Revolta maselor şi problema pacifismului

    11

    Filozoful existenţialist spaniol Jose Ortega y Gasset a reuşit să determine acele caracteristici ale maselor care au condus la modelarea istoriei Europei începând cu secolului XX. Cartea sa, Revolta Maselor (1930, apărută în trei ediţii la Editura Humanitas) prezintă societatea europeană ca fiind dominată nemeritat şi funest de grupuri umane mari – masele atât de iubite de comunişti şi fascişti – formate din indivizi mediocri şi greu de deosebit care au reuşit să dea la o parte elitele.

    Revolta Maselor conţine un capitol separat dedicat pacifismului englez, aflat atunci în avangarda unei mişcări ce nu şi-a terminat bateriile nici astăzi, în ciuda tuturor lecţiilor istoriei. Când Neville Chamberlain şi Édouard Daladier s-au întors de la semnarea vestitului Munich Agreement, mulţimile i-au primit cu entuziasm deoarece salvaseră pacea. Politica de appeasement dusă faţă de Adolf Hitler era opţiunea unor guverne ce nu au văzut pericolul nazist, sau au considerat că este mai bine ca să sacrifice mica Cehie pe altarul păcii europene.

    Elitele, reprezentate în Marea Britanie de vizionarul Winston Churchill iar în Franţa de intransigentul Charles de Gaule, au trebuit să facă eforturi mari şi să accepte pierderi extraordinare pentru a păstra sau pentru a reda libertatea atât ţărilor lor cât şi celorlalte naţiuni afectate de ciuma brună.

    Ce spunea Jose Ortega y Gasset despre pacifism cu mai mult de 70 de ani mai înainte de intervenţiile în Afganistan şi Irak? Citez din capitolul Cât despre pacifism din Epilog pentru englezi:

    De douăzeci de ani, Anglia – guvernul şi opinia sa publică – s-a angajat pe calea pacifismului. Comitem eroarea de a desemna prin acest singur cuvânt atitudini foarte diferite, atât de diferite, încât în practic se dovedesc frecvent antagonice. Există, într-adevăr, multe forme de pacifism. Singurul lor lucru comun este ceva foarte vag: credinţa că războiul este un rău şi aspiratia de a-l elimina ca mijloc din relaţiile interumane. Însă pacifiştii încep să se deosebească între ei îndată ce fac pasul următor şi se întreabă până la ce punct este absolut posibilă dispariţia războaielor. În fine, divergenţa atinge punctul său maxim atunci când încep să se gândească la mijloacele pe care le reclamă instaurarea păcii pe acest foarte belicos glob pământesc.

    Aşa cum se întâmplă întotdeauna, defectul major al pacifismului englez – şi în general al celor care se prezintă ca titulari ai pacifismului – a fost subestimarea adversarului, această subestimare le-a inspirat un diagnostic fals. Pacifismul vede în război un rău, o crimă sau un viciu. Dar uită că, înainte şi dincolo de orice, războiul este un uriaş efort pe care oamenii îl fac pentru a rezolva anumite conflicte. Războiul nu este un instinct, ci o invenţie. Animalele nu-l cunosc şi este o instituţie pur umană, aşa cum este ştiinţa sau administraţia. El a dus la una din cele mai mari descoperiri, bază a oricărei civilizaţii: descoperirea disciplinei. Toate celelalte forme de disciplină provin din disciplina originară, care a fost cea militară. Pacifismul este pierdut şi se converteşte într-un simplu bigotism dacă nu este conştient că războiul este o genială şi formidabilă tehnică de viaţă şi pentru viaţă.

    Ca orice formă istorică, războiul prezintă două aspecte: cel al momentului invenţiei sale şi cel al momentului depăşirii sale. La ora la care a fost inventat, el a însemnat un progres incalculabil. Astăzi, când aspirăm să-l depăşim, nu-i vedem decât faţă sa hâdă, groaza pe care o seamănă, grosolănia şi insuficienţa lui. Tot aşa, fără a mai reflecta, blestemăm de obicei sclavia, neremarcând minunatul progres pe care l-a reprezentat atunci când a fost inventată. Pentru că mai înainte nu exista decât grija ca toţi învinşii să fie omorâţi. Primul care a avut această idee a fost un geniu binefăcător al umanităţii: în loc să-i ucizi pe prizonieri, să-i ţii în viaţă şi să profiţi de pe urma muncii lor… – şi nouă ne revine datoria de a generaliza această observaţie, învăţând să privim lucrurile umane din această dublă perspectivă, adică: aspectul pe care-l prezintă la venire şi aspectul pe care îl au la plecare. Romanii, într-un mod foarte rafinat, au însărcinat două divinităţi cu consacrarea acestor două momente: Adeona şi Abeona, zeiţa venirii şi, respectiv, zeiţa plecării.

    Necunoscând toate aceste date elementare, pacifismul şi-a făcut sarcina prea uşoară. A crezut că, pentru a elimina războiul, era de ajuns să nu-l mai faci sau, cel mult, să actionezi pentru a nu mai fi făcut. Cum vedea în el doar o excrescenţă superflua şi bolnavă apărută în rapoartele umane, a crezut că este suficient că aceasta să fie extirpată şi că nu este necesar să fie înlocuită. Dar uriaşul efort care este războiul nu se poate evita decât dacă prin pace se înţelege un efort şi mai mare, un sistem de eforturi foarte complicate şi care, în parte, cer fericita intervenţie a geniului. În rest, totul este o pură eroare. Înseamnă a interpreta pacea ca pe un simplu gol pe care l-ar lăsa războiul prin dispariţia sa; înseamnă, aşadar, a ignora faptul că, dacă războiul este un lucru care se face, atunci şi pacea este un lucru care trebuie făcut, care trebuie edificat, punând la treabă toate energiile umane. Pacea nu “e aici”, pur şi simplu, gata doar ca omul să se bucure de ea. Pacea nu este fructul spontan al nici unui arbore. Nimic important nu primeşte omul în dar; dimpotrivă, el trebuie să şi-l facă, să şi-l construiască. De aceea numele cel mai potrivit al speciei noastre este să fie homo faber.

    Revolta Maselor — de Jose Ortega y Gasset

    Editura Humanitas, 1994, 2002, 2007
    Traducere din spaniolă de Coman Lupu

    Print Friendly, PDF & Email

    11 COMENTARII

    1. Ce-i asta? O apologie a razboiului si a sclaviei? Orice scrie un filosof trebuie luat de bun? Chiar daca acel filosof este unul dintre cei mai eleganti si inteligenti filosofi liberali ai sec XX? Eu cred ca nu. Sa numesti razboiul sau sclavia drept mari inventii ale umanitatii inseamna sa pierzi sensul real al cuvantului om. Daca e adevarat ca un razboi mai aranjeaza unele probleme, tot la fel de adevarat e ca, de cele mai multe ori, lasa in urma mai multe conflicte decat existau inainte. Bineinteles ca pacea e un lucru care se face, pentru care trebuie sa inventezi noi tehnici nu sa stai cu manile in san si sa vorbesti despre pacifism gandind ca pentru a elimina razboiul e de ajuns sa nu-l faci.

    2. Oceania, iti sugerez sa reiei lectura. Poate ca afirmatiile lui Ortega y Gasset nu suna foarte bine la prima lectura, dar asta nu inseamna sa ne pripim in a face afirmatii gratuite :). Apologie a razboiului si a sclaviei? Nu prea. Totusi,
      1. razboiul – activitate exclusiv umana; a adus progres, indiferent de cat de mult ne ingrozeste aceasta afirmatie;
      2. sclavia – progres fata de stadiul anterior which is „ii omor pe toti invinsii”
      nu-mi par niste afirmatii deplasate.

    3. Sclavia nu mi se pare a fi reprezentat un progres indiscutabil. Viata fara libertate e fundamental degradata. Un sclav e viu biologic dar calitatea lui de fiinta umana e ucisa. Nu vad nici un progres aici si nu sint de acord cu filozoful spaniol, asa cum pune el problema. Singurul argument in sprijinul tezei lui (dar pe care nu il aduce) este de natura utilitariana. Fara sclavi nu ar fi fost posibile civilizatiile antice (Egiptul, Sumerul, Persia, Roma, etc). Institutia sclaviei a fost singura unealta de dezvoltare civilizationala cunoscuta de om pentru o foarte lunga perioada de timp. Asta e istoria umana, chit ca ne place sau nu.

      In privinta razboiului, nu aduce progres in mod automat. Razboaiele religioase din Europa in secolele 15-16 au aruncat continentul in bezna civilizationala. Insa in cazul razboiului se poate aduce un argument etic (fata de sclavie, care este complet imorala). Daca trece testul etic, razboiul poate aduce progres. Daca nu, oroarea ramine fara rost.

      Oceania, te rog nu considera postarea drept o apologie a sclaviei si razboiului. E un punct de plecare pentru ideile proprii.

    4. Emil, y Gasset aduce argumentul utilitarian: „în loc să-i ucizi pe prizonieri, să-i ţii în viaţă şi să profiţi de pe urma muncii lor…” . De acord ca o viata fara libertate nu inseamna nimic, dar hai sa privim problema asa cum reiese din cuvintele lui y Gasset: e o etapa. O etapa de la „toti inamicii trebuie pusi la pamant” la „sunt si ei ca noi”. E un progres, chiar daca o viata fara libertate ne ingrozeste – si pe buna dreptate. Hai sa pasim in domeniul SF-ului, de dragul exercitiului: cum suna un adversar care extermina? Dar unul care ia sclavi? Ce sanse sunt ca primul sa evolueze catre „we’re all brothers” ? Dar pentru al doilea?

      In ceea ce priveste razboiul, am lasat la o parte problema etica si am privit strict din punct de vedere al progresului tehnologic. Nu cred ca putem nega rolul important pe care l-a avut conflictul armat in dezvoltarea civilizatiei. Trist sau nu, adevarul este ca am „crescut” dezvoltand noi cai pentru a ne ucide unii pe altii si asta facem in continuare. De ex., radacinile Internetului se afla (din umilele mele cunostinte) intr-un proiect al armatei SUA.

      Pe de alta parte, a sustine ca toate razboaiele sunt intrinsec rele… ei bine, este o afirmatie deplasata. Aici intram in ceea ce zice Emil: argumentul etic. Pot sa existe razboaie bune si razboaie rele, chiar daca marile constiinte nu vor fi de acord („fighting for peace is like fucking for virginity”). Razboiul impotriva Germaniei naziste este unul bun; razboiul URSS impotriva Finlandei nu este.

      Ma tem ca deviem. Pacifismul defetist nu aduce nimic bun si nu trebuie luat in seama. Atunci cand paraseste ridicolul manifestatiilor extremistilor si ajunge drept mainstream, ameninta insasi fundatiile civilizatiei.

    5. „…să-i ţii în viaţă şi să profiţi de pe urma muncii lor…”

      Am ignorat bucata asta. Asa e, y Gasset atinge aspectul utilitarian, dar asa de putin si de ambiguu incit nu mi-am dat seama.

      Revin mai tirziu cu un exemplu concret de evaluare a necesitatii etice a unui razboi. E vorba de Canada si participarea la razboiul din Afganistan impotriva Talibanului. Apropo, Oceania are un articol despre americani si razboi pe blogul ei. Se incheie cu fraza:
      „Peter Sloterdijk, autorul faimoaselor „Sfere”, zicea undeva, referindu-se la Statele Unite, că istoria civilizaţiei impune azi apariţia unei culturi care să incorporeze înţelepciunea înfrângerii.” Fara ironie, primul lucru la care m-am gindit dupa citirea acestui fragment, a fost: ia te uita, crema filozofica europeana a ajuns la aceeasi concluzie pe care romanii au formulat-o mai simplu in urma cu sute de ani. Capul plecat sabia nu-l taie. Nu stiu cind a fost formulat aforismul lui Sloterdijk, dar aceasta cultura nu mai trebuie impusa, exista deja. Cultura europeana. Si ca sa fiu sincer, istoria civilizatiei nu impune nimic. Cel mult e un pretext util pentru unii de a impune ceea ce cred ei ca ar fi un model de urmat, consecvent cu propriile artefacte filozofice sau ideologice. Dar sa ma intorc la acel gind instantaneu. Apoi mi-am zis, ce simbioza perversa intre Romania si Europa: se influenteaza reciproc, in bucle peste timp, cu ce are fiecare mai nociv. Ideea asta a lui Sloterdijk e un feedback de confirmare care intareste validitatea atitudinii romanesti.

    6. Am vazut, Emil, dar nici eu nu cred in intelepciunea infrangerii.

      Intelepciunea infrangerii? Si cine o are? Europa? Europa este prin definitie infrangerea-incarnate. Daca infrangerea ar avea un nume, acela ar fi Europa. Nici o alta civilizatie nu sprijina cu atata entuziasm ura de sine si dispretul fata de tot ce inseamna ideal/ virtute.

      Nicaieri pe planeta asta nu vei mai gasi atatia oameni la un loc incapabili sa apere ceea ce este important pentru ei. Nicaieri nu este o lipsa mai mare de coloana vertebrala. Nicaieri elita nu este atat de inversunata in urmarirea unui proiect de autodistrugere.

      Europeanul isi inchipuie in mod gresit ca este superior daca pentru a scapa de un conflict este gata sa renunte la tot ce are el mai sfant.

      Stii cum ii trateaza Istoria pe superiorii astia? Ii pierde.

      Da, „capul ce se pleaca, palosul nu-l taie, dar cu umilinta lantu-l inconvoaie…”. Cu o observatie: when facing Islam, capul ce se pleaca, palosul chiar il taie. Si o face incet pentru ca are un mesaj de transmis. Daca tot am ajuns aici, trebuie mentionat ca Ungureanu a analizat foarte bine fenomenul asta in capitolul „Renasterea barbariei” din cartea Razboiul Timpurilor . Subcapitolul? „Capul plecat sabia il taie incet si cu un rost” .

    7. Oceania, nu este o pledoarie pentru sclavie sau razboi, este o pledoarie pentru realism si viziune. Daca in privinta sclaviei, lucrurile au fost lamurite de autor fara putinta de interpretare, dilema razboi-pace este mult mai complicata. Asa cum am spus in preambul, aparenta castigare a pacii prin politica de appeasement fata de Hitler a condus Europa la hecatomba celui de-al doilea razboi mondial. Dupa cum, oprirea masinii de razboi la granita Irakului in 1991 a creat conditiile declansarii unui alt razboi inceput in 2003. Un razboi mult mai lung si mai greu. Ideea este ca nu orice pace este o rezolvare a unui conflict, sau a unei urgente, dupa cum nu toate razboaiele reprezinta fapte istorice reprobabile.
      Cred ca nu ai citit cu atentie cele spuse de Ortega y Gasset. Pentru el, razboiul ca si sclavia reprezinta forme istorice care trebuiesc vazute din momentul aparitiei pana in momentul iesirii din scena, acea dubla perspectiva. Aparut candva in trecut ca o modalitate de rezolvare a conflictelor, razboiul va dispare cand pacea va fi edificata pe baza eforturilor tuturor oamenilor.

    8. Emil, emotia din mesajul meu initial nu se datora textului pus de Francesco pe blog, din contra, foarte bine ca l-a pus caci incita la discutii, ci pt faptul ca nu exista langa text niciun fel de comentariu, oricat de mic, care sa spuna ca sclavia si razboiul sunt doua lucruri oribile. Razboiul nu este o calamitate naturala ca sa vorbim despre el ca si cand n-ar putea fi evitat ci este o crima. Nu este un fapt pozitiv in istoria niciunui popor si trebuie condamnat cu consecventa pt ca produce doar nenorociri. Bineinteles ca intre a disparea ca natiune si a ne apara fiinta atunci cand nu mai exista nicio solutie alegem sa ne aparam. Dar, nu trebuie sa uitam, chiar daca generatiile noastre au avut norocul sa nu treaca prin razboaie, ca dreptul la razboi este dreptul la crima, furt, incendiu, devastare pe scara larga pt ca asta e razboiul, daca nu e asta, razboiul n-ar fi razboi. Toate acestea sunt acte criminale pe care razboiul le transforma in acte oneste si legitime. Apoi Imperialistu’, Europa nu vrea razboi pt ca europeanul se afla in faza sa post-eroica si ii e foarte greu sa accepte normalitatea unui razboi asa cum o face americanul aflat in faza lui pre-eroica. E bine sa accepti infrangerea fara ca infrangerea sa devina o virtute ci o miscare inteligenta.

    9. Tocmai asta e problema, Oceania: nu produce numai nenorociri. Depinde foarte mult de ce se urmareste prin razboi. Miza sa este esentiala. Desigur, poti sa o ignori si sa retii doar lucrurile oribile, dar repet nu este o judecata corecta. Exista razboaie juste asa ca nu putem condamna cu consecventa orice conflict armat.

      Hai in ograda noastra: razboiul de independenta merita facut sau nu? Eu zic ca da. Participarea la primul razboi mondial? Da. Ce ne-au adus? Primul ne-a dat independenta statului, al doilea ne-a unificat pe toti (aproape toti) intr-un singur stat. Ceva rau in asta? Da, distrugere, moarte, suferinta teribila, dar cu un scop care merita tot acest drum prin Iad.

      Cateva exemple de conflicte din afara spatiului nostru. Razboiul din Coreea? Oare merita el sa fie luptat de americani si ceilalti? Sa ne uitam la cum arata astazi Coreea de Nord si cum traiesc sud-coreenii. A meritat toata distrugerea aia? Dar sprijinirea Vietnamului de Sud in fata comunismului? Distrugerile provocate de regimul tovarasesc stau marturie. Tradarea sud-vietnamezilor a fost una dintre cele mai mari greseli din politica americana.

      Europeanul nu vrea razboi pentru ca are impresia ca traieste in post-istorie. El nu apara nimic, Oceania, e un om cu trecut, un prezent lipsit de glorie si fara viitor; daca ar avea ceva de aparat, nu ar sta cu mana in san atunci cand in Darfur militii inarmate trec prin foc si sabie pe necredinciosi. Daca ar avea ceva de aparat, nu ar sta la aceeasi masa cu nord-coreenii sau calaii Africii. Daca ar avea ceva de aparat, ar trimite tot ce are in Afghanistan, in lupta dintre civilizatie si barbarie.

      Ce inseamna a renunta la tot ce ai mai sfant? A ceda in fata altora. Da, dar mai inseamna si altceva: a ramane pasiv la nenorocirea altuia mai slab ca tine. Aici e diferenta majora fata de politica americana. Eurocratii nevolnici ii spun cu dispret mesianism. E planul B aplicat mereu cand planul A (petrol + alte interese economice) nu are succesul scontat.

      Americanul, contrary to popular belief dincoace de ocean, nu este varianta primitiva a europeanului. Din contra, el a reusit sa pastreze ceea ce aici s-a pierdut: crezul in Bine si in Rau. Noi, europenii, avem impresia ca a avea o abordare „religioasa” de genul „Binele si Raul exista” denota primitivism. Din snobism si prea mult marxism, respingem aceasta viziune si ne uitam cu amuzament la verii de peste Atlantic. Vae victis!

    10. Oceania, trecerea Europei in era post-eroica a avut loc sub umbrela protectiei americane. E ironic. Europenii critica America pentru felul in care isi foloseste puterea si in privinta tensiunilor si conflictelor globale sint convinsi de superioritatea solutiilor care incorporeaza intelepciunea infringerii, insa au uitat ca prosperitatea si pacea interna au fost posibile numai datorita unui garant extern puternic si activ in proiectia si utilizarea puterii. E usor sa fii post-eroic cind nu te costa nimic. Daca ai timp, citeste acest eseu despre viziunile divergente despre putere, pace, istorie de o parte si de alta a Atlanticului.
      Power and Weakness

    LĂSAȚI UN MESAJ

    Please enter your comment!
    Please enter your name here