatea şi Fraternitatea la un atât de mare preț încât au mers până la eșafod cu acestea. Nu este nevoie de metafizică pentru a realiza că acest procedeu este o contradicție. Libertatea presupune alegere a oricărui lucru şi adoptare a oricărei idei, dar discernământul ne semnalează că şi în cadrul acelor idei pe care le adoptăm trebuie să căutăm libertate.

    În societatea actuală parcă de prea multe ori ne punem ștreangul de gât de unii singuri, dintr-un exces de încrâncenare. De aceea este şi ignorată problema foarte subtilă a Umorului, căruia îmi permit să-i atribui majusculă. Umorul nu este, ca noțiune, la rangul Adevărului, dar cu siguranță fără el existenţa şi-ar pierde din farmec şi din firesc.

    Într-un interviu Milan Kundera afirma că în perioada terorii Staliniste, reușea să recunoască o persoană drept comunistă după simțul umorului pe care aceasta îl avea. „De atunci, am fost înspăimântat de ideea unei lumi care îşi pierde simțul umorului”, spune scriitorul ceh. După modul în care s-a comportat comunismul, este clar că această valoare îi era cu desăvârșire străină. Libertatea omului nou era prevăzută cu destinația lagăr, Siberia. Emanciparea de sub regimul burghez devenea instantaneu reeducare şi moarte. Un comunist nu zâmbea condescendent, ci rânjea în faţa ororilor pe care le provocase. Este de la sine înțeles că râsul şi gluma reprezentau pentru comunism o amenințare: prin bucuria naturală şi prin agerimea minţii, un om realizează foarte ușor pericolul unui sistem care îl constrânge, iar acel sistem nu dorește de fel să ofere un asemenea de prilej de libertate cetățenilor (sau mai exact sclavilor) săi. Pentru că o dovada a libertății constă în capacitatea de-a dori ceea ce este firesc şi nu ceea ce este contrafăcut. Prin umor, omul se întoarce la simplitatea perspectivei, în timp ce marxismul, în toate formele lui, se complică într-un rococo inutil de idei pe care le presupune bune şi general valabile. Dar, de vreme ce au eșuat cu brio, ideile marxismului nu sunt în acest fel.

    Desigur, mai există o variantă, cea pe care comunismul a substituit-o Umorului – batjocura. Tot ceea ce însemna valoare a fost, dacă nu blasfemiat, oricum transformat într-un subiect de glumă răutăcioasă. Un mod de-a distruge este şi luarea peste picior a tot ceea ce este prețios omului. După câteva generații de mentalitate astfel inoculată, normalitatea a căpătat peiorativul de concept vetust, anacronic şi plictisitor, ca şi cum Adevărul ar fi o minge de ping-pong care pendulează între dreapta şi stânga. Greșit: Adevărul este o noțiune absolută şi cu siguranță nu se află de partea stângii. Comunismul – trecut şi actual – a încercat doar să preia ceea ce era propriu dreptei (şi, în definitiv, bunului simţ) şi să transpună în forma negativă, deși sub aceleași cuvinte. Totuși, Umorul nu este batjocură, după cum rafinamentul lui nu se coboară la răutatea proletar-marxistă. Dar pentru a înțelege acest lucru, este nevoie de o luciditate mult prea subtilă pentru seriozitatea stângii. Un Chesterton i-ar speria pe comuniștii care pronunță „Adevăr” cu solemnitate şi apoi trec la genocid.

    Nu departe de această atitudine este şi PC-ul contemporan (political correctness). Uimitor cât de vigilenți sunt adepții corectitudinii politice ca nu cumva vreo notă umoristică să disturbe sensibilitatea unei categorii sociale! Totul trebuie spus cu măsură şi interpretat în fel şi chip, iar acest lucru se întâmplă sub egida toleranţei. Acum mă întreb: cum se face că toleranți sunt tot cei care respectă valorile şi bunul-simţ şi nu invers?

    Mulți trăiesc cu impresia că a te ridica împotriva corectitudinii politice înseamnă implicit să devii intolerant, misogin, xenofob, homofob etc. Aici apare confuzia: a te opune corectitudinii politice nu te transformă într-un mizantrop. Nu înseamnă că îi urăști pe minoritari, ci doar că le contrazici prerogativele absurde care, în fond, nu fac decât să le degenereze şi lor propria natură. De exemplu, feminismul, în loc să apare femeile așa cum crede, denigrează ideea de femeie. Cine vrea să-şi imagineze mama ca pe o doamnă cu aspect masculinizat şi cu mitraliera în mână, gata să ofere o educație de amazoană care îşi conduce cu mână de fier soțul, redus la o cârpă efeminată? Presupun că până şi cei mai zeloși apărători ai PC-ului păstrează o urmă de firesc şi de umor astfel încât să-şi dea seama de ridicol. Sau poate mă înşel?…

    Revenind la Kundera, modul în care ar arăta o lume în absenţa Umorului este simplu – ar fi un loc în care nu s-ar mai putea vorbi, echivalentul victoriei Newspeek-ului. Şi pentru a nu încheia într-un mod fatalist, am găsit următoarea glumă din seria „De ce a trecut găina strada?”. Varianta unui corect politic ar fi: „Nu învinovățiți găina! Societatea e de vină! Găina a trecut strada, dar el sau ea a fost doar o victimă a acestei societăți rasiste, bigotice şi sexiste. Suntem toți de vină pentru că nu am reușit să oferim…” etc.

    The following two tabs change content below.

    Latest posts by Joan (see all)

    3 gânduri despre “Râsul, plânsul şi Umorul

    1. In comunism Umorul a stat in spatele sarmei ghimpate. Trebuia sa fi atent cand razi si chiar cand zambesti , pentru a nu se intrepreta politic. Soljenitin povesteste cum pentru un zambet , in URSS, luai 5 ani : “ Oracevski incasase doar 5 ani pentru o”crima faciala” ( exact ca in Orwell): pentru un zambet. Preda la o scoala militara de geniu. In cancelarie, aratandu-i unui coleg un articol din Pravda, zambise.Colegul fusese curand impuscat, asa ca nimeni nu mai putuse afla de ce zambise Oracevski. Dra zambetul acela fusese vazut , si simplul fapt de a zambi avand in mana organul central al partidului era un sacrilegiu ! “
      Tot Soljenitin, a tinut minte pentru noi , “ filozofia” plina de umor negru, ( rautate proletara, batjocura) a brigadierului Muravliov : “ In ajunul unei sarbatori, un sef de echipa al plutasilor, Fiodor Ivanovici Muravliov, vine, cam afumat,la brigadierul zugravilor. Sinebriukov, meserias desavarsit, om serios, bine infipt pe picioarele lui, ispasind al zecelea an de lagar, si isi deschide inima :
      – La bulau, ai, odrasla chiabureasca? Taica-tu se spetea scurmand pamantul si tot cumparand vite , de ai fi zis ca vrea sa le ia cu el in imparatia cerurilor. Si acum unde-i ? A mierlit in deportare ? Ba ti-a facut-o si tie ?! Nu mai destept a fost taica-miu? De cand se stia , a baut tot,pana la ultima buleandra; izba goala, cand cu colhozul nu le-a dat nici macar o gaina , ca n-avea nimic, si din prima-brigadier ! Asa ca ii calc pe urme: beau cat incape si necazurile nu ma plac “

    2. Asa este Joan.Toti suntem de vina pina la diluarea oricarei amprente de responsabilitate.
      Mai nou m-am trezit ca nu mai am nici macar culoarea corecta la ochi si la par.Blonzii cu ochi albastri pot dezvolta un comportament agresiv,criminal,in contextul unei societati multiculturale.Pentru contracararea potentialului agresiv se cere rapid o operatie de schimbare de culoare.Despre papusile Barbie ce sa mai vorbim!Viitorul lor este absolut incert.Daca nu le vor deschide vre-un proces agentii multiculturalismului pentru purtare abuziva de cliseu cultural,in mod sigur nu vor scapa de feministe care deja le-au acuzat ca ofera fetitelor o imagine distorsionata asupra conditiei feminine ,aceea de obiect sexual.

    Lasă un comentariu

    Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.