În continuarea articolului lui Dan Nicu, încerc să vă explic mai pe îndelete care este faza cu „războiul civil” din capul lui Ciocoi sau Nicu Popescu, actualul şi fostul ministru de Externe al R. Moldova, ultimul din guvernul Maia Sandu.

După cum știți, ministrul de Externe Ciocoi din guvernul susținut de socialiști, socotit mare diplomat de altfel, dar și Nicu Popescu, bonjuristul Maiei, cu studii pe la CEU în Budapesta și MGIMO la Moscova, au scandalizat în ultima jumătate de an opinia publică din R. Moldova cu declarații cum că războiul din 1992 între Chișinău și separatiștii susținuți de Armata a 14-a rusă dislocată în Transnistria a fost un „război civil”.

Dacă în cazul lui Ciocoi contestația e mai aspră că, deh, e în guvernul socialist și cel mai ușor lucru din lume e să vezi socialismul şi simpatiile pro-ruse ale lui Dodon, nu și ambiguitatea Maiei Sandu şi a anturajului său, Popescu a fost iertat, pentru că e „băiat de-al nostru, pro-ioropean, ei lăsați, a gafat omul.”

Nu. N-a gafat. Și explic și de ce.

Există, bineînțeles, o interpretare oficială și ortodoxă cu privire la războiul din 1992: da, toată lumea e de acord că a existat o intervenție rusească directa prin Armata a 14-a care a sprijinit forţele separatiste de la Tiraspol. Din această interpretare rezultă limpede că a fost vorba (şi) de o agresiune externă. Dar într-un mod paradoxal, aceasta nu exclude și n-a exclus niciodată în R. Moldova (a se vedea înduioșătoarele și longevivele reportaje ale Europei Libere Chisinau despre „comunitatea” dintre malul drept și malul stang al Nistrului, „unitatea” celor două maluri) o sensibilitate față de o anume interpretare a conflictului, și mai ales a originilor sale.

Cu alte cuvinte, sigur, Rusia e parte beligerantă, recunoscută ca atare în documente internaționale. Dar conflictul e (şi) local, a avut (şi) premise locale. Rușii au turnat gaz pe foc, dar unor premise existente. Au exploatat o stare de conflict existentă, locală. Local în sens aproape geografic, nu că, într-o perspectivă cauzală, problema n-ar fi fost generată istoric tot de ruşi prin ocupaţiile şi decupările teritoriale succesive.

Transnistreni paşnici, posesori de drept ai paşapoartelor moldoveneşti cu care pot trece Prutul încoace şi încolo. George Simion nu mai poate, pentru că este român
Transnistreni îngrijorați, 1992

Pînă aici suntem de acord, dar în continuare lucrurile se bifurcă.

Viziunea mea și a altora ca mine este următoarea: războiul din 1992 a fost un război separatist care a antrenat atît armata rusă din zonă, cît și sensibilitățile populației locale, prea puțin ancorată, dacă nu de-a dreptul ostilă și recalcitrantă față de scopurile declarate ale mişcării de eliberare națională din Republica Sovietică Socialistă Moldovenească, începută la sfîrșitul anilor ’80. Ce revendica malul drept? Chișinăul? Strada? De la revendicări lingvistice: limba română, alfabetul latin, pînă la cerințe „radicale” cum ar fi refacerea unității naționale cu România. De la revendicări lingvistice, aşadar, aparent benigne, pînă la transformări profunde ca unirea. Toate absolut întemeiate, indiferent de gradul de „radicalism”, dacă punem lucrurile în contextul cunoscut: Basarabia este un teritoriu românesc, primul care a declarat unirea în 1918, care și-a afirmat clar intenția de a participa la proiectul politic modern numit România la sfîrsitul Primului Război Mondial, ocupată apoi în condițiile pe care le știm de către URSS în 1940, supusă violențelor, crimelor de stat, deportărilor, deznaționalizării printr-o perversă inginerie identitară: moldovenii ar fi un al popor decît românii, ar vorbi o altă limbă, ar avea nevoie să-și afirme o „statalitate” distinctă.

Căderea Uniunii Sovietice a însemnat falimentul acestui proiect identitar moldovenist sovietic. În acest context, românii din URSS au avut tot dreptul să-și pună problema unirii cu patria lor România. Nimic din ceea ce construise și lăsase URSS în plan identitar și politic nu prezenta absolut nicio legitimitate, măcar și prin violența cu care s-a încercat impunerea acestui proiect politic și identitar moldovenist, dacă nu prin însăși falsitatea sa flagrantă.

Mai era ceva de recuperat din moldovenism la sfîrșitul URSS-ului? Mai era ceva de recuperat din pretenția goală și frauduloasă a „statalității moldovenești”?

Nimic.

Ce se construiește pe ocupație, crimă, teroare și minciună nu are absolut nicio valoare în fața adevărului și a libertății.

Scuzaţi-mi incorectitudinea politică, cele două treimi rusofone și rusofile din populația Transnistriei înțelegea aceste lucruri? Participă la aceste valori comune? Împărtășea același ideal politic?

Nu.

Au vrut să se separe?

Da.

Au avut în acest scop sprijinul armatei ruse dislocate în zonă?

Da.

Am avut noi puterea să oprim sau să renegăm acel separatism fără a ne nega la rîndul nostru pe noi înșine și aspirația noastră românească pentru malul nostru drept al Nistrului?

Nu.

Există dragoste cu forța?

Nu.

A fost „război civil”?

Haideți să vedem.

Și aici vine interpretarea lui Ciocoi și a lui Popescu.

Ce este un război civil? E un război care se desfășoară, cert, între tabere rivale, dar în interiorul aceleeași identități politice. E, cu alte cuvinte, un război fratricid.

Popescu şi Ciocoi cînd zic că a fost război civil, ce au în vedere? Că s-a iscat un conflict între cel puțin două tabere aparținînd aceluiași ethos politic, în sînul aceluiași popor. Republica Moldova în 1992 ar fi fost o entitate politică care moștenise, cel puțin prin amprenta sa geografică, Republica Sovietică Socialistă Moldovenească (RSSM) din perioada sovietică. Dacă a fost război civil, e pentru că se presupune că în 1992 malul drept și malul sting al Nistrului participau la o identitate comună, întreruptă, destabilizată de forţe externe și/sau interne radicale: armata rusă ca receptor al provocării, elitele politice românești revendicative ale anilor ’89-’91 ca emitățor iniţial al provocării.

Noi în 1992 am fi format o identitate comună cu Transnistria, am fi fost un singur popor carevasăzică, și, din cauze externe sau interne radicale, s-a iscat un război civil: transnistrenilor nu le-au picat bine românismele și unionismele de la Chișinău, s-au răsculat, a intervenit și Armata a 14-a și uite așa „limbă v-a trebuit? alfabet?”

Cu alte cuvinte, și aici e, dincolo de orice, punctul nodal: pentru Popescu sau Ciocoi perioada sovietică a reprezentat un proiect absolut legitim de construcție națională, identitară, politică reprezentat de RSSM, destabilizat de un „război civil”.

Noi în perioada sovietică n-am fost ocupați din contul României, alipiți cu forța la o Transnistrie sovietizată și comunizată încă din perioada interbelică, cu granițe trasate după pofta și interesul Moscovei, cu alte cuvinte nu ni s-ar fi furnizat o „statalitate” impusă și croită identitar, politic, geografic exclusiv după imaginația geopolitică și a intereselor sovietice, n-am fi fost supuși unui plan de deznaționalizare antiromânească, de schimonosire a ființei și limbii noastre.

Nu.

Noi în perioada sovietică am fi participat la o formă absolut legitimă de agregare și manifestare a „statalității” și „identității politice” moldovenești. Mă rog, într-o formă, să zicem federală în componența URSS, dar am ieșit din URSS, am păstrat amprenta geografică a RSSM cu tot cu Transnistria, și dacă stăteam cuminți și nu ceream limbă română și Unire cu România, poate nici nu se întîmpla în sînul acestei „identități politice comune”, consolidate deja cu Transnistria în perioada sovietică, un „război civil”. Nu „provocam” nici ursul.

Dar aşa, a fost „război civil”. S-au bătut „frații” între ei. Din cauza unor radicali unioniști și româniști de la Chișinău, i-am sfădit pe Popescu și Kulminski cu frații lor Lebedi și Krassnoselski de la Tiraspol. Cu care ei încă din perioada sovietică formau „un popor”. Răvășit, insistăm, de un „război civil”. O „rană deschisă”. „Sîngerîndă” etc, etc.

Popescu și Ciocoi nu gafează cînd afirmă aceste lucruri. Pentru ei aceasta este interpretarea problemei. Și nu alta. Nu este o scăpare cînd afirmă că a fost război civil. Ci o intimă convingere.

Ei nu trăiesc identitatea comună cu România. Pentru ei nu Prutul sîngerează, ci Nistrul. Cînd vorbesc despre „reunificarea ţării”, au în vedere reintegrarea Transnistriei, nu unirea cu România.

Pentru ei identitatea politică a R. Moldova este o statalitate gîndită, croită, aplicată, trasată pe hartă cu creionul de ruși. Se dau de ceasul morții să „rezolve conflictul transnistrean” în granițele trasate de ruși în 1940. Să reîncorporeze Transnistria. Regretă separatismul unei baze militare rusești care este și a fost Transnistria. Abia așteaptă să fraternizeze din nou cu baza asta militară formată majoritar din populație colonistă rusă. Abia așteaptă să fie din nou „o țară”, aşa cum „am fost odată” (cum se exprimă Valentina Ursu la Europa LIberă Moldova).

Cam atît valorează și demnitatea politică a elitelor moldovenești: niște impiegați într-o gară rusească. Șefi de post. Paznici de depozit rusesc.

Print Friendly, PDF & Email

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here