Despre masacrul de la Katyn – fără a cunoaşte încă detaliile – elita statului polonez din exil a ştiut cu mult înainte de publicarea, în gazetele ce apăreau în Polonia ocupată, a fotografiilor cu gropile descoperite de nemţi, pline de cadavre putrezite, în rămăşiţe de uniforme. Încă din primele luni de după acordul Sikorski – Maisky, a devenit limpede faptul că, dintre ofiţerii care se prezentau la armată, lipseau cei care fuseseră duși la Ostashkov, Starobielsk şi Mednoe. Apoi au apărut relatări, între care și expunerea, ce nu mai lăsa nici o urmă de îndoială, făcută de Stanisław Swianiewicz – cel a cărui execuţie sovieticii au oprit-o în ultimul moment, pentru că aveau nevoie de competenţa lui ca specialist, şi care văzuse, din gară, cum colegii lui erau duşi în pădure de un autobuz cu geamurile vopsite, care se întorcea la fiecare cincisprezece minute. În acelaşi timp, din ţară au ajuns la Londra rapoarte ale serviciului de informaţii AK, bazate pe mărturii obţinute de la populaţia locală.

Liderii militari şi civili polonezi au încercat să păstreze toate aceste informaţii în cel mai strict secret. Lui Swianiewicz, şi altora care aflaseră de tragedie, li s-au interzis cu stricteţe orice fel de discuţii pe această temă, şi la fel s-a procedat şi cu rapoartele serviciilor de informaţii. Comandanţilor li s-a ordonat pedepsirea cu cea mai mare severitate a subordonaţilor pentru orice fel de investigaţie publică privind soarta ofiţerilor dispăruţi, şi, în general, pentru orice discuţie despre acest subiect.

Un moment înfricoşător, complet trecut cu vederea, din istoria noastră. Celor care ştiau, şi celor care doreau să afle, treptat, li se dezvăluia în faţa ochilor imaginea unui masacru în masă, imagine pe care nu o puteau respinge, dar de care nici nu puteau să ia act – doar era în curs războiul cu Germania, cu Hitler. Iar Hitler era, pentru întreaga lume liberă, întruchiparea răului, inamicul numărul unu, Marele Satan, pentru a cărui înfrângere trebuia lăsat totul la o parte. Stalin era, în această luptă, un aliat important, precum se ştie; sovieticii erau totuşi aceia care purtau cea mai mare povară a acestui război, frontul de Est, care măsura atâţia kilometri, înghiţind treptat forţele şi rezervele Germaniei. Liderii occidentali nu iertau Poloniei nici un fel de fobii şi prejudecăţi anti-rusești. Sovieticii ştiau acest lucru foarte bine, şi se arătau chiar şi mai iritabili decât de obicei faţă de asta. Orice rugăminţi, chiar şi cele mai smerite, de a se explica ce s-a întâmplat cu polonezii dispăruţi, declanşau imediat furia Moscovei şi mari ameninţări, iar apoi Churchill şi Roosevelt săreau cu brutalitate în capul conducătorilor polonezi, pentru lipsa lor de responsabilitate şi atitudinea lor destructivă. Ziarele poloneze din emigraţie, şi aşa cenzurate chiar de către polonezi, erau, în plus, supuse cenzurii britanice, care elimina fără milă orice aluzie la ceea ce se întâmplase atât de recent în Polonia ocupată şi în „ţara neomenească”, în care au fost aruncaţi sute de mii de deportaţi.

Realităţile politice şi geopolitice erau evidente. Cerinţele războiului, interesele aliaţilor – clare. Dar, de cealaltă parte – mii de morți, strigând, din gropile comune, către compatrioţii lor. Se evita, deci, conștientizarea faptelor, remuşcările erau asurzite, fiecare își spunea că trebuie să existe vreo altă explicaţie, așa ceva nu poate fi posibil, bolşevicii sunt așa cum sunt, dar nu puteau să ajungă chiar până la o asemenea crimă.

Caută cineva un subiect pentru o tragedie pe măsura lui Eschil? Să poftească, iată-l.

În această situaţie, polonezii nu au întreprins până la urmă nimic (Sikorski, se pare, avea ceva de gând, dar s-a nimerit ca tocmai atunci să aibă accidentul). Au tăcut, au încercat să lămurească între patru ochi câte ceva („daaa, bolşevicii sunt în stare să se arate nemiloși”, mormăia Churchill către primul-ministru polonez, între un pahar şi altul, apoi firul se rupea.) În cele din urmă, problema au rezolvat-o nemții, dezgropând mormintele în fața ochilor întregii lumi, iar sovieticii,  folosindu-se de asta, cu sprijinul deplin al Londrei şi Washington-ului, au rupt, indignați, relațiile cu guvernul polonez „fascist”, iar în final, ne-au aruncat din rândul aliaţilor, printre învinșii acestui război. Abia după mulți ani, când asupra lumii a căzut „Cortina de Fier”, iar interesul Statelor Unite a început să fie demontarea imaginii favorabile a „Unchiului Joe”, Congresul SUA a instituit o comisie, care a abrogat pecetea tabu-ului şi a autentificat faptele de bază privind această crimă.

Cum s-ar fi comportat în locul nostru americanii, britanicii, francezii, nemții – naţiuni pe care nimeni nu le acuză de „nebunie” sau „fobie”, care sunt oricând dispuse să ne învețe pe noi ce este Realpolitik, şi ce este mesianismul și victimismul iraţional? Nu vom putea şti niciodată, pentru că ei nu s-au aflat niciodată într-o situaţie comparabilă. Lor le e uşor.

Tupolevul guvernamental, cu cei doi preşedinţi ai Poloniei – cel actual şi fostul preşedinte în exil – eroica Anna Walentynowicz şi zeci de alţi cetăţeni de frunte, a căzut, chipurile, din cauza unui accident, deoarece, în ceaţă, în timp ce încerca să aterizeze, a agățat cu aripa un copac. L-a agățat, pentru că operatorul rus i-a asigurat pe piloţi că sunt „pe curs şi pe cale”, dar noi ne-am învăţat să nu le mai amintim de asta ruşilor, până la urmă, se știe cât sunt de iritabili, şi cât de mult țin aliaţii noştri occidentali ca fobiile poloneze să nu le complice relaţiile cu un jucător atât de important din politica mondială.

La câteva luni după tragedia de la Smolensk, un alt Tupolev, identic cu al nostru în ceea ce priveşte structura fuselajului, în timpul unei aterizări forţate, s-a prins într-un crâng și a cosit câteva zeci de copăcei, tăind un făgaș mare în acesta – şi nu i-au căzut aripile. Se pot vedea pe internet imagini ale acestui eveniment.

Se pot găsi, de asemenea, pe net, imagini ale unor epave de diferite avioane comparabile cu Tupolev-ul, care au suferit dezastre de diverse feluri. Au căzut de la înălţime mare, s-au agățat de stâlpi şi case, s-au strivit pe pantele munţilor. Ele sunt adesea zdrobite, dar întregi. Iar Tupolev-ul, care – să presupunem – a pierdut o aripă agățând un biet mesteacăn, s-a făcut praf, literalmente, ca şi cum cineva i-ar fi pulverizat rămăşiţele prin pădurice, dintr-un uriaş spray deodorant. Și aceste imagini pot fi văzute.

Poate că toate acestea îşi au o explicaţie ne-incendiară. Poate că, dintr-un motiv oarecare, aripa s-a smuls într-adevăr, poate că impactul, tocmai în acel moment, când pilotul solicita motoarele la putere maximă, ar fi putut într-adevăr provoca  răsturnarea cu susul în jos a avionului schilodit, şi distrugerea cabinei de pilotaj. Sau poate, chiar dacă versiunea oficială este o minciună atât de monstruoasă pe cât pare, este totuşi posibil să se găsească o explicaţie, care să nu fie atât de îngrozitoare ca omorul. Poate că ruşii au cârpăcit ceva cu ocazia reviziei de garanţie, făcute cu puţin timp înainte de accident, poate că, din cauza asta, a crăpat ceva în clipa în care pilotul, dorind să salveze aparatul de zbor, a dat puterea la maximum…

Nu ştiu, nu sunt specialist. Ştiu că astfel de lucruri se cercetează. Atunci când căpitanul Wrona a aterizat pe aeroportul Okęcie fără tren de aterizare – până la urmă, o prostie, în comparaţie cu dezastrul de la Smolensk – aeroportul a fost blocat o zi şi jumătate, nu a fost voie să atingă nimeni nimic, până când toate împrejurările accidentului nu au fost investigate, iar probele asigurate. Acesta este standardul mondial de procedură.

Dacă Tupolev-ul guvernamental polonez s-ar fi prăbuşit oriunde într-un ţinut civilizat, fiecare mic fragment ar fi fost mai întâi fotografiat cu grijă, s-ar fi întocmit o hartă detaliată, iar apoi, cu aceste date, s-ar fi alimentat computere uriaşe,  care ar fi reprodus procesul de dezintegrare al aparatului până la fracţiuni de secundă şi până la milimetru.

Dar, aşa cum ştim, distrugerea de probe a început deja din prima oră de după tragedie. Nu numai că nu s-a săpat în pământ până la un metru adâncime, cum a minţit de la tribuna Sejm-ului doamna Kopacz (chiar şi câteva zile mai târziu, rămăşiţele putrezeau în pădure, şi, poate, încă mai putrezesc acolo), dar totul a fost cu grijă amestecat, arat, şi s-au distrus sistematic resturile epavei. Toate acestea cu deplina complicitate a autorităţilor poloneze, care au renunţat cu zel la orice dorinţă de a participa la anchetă, la investigarea probelor şi înregistrărilor sau la autopsii, la orice curiozitate privind acest eveniment. Cu atâta zel, încât au mers până la ciudata declarare, post-factum, a aeronavei unei unităţi militare speciale, care executa un zbor special, drept avion de croazieră civil.

Istoria nu se repetă, şi vă rog să nu vă duceţi prea departe pe urmele analogiilor istorice. Sikorski sau ceilalţi lideri din emigraţie nu au conspirat direct cu Stalin înaintea crimei, pentru a elimina o parte din cadrele ofiţereşti ale armatei poloneze, sau altceva de felul acesta – nu erau, deci, vital cointeresaţi în muşamalizarea cât mai rapidă a enigmei dispariţiei mai multor mii de compatrioţi. Ca să nu mai vorbim de faptul că, fără nicio îndoială, ei erau patrioţi polonezi, dăruiţi Țării lor, şi punând interesele acesteia mai presus de orice, iar nu nişte şmecheri mărunţi, care au reuşit să facă un salt mare pe banii statului şi pe scaune guvernamentale.

Profesorii care au efectuat calculele prezentate de către Macierewicz sunt specialişti recunoscuţi, dar, desigur, puteau să se înşele. Doar că nimeni nu prezintă nici un fel de alte calcule, nimeni nu polemizează cu ei pe bază de argumente şi cunoştinţe de specialitate. Singurul motiv pentru care nu trebuie să le dăm crezare, este corul de cârâituri al luminăţiilor lor, şi faptul că aceste calcule au fost prezentate de Macierewicz. Singurul motiv pentru care nu trebuie să ne gândim la tragica enigmă este faptul că „din documentaţia oficială a anchetei, nu rezultă”. Nu ştiu dacă aţi văzut acel spectacol jenant, interviul luat de Monika Olejnik procurorului Seremet: Domnule Procuror, dar Macierewicz spune că Tupolev-ul s-a dezintegrat? Din documentaţia oficială a anchetei, nu rezultă asta, răspunde procurorul. Dar Macierewicz mai spune … Din documentaţia oficială a anchetei, nu rezultă asta… Şi ce mama mă-sii ar putea rezulta din documentaţia oficială a anchetei, dacă în ea este numai rahat?! Zero în privinţa celor mai importante probe, zero informaţii, nimic – ceea ce, în aceeaşi discuţie, câteva minute mai târziu, însuşi domnul procuror general a recunoscut, în cuvinte precaute: „aşteptăm ca partea rusă să ne permită accesul la…” Cum ar putea măcar să rezulte ceva, dacă „documentaţia oficială” şi întreaga „anchetă”, nu au fost altceva decât justificarea tezei asumate a priori despre vina pilotului, distrugerea şi ascunderea a tot ceea ce nu se potrivea acestei teze, şi fabricarea de diverse porcării menite să sugereze „presiuni”?!

Vă rog să ma iertaţi că îmi ies din fire. Cum să nu-ţi ieşi din fire? Toate aceste „anchete”, de care ne vorbeşte dl. Seremet, sunt ca în bancul acela al lui Suvorov: de unde luaţi banii? Din cutie. Dar de unde sunt banii din cutie? Îi pune soţia. Dar soţia de unde are banii? Eu îi dau. Dar dvs. de unde luaţi banii? Îi scot din cutie. Cutia se numeşte MAK, respectiv, general Anodina. Şi tot ceea ce iese din acea cutie este la fel de credibil ca explicaţia lui Stalin: „s-au împrăştiat. Poate au fugit în Manciuria” …

Nu, totuşi nu e posibil ca Putin şi chekiştii lui să fi făcut aşa ceva. Bine, poate, otrăvirea lui Litvinenko, aruncarea în aer a câtorva clădiri la Moscova, ca să se creeze un pretext şi să fie arată Cecenia, încă se mai poate, dar nu ASTA. Nu e de crezut. Trebuie să gândim raţional. Evident, noi toţi vrem să gândim raţional, toţi vrem să credem că acest lucru e imposibil. Bine, aproape toţi – cu excepţia văduvelor de la Smolensk şi a celor pe care dimensiunea acestei minciuni i-a lovit şi i-a străpuns într-atât, încât, precum pe Ewa Stankiewicz şi Joasia Lichocka, i-a transformat în strigoi din Mickiewicz, care încearcă să-şi muşte compatrioţii şi să-i molipsească de ceva ce este, la urma urmei, lucrul cel mai firesc, cel mai evident, cel mai omenesc, dar tocmai de aceea – inacceptabil, pentru că dărâmă întreaga ordine a lumii. Şi noi trebuie totuşi să trăim normal.

Pentru a nu dărâmă această ordine, pentru a trăi normal, noi, polonezii, ne-am transformat în porci, şi ne uşurăm colectiv, de luni de zile, pe mormintele marilor noştri compatrioţi, sfârtecaţi în avionul sfărâmat, şi pe enigma morţii lor. Doar ei sunt morţi acum – deci, ce mai vor? I-am îngropat, demonstrând că statul polonez este îndeajuns de eficient pentru a distribui în cimitire şi cripte 96 de sicrie, am executat gesturi de doliu exaltate, şi gata, ajunge, afară din memoria noastră! – că doar nu o să le declarăm război ruşilor…

Încercăm să trăim normal. Să fim realişti. Să facem politică. Să nu credem în rău, şi cu atât mai puţin în răul cel mai rău, să găsim cumva o explicație pentru minciunile, distrugerea de probe, ştergerea urmelor şi colaborarea la aceste mârşăvii a guvernului polonez, ales în mod democratic. Cel puţin până în clipa în care vreuna dintre marile puteri ale lumii va considera că este în interesul ei să observe ceea ce s-a întâmplat. Şi că, de acum, Occidentului îi convine să aprindă Polonia, ca pe o pălărie aflată sub şezutul ruşilor, desigur, fără vreo umbră de grijă privind felul în care se vor termina lucrurile pentru acea pălărie – atunci, deodată vor ajunge pe masă fotografii din satelit, expertize şi confirmări a ceea ce era evident.

Încercăm, cumva, să nu observăm că avem o gaură în ceafă. Şi să trăim ca şi cum n-am avea-o. Unora le iese mai bine, altora mai rău, dar, în general, se pare că se poate. Cel puţin pentru o vreme.

(Traducere de Anca Cernea)

Print Friendly, PDF & Email
Cititi si

1 COMENTARIU

  1. „Nu e de crezut. Trebuie să gândim raţional. Evident, noi toţi vrem să gândim raţional, toţi vrem să credem că acest lucru e imposibil.”

    Rafal Ziemkiewicz subliniaza o reactie umana intalnita din nefericire atat de des: dorinta de a crede ca irationalul, atunci cand este intalnit in crime de acest tip, este de fapt, intr-un fel sau altul rational. Daca iti doresti foarte mult sa crezi, ca dusmanii ratiunii nu pot fi de fapt dusmanii ratiunii – adica niste criminali abjecti ca Stalin si Putin nu pot comite astfel de crime – atunci poti trai foarte bine si cu o gaura in ceafa!

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here