Sub asediul nisipului

Alcor C. Crișan

„Omul de zăpadă” e unul dintre poemele obsedante ale lui Wallace Stevens, la care ai tendința să revii în cele mai neașteptate momente. „Îți trebuie o minte de iarnă / Ca să privești gerul și crengile / Pinilor acoperite de omăt; / Și să-ți fi fost frig mult, mult de tot / Ca să observi ienuperii zburliți și înghețați, / Molizii drepți strălucind în depărtarea / Soarelui de ianuarie; și să nu te gândești / La nici o suferință în bătaia vântului, / Răsunând printre câteva frunze, / După cum răsună și ținutul întreg / Secerat de același vânt / Ce răscolește pustiul nesfârșit / Iar cel ce, ascuns în zăpadă, ascultă / Și, nimic fiind, ca ascultător observă / Și nimicul  ce nu e, dar și nimicul care este, deopotrivă.”

E mai mult o parafrază, utilă succintei analize ce urmează. Legată mai puțin de poezie, și mai mult de lumea nemiloasă în care trăim. Occidentul se sinucide inconștient, și ne sinucide și pe unii dintre noi împreună cu el. Iar noi, încercînd să ne păstrăm cumpătul, vrem să judecăm la rece și să ne găsim vreo portiță de scăpare. Să intrăm în rolul omului de zăpadă, să ne identificăm cu el și astfel să devenim omul de zăpadă. Să ne pierdem în peisaj, să ne obișnuim din nou cu frigul – de care speram să fi scăpat pentru totdeauna – și să rezistăm ca simplu element de recuzită. Precum Alec Leamas, eroul unuia dintre romanele lui John le Carré, intitulat „Spionul care venea din frig”. Pentru a putea evada din întreaga lui existență de pînă atunci, devenită insuportabilă din diverse motive, acceptă să avanseze și mai mult în imperiul frigului. Se lasă pradă unei aparent accidentale coborâri în infern, alcoolul fiindu-i elementul esențial. Ca să joace convingător în rolul unui alcoolic devine și el unul, de bună voie și nesilit de nimeni. Se lasă „congelat” ca să fie cât mai convingător pe post de om de zăpadă. Și personajul îl prinde aproape de perfecțiune. Cu o mică excepție. Își lasă descoperit un așa-numit călcâi al lui Ahile. Iar greșeala îi va fi – evident – fatală.

În zilele noastre e mai degrabă nisipul cel care ne împresoară. Pretinși sau adevărați oameni de nisip ne asaltează continentul, iar unii dintre noi se lasă pradă prea ușoară tânguirii lor, de cele mai multe ori mincinoase. Ideologia la putere cade, zi de zi și ceas de ceas, în capcana limbajului ipocrit pe care îl practică de decenii. Mai lucizi au rămas unii dintre liderii din spatele fostei Cortine de Fier, unde amintirea dublului limbaj e încă vie, ca și conștiința unora dintre cei mai puțin spălați la creier din public, din așa-numita societate civilă. Oamenii de acolo sunt încă mai spontani, mai autentici, iar sevele vitale îi fac să reacționeze prompt și la obiect.

Nu iau de bune toate mesajele transmise de mass-media. Sănătoasa îndoială îi apără de multe primejdii. Inclusiv de cea a autocenzurii.

În tot acest timp semințiile nisipului ne împresoară în Occident, iar sîngele nevinovat e vărsat  în fiecare zi. Atacurile se banalizează. Și totuși unii continuă să fie orbi și surzi în fața adevărului tot mai evident. Persistă în cultivarea sinucigașă a propovăduirii oamenilor de nisip. Până unde? Până când?

Cât timp o să mai continue propagarea teoriei mincinoase conform căreia religia nisipului ar fi una a păcii și a iubirii? Va trebui să alegem între a ne preface cu toții în oameni de nisip sau a dispărea cu totul? Doar ca să le facem pe plac unor lideri ipocriți în căutare de voturi? Să mergem în turme de oițe pioase ca să desenăm din nou floricele cu creta pe asfalt și să ne rugăm pentru pace în drumul spre abator?

Precum eroul lui John le Carré, să depunem eforturi ca să intrăm cît mai bine în pielea personajului. Să învățăm sau să reînvățăm arta supraviețuirii. A disimulării. A minciunii. Ăsta să ne fie viitorul? Chiar merită efortul?

Ori să ne întoarcem la omul nostru de zăpadă. Să ne izolăm cât mai bine de tot ce ne înconjoară și să devenim una cu albul imaculat al iernii. Refuzând arșița nisipului să ne jucăm cât mai bine rolul hibernal. Să gândim la rece, să ne pierdem în omătul profund, străjuit de crengile copacilor acoperite de promoroacă. Să acceptăm gerul pătrunzător și să ne pierdem cu totul în imensitatea lui indiferentă. Să tragem draperiile, să închidem și obloanele. Să nu mai ascultăm radioul, să nu ne mai uităm la televizor, să nu mai intrăm pe internet. Să încercăm să gândim fiecare cu mintea proprie, să fim cât mai greu de manipulat, să evităm capcanele mult prea evidente.

Post-Scriptum

Însemnările de mai sus au fost solicitate de o revistă culturală românească de prestigiu, pentru un  număr tematic consacrat empatiei. În ultimul moment articolul respectiv a fost respins, pe motiv că nu ar corespunde temei propuse. Argument inexistent, având în vedere tocmai tentativa de a intra în rolul omului de zăpadă ( inițial am spus „în pielea” acestuia, dar un prim cititor mi-a atras atenția că e puțin ciudat să vorbești despre pielea unui om de zăpadă). În cele din  urmă am aflat că, evident, articolul a fost respins din motive politico-ideologice. Era, e adevărat, despre empatie, dar nu despre empatia dorită de presa „oamenilor de bine”. În plus, mai „păcătuia” și prin limbajul poetic. Adică și politic necorespunzător și poetic în plus era absolut inacceptabil!

I se reproșa, politic vorbind, că ar fi anti-islamist. Deși cuvântul islam nu apare niciodată în cuprinsul lui. „Bine-bine, dar e clar că despre asta e vorba cu „oamenii de nisip””, mi s-a mai spus. Ceea ce nu face decât să dovedească, încă o dată, dacă mai era nevoie, cât de superficială a fost lectura celor care l-au respins.

Articolul cerea doar să înceteze propagarea unei minciuni esențiale pentru înțelegerea obiectivă a problemei. Cea conform căreia religia oamenilor de nisip ar fi una a păcii și a iubirii.

Trecând dincolo de limbajul metaforic condamnat de revista în cauză, islamul și purtătorii lui de stindard. Care nu fac decât să aplice litera și spiritul cărții lor de căpătâi, Coranul. Versetele căruia, în varianta cea mai recentă și care, prin urmare, le înlocuiesc pe cele din varianta de început, cer explicit omorârea „necredincioșilor”. Aici intră oricine care nu este sau care nu acceptă să treacă la religia islamică.

De câțiva ani, un subiect principal de controversă în Europa a fost  reprezentat de refugiații din Orientul Mijlociu sau Orientul mai îndepărtat. Refugiații și „refugiații”. Cei cu adevărat oropsiți de soartă și asasinii în masă veniți de-a valma printre ei și odată cu ei. Problema gravă nu e pentru vinovați, care își urmează oricum orbește cauza. Problema e pentru cei nevinovați, deasupra cărora plutește deopotrivă bănuiala.

Să acceptăm, prin absurd, așa-zisa nevinovăție a musulmanilor de rând, care nu participă activ la omorurile în masă, ci merg doar cuminte la moschee de fiecare dată când trebuie conform credinței lor. Ea nu e valabilă, pentru că devine o vinovăție colectivă prin simplul fapt că ei continuă să se complacă în situația respectivă. Nedisocierea de asasini îi face complici. Propagarea minciunii cum că nu asta le-ar cere Profetul îi face complici.

Dacă în cazul lor ar mai fi ceva de înțeles, ținând de lumea și de religia în care s-au născut și trăiesc, lucrurile devin cu adevărat de neînțeles pentru avocații lor din Occident. În general militanții de stânga și presa lor majoritară, ca și, din păcate, mulți, mult prea mulți dintre cei de dreapta și presa lor, afectați aproape în egală măsură de așa-numita „corectitudine politică”. Care preferă să se auto-amăgească în iluzoriul caracter pașnic al islamului. Și care invocă în mod fariseic exemple din trecut, cu alte valuri de refugiați. Evreii prigoniți de naziști din al doilea război mondial și, mai apoi, ungurii care au reușit să ajungă în vest după înăbușirea în sânge de către sovietici a revoluției din 1956. Simpla asociere cu aceste două categorii e un sacrilegiu. A auzit cineva de asasinate și violuri în masă comise de refugiații evrei din al doilea război mondial sau de refugiații unguri din 1956 în țările din vest care le-au oferit refugiu? Evident că nu, pentru că nici nu au existat.

În schimb am auzit, din păcate cu toții, de asasinatele  în masă comise de islamiști în trecutul recent la Paris, Bruxelles, Nisa, Londra, Barcelona precum și în alte orașe din Occident. Ca și despre violurile în masă din Germania și Suedia comise de islamiști, și pe care presa aservită ideologiei dominante s-a străduit în zadar să le treacă sub tăcere.

Cenzura și auto-cenzura fac din nou ravagii în ceea ce speram că ar fi „lumea liberă”. Surprinzător e spiritul de turmă, ușurința cu care oamenii de rând se lasă spălați la creier de această presă și această ideologie.

foto: andaluciadiary.com

4 gânduri despre “Sub asediul nisipului

  1. Să-i fie rușine acelei reviste culturale.
    Dar în tot răul e și un bine.
    Îi urăm, așadar, lui Alcor C. Crișan, bun venit pe ILD!

  2. Vă mulțumesc pentru primirea și comentariile Dvs. Între timp a crescut lista revistelor și a celorlalte publicații on-line sau pe hârtie care mi-au respins articolele publicate aici.

  3. Un text lucid, pe care am avut placerea sa-l citesc atunci cand plutea in incertitudinea publicarii din motive progresiste evidente. Discursul lui Alcor Crişan reflecta abordarea rationala si clinica a celor care aleg sa nu abandoneze seninatatea de a spune adevaruri simple.

Lasă un comentariu

Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.