Viitoarea migrație din Africa subsahariană

2

Într-un fel decizia Angelei Merkel din 2015, de a deschide granițele Germaniei pentru o sută sau două de mii de refugiați sirieni de război, a reprezentat și momentul de inaugurare a unui nou ciclu istoric al Europei. Acest gest umanitar a stimulat o deplasare masivă de migranți economici din Orientul Mijlociu și Africa de Nord.

Un proces de împrospătare demografică, prin import de populații dinafara Europei, este acum în plină desfășurare.

În anii recenți s-a observat cum proveniența geografică a migranților a început să se diversifice: pe lângă sursa, devenită tradițională, circumscrisă Orientului Mijlociu și țărilor riverane la Mediterana din Africa de Nord, se adaugă din ce în ce mai mult migranți sosiți din Africa adâncă, sau Africa subsahariană.

Aceasta este etapa a doua a migrației către Europa. Deocamdată se află la început, dar imensitatea rezervorului demografic african și discrepanțele de civilizație îi determină pe unii cercetători să analizeze mai în profunzime efectele care pot fi descătușate în viitor.

Un astfel de cercetător este Stephen Smith, care a publicat anul trecut, în Franța, o carte de analiză a scenariilor posibile. Reacțiile au fost împărțite, dar virulența celor care îl acuză în esență de crimă de lezmajestate arată că argumentele autorului merită luate în seamă.

E.B.

Se pare că aproape întreaga populație din Italia a petrecut ultima săptămână a lunii iunie urmărind o barcă sosind dinspre marea Mediterană. Este vorba despre Sea-Watch 3, o navă înregistrată în Olanda, finanțată de filantropi progresiști și al cărei căpitan era Carola Rackete, o activistă germană în vârstă de 31 ani, preocupată de schimbările climatice. Rackete a anunțat prin radio că transporta 42 de refugiați africani salvați pe mare și aflați într-o stare de sănătate foarte precară. Matteo Salvini, ministrul italian de interne, susține că astfel de nave se întâlnesc cu traficanții de persoane în largul coastei libiene și sunt de fapt prea puțin interesate de salvarea marinarilor eșuați în larg, ci se ocupă cu transportul în masă al imigranților ilegali către Europa. El le-a numit „taxiuri”. Și într-adevăr, Rackete a tatonat marginea apelor teritoriale ale Italiei timp de câteva zile, urmărind un traseu mai puțin legat de vreo urgență medicală, ci determinat de intenția de a debarca încărcătura umană în Uniunea Europeană, unde este ușor de solicitat azil politic, iar cei care ale căror cereri sunt respinse nu sunt aproape niciodată deportați. De când partidul său Lega împarte puterea în cadrul unei coaliții populiste formată în urmă cu un an, decizia lui Salvini de a închide porturile Italiei pentru astfel de nave l-a făcut de departe cel mai popular politician al țării și probabil, deși el este doar ministru, lider al Dreptei politice vest-europene.

De data aceasta Salvini a eșuat. Rackete a pătruns printr-un cordon de nave ale pazei de coastă în orele dinaintea zorilor zilei de 29 iunie și a ancorat în portul insulei Lampedusa, după ce a tamponat o navă vamală în proces, manevră pentru care a fost arestată. Italienii au fost absorbiți de telenovela ce a urmat. Un număr ridicat de locuitori ai Lampedusei au descins în port în toiul nopții scandând dorința lor ca Rackete să fie dată în urmărire penală, sau mai rău. Însă după ce „Carola”, așa cum devenise cunoscută din ce în ce mai mult de către public, a fost eliberată la începutul lunii iulie, o mulțime de suporteri s-a adunat să o întâmpine fluturând pancarte cu inimi desenate. Ea se confruntă în continuare cu o serie de acuzații penale. În Germania ministrul de externe al cancelarului Angela Merkel, social-democratul Heiko Maas, a susținut-o Rackete împotriva autorităților italiene. „Salvarea de vieți umane nu este o crimă”, a spus el.

Faptul că Roma și Berlinul au fost astfel captivate de un incident nautic care a implicat doar câteva zeci de călători africani ține de un motiv simplu: în locul de unde provin aceștia mai există încă un miliard de oameni. Iar modul în care Europa va gestiona migrația africană este de natură să determine cum va arăta populația continentului peste o generație.

De la începutul acestui secol europenii se confruntă cu cea mai elementară întrebare privind viitorul lor: anume dacă au vreunul. În unele țări – în special Italia, Germania și Austria – populația autohtonă este în scădere de zeci de ani. Natalitatea a scăzut atât de mult încât fiecare generație nativă reprezintă aproximativ două treimi din cea precedentă. Declinul a fost mascat pentru un timp de dimensiunea generației aproape complet autohtone Baby Boom, dar acum acei nativi europeni au început să se pensioneze și să moară. Imigranții non-europeni, în special cei din Orientul Mijlociu și Africa de Nord, s-au grăbit să revendice un loc pe continent. Cititorii ziarelor europene, cel puțin începând cu 9/11, s-au familiarizat cu argumentele cu privire la islam, unele dintre ele eufemistice (islamul va fi o „parte a Germaniei”, spune Merkel), iar altele sumbre (Europa va face parte „din Magrebul musulman”, a avertizat regretatul istoric Bernard Lewis). Când Merkel s-a oferit, în vara lui 2015, să-i primească pe refugiații care fugeau pe rute terestre de războiul din Siria, ea a primit și un val suplimentar de 1,5 milioane de migranți, majoritatea tineri, din întreaga lume musulmană. Judecata ei greșită a creat o falie în sistemul politic al Germaniei și a infuzat democrația germană, pentru prima dată din anii 1930, cu un curent de naționalism dur.

Acesta este doar începutul problemei. Presiunile populației provenită din Orientul Mijlociu în ultimele decenii, deja suficiente pentru a produce convulsii sistemului politic european, vor păli în fața celor care vor fi exercitate de Africa subsahariană în deceniile următoare. Salvini își datorează ascensiunea – și victoria solidă a partidului său la alegerile europarlamentare din mai – determinării sale de a aborda migrația africană drept o criză. Chiar și simpla menționare a acestui subiect îl face aproape singur printre politicienii europeni. Cei care nu se sperie să discute problema sunt speriați să-și prezinte concluziile.

Stephen Smith este în prezent profesor de studii africane și afro-americane la universitatea Duke. El a fost mult timp corespondent de presă în Africa pentru ziarele pariziene Le Monde și Libération. Anul trecut el a publicat (în franceză) cartea La ruée vers l’Europe, un volum succint și sobru, o carte lipsită de prejudecăți despre viitoarea migrație în masă din Africa. Cea mai importantă carte scrisă până acum pe această temă, ea a devenit repede un subiect de controverse la Paris. Acum a fost publicată și în engleză.

Smith începe prin expunerea unor date faptice. Populația Africii crește într-un ritm nemaivăzut vreodată pe alt continent. Numai populația din Africa subsahariană, acum estimată la aproximativ un miliard de oameni, se va mai mult decât dubla și va ajunge la 2,2 miliarde până la jumătatea secolului, în timp ce populația din Europa de Vest va scădea la aproximativ o jumătate de miliard. Trebuie să menționăm că cifrele pe care le folosește Smith nu sunt fantezii imaginate în timpul unei plimbări – acestea sunt estimările oficiale ale Organizației Națiunilor Unite, care în ultimii ani a subestimat frecvent schimbările de populație la nivel global.

Cu cât este privită mai de aproape, cu atât mai dezorientantă este schimbarea. În 1950, țara sahariană Niger cu ai săi 2,6 milioane de locuitori era mai mică decât Brooklyn, cartierul din New York. În 2050, cu 68,5 milioane de locuitori, Niger va fi de dimensiunea Franței. La acel moment Nigeria din apropiere va avea 411 milioane de locuitori și va fi considerabil mai mare decât Statele Unite. Lagos, capitala Nigeriei, avea doar 350.000 de locuitori în 1960. Era mai mic decât Newark [oraș din statul New Jersey, SUA, n.trad.]. Dar Lagos este acum de 60 ori mai mare decât era atunci, cu o populație de 21 milioane, care se prevede că se va dubla din nou ca mărime în următoarea generație, devenind astfel cel mai mare oraș din lume, cu o populație aproximativ la fel mare ca a Spaniei.

Migrația subsahariană pe Mediterana este la început și relativ mică – aproximativ 200.000 de persoane anual. Dar menținerea la acest nivel a necesitat ani de eforturi extraordinare din partea guvernelor europene, inclusiv negocieri confidențiale între Italia și agenții de putere din Africa de Nord, care controlează rămășițele Gărzii de Coastă din Libia lui Gaddafi. În cazul lui Salvini, aceasta implică disponibilitatea de a înfrunta aproape singur disprețul din ziarele italiene și amenințările de urmărire penală din partea magistraților. Acesta este motivul pentru care alegătorii l-au adus în pragul funcției de prim-ministru. Elitele italiene îi ridiculizează și pe susținătorii lui Salvini pentru faptul că ei își închipuie cum o migrație intenționată pașnică, dintr-un continent îndepărtat, ar putea să desființeze o întreagă cultură străveche. Americanii care se alătură răbufnirilor de superioritate ale elitelor italiene nu au studiat destul începuturile propriei lor țări.

Partea complicată este să ne dăm seama cât de mulți dintre acești africani vor dori să vină și cât de mulți poate Europa găzdui. Smith stabilește mai multe moduri de a estima dimensiunea acestui flux. În scop comparativ, el observă că între 1850 (când Europa avea 200 milioane de locuitori) și primul război mondial (când avea 300 de milioane), Europa a trimis 60 de milioane în străinătate, majoritatea în Statele Unite. Mexic avea 30 milioane de locuitori în 1955, și-a dublat populația până în 1975 și a trimis apoi 10 milioane în SUA. Astăzi, cei 37 milioane de americani mexicani reprezintă 11,2% din populația Statelor Unite. Ce se va întâmpla în următorii 30 de ani, pe măsură ce populația Africii va ajunge la peste 2 miliarde? Se pot specula multe, iar Smith folosește cifrele cu prudență. Însă el observă că, în cazul în care dezvoltarea Africii ar continua conform exemplului mexican, populația europeană de descendență africană ar putea ajunge la 150 de milioane până la jumătatea secolului.

Modelul lui Smith referitor la care ar trebui să fie așteptările noastre în ce privește Africa este de natură să deranjeze stereotipurile populare și politice. El insistă că sărăcia absolută nu provoacă migrație. Călătoria din Africa în Europa devine posibilă atunci când un tânăr poate încropi o sumă de aproximativ 2.000 dolari. Odată ce dispune de această sumă nu există altă investiție mai bună pentru el, sau pentru locul său de baștină, decât să se îndrepte spre Europa. Dacă Smith are dreptate în această privință (iar cercetarea lui Paul Collier, economist la Oxford, indică faptul că are), atunci politica de migrație consensuală a Uniunii Europene este o greșeală exorbitantă. Se bazează pe „co-dezvoltare” – pe subvenționarea industriei și ocuparea forței de muncă în țările sursă, pentru a reduce stimulentul de a pleca. Acest lucru poate ajuta Africa. Dar crește, mai degrabă decât să tempereze, presiuniea migraționistă asupra Europei.

A doua condiție preliminară pentru migrația pe scară largă este o comunitate a diasporei din unele metropole europene. Exemplul din Minnesota este suficient pentru a explica modul în care funcționează acest lucru. Motivul pentru care în Minnesota se află mai mult de un sfert din populația somaleză a Statelor Unite – deja reprezentată, prin Ilhan Omar, în parlamentul țării – constă în faptul că o mână de oameni de afaceri din Mogadishu s-a stabilit acolo în anii 1980. Bani cu care să plece și o comunitate nativă unde să se stabilească în țara de adopție – migrantul potențial este greu de descurajat odată îndeplinite aceste condiții. Într-adevăr, mii de oameni s-au înecat încercând să traverseze, pe plute, Mediterana spre Europa: probabilitatea de a muri astfel este de aproximativ 1 la 300. Dar, cu toate că este o tragedie, acest lucru nu este un inhibitor: pentru o femeie din Sudanul de Sud, probabilitatea de a muri în timp de dă naștere copilului său este de 1 la 60.

Cea mai gravă erezie din cartea lui Smith este aceasta: mișcarea umană în masă, extraordinar de perturbatoare, din Africa spre Europa, dacă se va produce, nu va aduce beneficii semnificative Europei. Narațiunile despre îmbogățirea Europei prin migrație sunt raționalizări retroactive pentru ceva de pe urma căruia Europa suferă, nu l-a preferat. Europa nu are nevoie de un val de forță de muncă tânără africană, scrie Smith, deoarece atât robotizarea cât și creșterea vârstei de pensionare diminuează cererea pentru așa ceva. Muncitorii migranți nu pot finanța statul european de asistență socială. De fapt îl vor submina, deoarece costul școlarizării, îngrijirii medicale și al altor servicii guvernamentale pe care nou-veniții prolifici le obțin depășesc contribuțiile fiscale. Acest exod în masă nu va ajuta nici Africa. Va submina clasa de mijloc în creștere din exact țările – Senegal, Ghana, Coasta de Fildeș, Nigeria, Kenya – cu cele mai mari șanse de succes economic.

Ideile lui Smith au divizat opinia publică din Franța într-un mod curios. Președintele Emmanuel Macron a lăudat cartea. Diverse organisme prestigioase, inclusiv venerabila Académie Française, i-au acordat premii. Săptămânalul de știri L’Obs l-a invitat pe Bill Gates să analizeze tezele expuse în carte. Și totuși, cartea i-a scandalizat universal pe intelectualii și academicienii francezi într-un mod care ar putea prefigura primirea ei aici [în SUA, n.trad.].

Bineînțeles că oricine poate să nu fie de acord cu părți din analiza lui Smith. Într-o economie globalizată, în care chiar și clasele de mijloc occidentale au probleme în găsirea unui punct de sprijin politic, Smith poate exagera șansele Africii de a construi o clasă mijlocie înfloritoare proprie. Însă atacurile asupra cărții nu s-au limitat la dezacordul cu puncte de vedere specifice. Ele au căutat să-l denunțe pe autor și să delegitimizeze întreaga sa linie de investigare. Prin salvele sale de pe parapetul intelighenției franceze cu patalama la mână, François Héran, director de cercetare la institutul demografic național al Franței, s-a dedicat unui proiect de discreditare completă a cărții lui Smith, atât în ​​articole de presă cât și în interviuri. Héran a denunțat drept alarmist cel mai acut dintre cele cinci scenarii de migrație ale lui Smith, cel în care migrația africană ar urma modelul mexican. Smith s-a oferit să discute cu Héran în public. În schimb, Héran l-a invitat să-și prezinte obiecțiile la o revistă științifică care este inclusă în procesul de revizie tip peer-review.

Această abordare a fost adoptată într-un mod mai polemic de către Julien Brachet, cercetător la Sorbona în disciplina dezvoltării internaționale, pe site-ul web La Vie des idées: „Stephen Smith nu este nici antropolog, nici geograf, nici istoric, nici demograf”, a scris Brachet – prin care el afirmă că Smith nu posedă vreun titlu academic în aceste domenii. Într-o notă de pe site-ul francez Mediapart, Brachet l-a acuzat pe Smith că ar fi rasist, xenofob, teoretician al conspirației și un adept al Dreptei, prezentând drept dovadă faptul că Smith îi menționează pe romancierii francezi Maurice Barrès și Jean Raspail și pe cercetătorii americani în științe sociale Robert Kaplan și Samuel Huntington. Rețineți că Brachet nu-l acuză pe Smith că ar fi de acord cu aceste persoane, doar că le-a menționat în cartea sa.

Orice scriitor cu păreri independente despre migrație se obișnuiește repede să fie calomniat în acest fel. Mai este de remarcat faptul că, dacă Smith este de dreapta sau antiafrican, atunci are un mod ciudat de a-și manifesta aceste înclinări. El și-a construit cariera la cotidianul Libération, într-o perioadă în care ziarul se afla la jumătatea distanței dintre viziunea maoistă cu care Jean-Paul Sartre l-a fondat în 1973 și politica de justiție socială în stil american pe care o susține astăzi. Smith este cadru universitar la o universitate americană și are un limbaj de cadru universitar. El descrie granițele drept „spații de negociere”, ceea ce probabil nu este denumirea folosită de Matteo Salvini.

Încă o dată, există puncte discutabile în cartea lui Smith. Însă încercarea academicienilor francezi de a evita o dezbatere cu Smith, susținând că nu ar fi calificat pentru a participa la o dezbatere publică, este copilărească. Smith are un doctorat de la o universitate europeană de prestigiu (Freie Universität din Berlin) și un post didactic la una americană (Duke). Niciunul dintre savanții care îl denunță cel mai categoric nu are vreun motiv legitim de a-l discredita pe Smith în numele disciplinei academice a demografiei.

Repet, Smith folosește aceleași proiecții demografice – cele ale ONU și ale Uniunii Europene – de care se folosesc toți ceilalți. El diferă față de ceilalți în ce privește scenariile sale de migrație, deoarece are o viziune mai largă asupra factorilor care determină migrația africană și o mai bună cunoaștere a istoriei și societății continentului african. Când vine vorba despre înțelegerea migrației, interdisciplinaritatea este o necesitate. Supraspecializarea cauzează miopie. Când Marea Britanie și-a deschis piața de muncă pentru est-europeni în 2004, economiștii guvernamentali au planificat pentru aproximativ 10.000 de lucrători și au fost confruntați cu 627.000 – un episod care nu este lipsit de relevanță pentru votul Marii Britanii din 2016 de a părăsi Uniunea Europeană.

De fapt este greu de imaginat o persoană mai potrivită pentru a efectua un studiu pe un subiect atât de mulifațetat și sensibil. Smith cunoaște țările Africii în specificul lor intim. El înțelege efectul schimbărilor climatice asupra migrației: lacul Ciad, de exemplu, una dintre resursele de care depind 30 milioane de oameni din Niger, Nigeria, Camerun și Ciad, s-a redus în prezent la o zecime din mărimea pe care o avea în 1960 și este posibil să se usuce complet în viitor. El cunoaște literatura academică despre economiile africane și este unul dintre acei rari observatori occidentali interesați atât de Ngugi wa Thiong’o (și de literatura africană contemporană în general) cât și de Isak Dinesen. Opera sa este plină de citate din yoruba și proverbe din arabă. El face parte din ceea ce regretatul istoric Benedict Anderson a numit „adevăratul internaționalism al poliglotului”.

În vremea noastră virtuțile savantului – detașarea, erudiția, logica, scrierea grațioasă – par anumitor partizani ca fiind inutile, chiar jignitoare. Problemele politice europene, asemeni celor americane, au devenit din ce în ce mai mult probleme de „valori” și „drepturi” – orice le-ați numi, dar ele nu sunt negociabile. Imigrația este probabil cea mai dificilă dintre aceste probleme, deoarece pune în discuție măsura în care una dintre părți în această dezbatere este autorizată să aducă întăriri politice sub forma imigranților înșiși. Acum putem observa că aceia care doresc granițe deschise se bucură și de un avantaj intelectual: ei au capacitatea de a bloca discuțiile. Pentru că, odată ce migrația este considerată un drept nenegociabil, ce scop poate servi o discuție despre costuri și beneficii, sau despre date simple? Ce explicație nevinovată poate exista pentru a dori în primul rând o dezbatere deschisă?

Christopher Caldwell

PRELUAT DIN   National Review

Print Friendly, PDF & Email
DISTRIBUIȚI
Articolul precedentDespre noul flux redacțional al ziarului New York Times
Articolul următorCine stabilește regulile într-o ordine transnațională?
Emil Borcean
În 1985 am absolvit facultatea de geologie din București. După trei ani de stagiatură la mina de cărbune din Anina, în Banat, am renunțat la geologie și am învățat să fiu programator software. Am plecat din România în 1990, toamna. Am trăit patru ani în Anglia, 19 ani în Canada și aproape doi ani în Germania. M-am întors nu demult în țară. În 2007 am creat blogul Patrupedbun.net, care în 2010 a fuzionat cu blogul Dreapta.net. Din această fuziune s-a născut ILD.

2 COMENTARII

  1. Pentru judecățile lor greșite și erorile colosale, politicienii de extremă-stânga (vezi cazul „merkel2015 contra Europei civilizate”) nu răspund niciodată !! Așa cum pentru „implementarea comunismului ca experiment de inginerie socială în Estul european” n-a răspuns nimeni, ptr. încă nu s-a ajuns la un consens – unde să fie nuerenbergul tribunalului ???

    Prea puțini sesizează că, în 1944-45, stalin-satanistul a dat șah-mat unei Europe care deja devenise „luzăr”, sub retractilii churchill și francezii lui pârliți și că LUCRURILE SE REPETĂ ASTĂZI !
    satanistul putin, prin obedienții lui merkel&hollande&macron, dă șah-mat unei Europe „brave new autistic world”, adică să ne scufundăm de gât unii cu alții, de parcă am fi la fel …

    S. Smith are dreptate în toate liniile principale în care analizează fenomenul. În nici un caz nu este el de vină pentru lipsa de profesionalism și cecitatea intelectuală a adversarilor, cu patalamale obținute în medii universitare de extremă-stânga !!
    Problema, după mine, este de ce există asemenea „demografi” și „sociologi”, care susțin amestecul rasial-cultural-religios într-o lume dovedită fragilă tocmai din cauza eludării REPERELOR IDENTITARE, AXIOLOGICE ȘI MORALE ??!!

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here