Trei prieteni de la Marea Unire

    Print Friendly, PDF & Email

    Victor Anca, Ilie Lazăr şi Virgil Solomon s-au cunoscut puţin înainte de Marea Unire. Proveneau din familii de intelectuali români transilvăneni, credincioşi şi activi în comunităţile lor. Studiile la şcolile din imperiul austro-ungar le deschiseseră orizontul, dar nu ca să îi îndepărteze de idealurile românilor, ci ca să le argumenteze mai bine convingerile politice.

    În decembrie 1918, Victor Anca era student la drept, la Budapesta. S-a întâlnit cu Ilie Lazăr în drum spre Alba Iulia. În gara din Teiuş, trenul în care erau a fost atacat cu focuri de pistoale de nişte unguri, dar a ajuns cu bine la Alba Iulia. Vasile Goldiş a spus studenţilor care studiau în afara noilor graniţe ale României Mari să îşi continue studiile în ţară. Victor Anca i-a urmat sfatul şi a venit la Bucureşti. A terminat studiile, s-a căsătorit cu o „regăţeancă”, a devenit un avocat de renume şi un apropiat al lui Iuliu Maniu, rămânând alături de preşedintele PNŢ şi în timpul dictaturii regale, când foarte mulţi ţărărnişti îl părăsiseră pe Maniu, şi în timpul războiului, când era urmărit pas cu pas, şi în timpul ocupaţiei sovietice. A fost arestat pentru că era membru marcant al PNŢ şi pentru că nu a făcut compromisuri la proces şi în închisoare, după Aiud, a fost pus între „cei mai periculoşi duşmani ai regimului” şi trimis la Râmnicu Sărat, de unde a scăpat prin minune cu viaţă. Nu a renunţat la principiile sale politice: în 1971, în apartamentul său din Bucureşti a găzduit prima reuniune de ţărănişti, de după 1947.

    În decembrie 1918, Ilie Lazăr terminase studiile şi era locotenent în armata austro-ungară. Participase la eliberarea Cernăuţilor şi fusese cel care a pus steagul românesc pe primăria oraşului. A fost cel mai tânăr semnatar al Actului Unirii. A venit şi el la Bucureşti, a fost deputat PNŢ în mai multe legislaturi, rămând şi el tot timpul alături de Iuliu Maniu. Camil Demetrescu aminteşte de grija şi „devotamentul vibrant” pe care le-a avut Ilie Lazăr pentru Iuliu Maniu la Sighet. Ca şi Victor Anca, Ilie Lazăr a fost trimis la Râmnicu Sărat. Şi acolo a avut un comportament eroic. Ion Andrei Gherasin, nepotul lui Ilie Lazăr şi martor în procesul lui Vişinescu, a amintit de un episod de la Râmnicu Sărat legat de una din multele situaţii în care Ion Mihalache era chinuit şi striga că este maltratat şi umilit. Se auzeau bufnituri şi lovituri. Toţi deţinuţii ştiau că este bătut. Erau revoltaţi şi nu puteau să facă nimic. În acea tensiune şi tăcere Ilie Lazăr, ca să îi încurajeze pe cei tineri,  a început să cânte, cu vocea lui baritonală, „Cu noi este Dumnezeu”. A fost bătut şi el, i s-au pus lanţuri la picioare şi a fost ţinut la izolare şapte zile.”

    Dr. Virgil Solomon a terminat studii de medicină, a rămas şi el mereu alături de Iuliu Maniu. A fost deputat de Someş, preşedintele organizaţiei PNŢ Orhei şi ministru al Lucrărilor Publice în guvernele Sănătescu 2 şi Rădescu.

    victor-anca-ilie-lazar

    Foto dreapta, rândul de sus, în picioare: Ion Huiu, Corneliu Coposu, o doamnă şi un domn necunoscuţi, Doina Coposu, Camil Demetrescu şi Ion Diaconescu. Rândul de jos, aşezaţi:  Virgul Solomon, Aurelia Coposu, mama lui Corneliu Coposu, şi Victor Anca (fotografie expusă la expoziţia „Povestiri din Bărăgan. Amintiri din „Siberia” românească.

    Victor Anca şi Virgil Solomon s-au reîntâlnit în Bărăgan, la Rubla (Valea Călmăţuiului). După Râmnicu Sărat, Ilie Lazăr a fost trimis la Canal. În 1964, s-au întors toţi trei în familiile lor. Rămăseseră prieteni la fel de buni după 50 de ani în care, pentru că fuseseră oameni cinstiţi şi buni profesionişti, au fost respectaţi de cei din jurul lor, dar şi persecutaţi de comunişti tocmai pentru binele pe care îl făcuseră şi pentru calităţile lor de lideri. Îşi cunoşteau valoarea şi le repugna nedreptatea, dar nu s-au văicărit. Nu au vorbit niciodată urât de România şi de români. Nu s-au plâns de regăţeni. Dimpotrivă, şi după închisoare ei erau cei care încurajau, ajutau şi sfătuiau de bine pe alţii. Nu ei fuseseră cei mai importanţi realizatori ai Marii Unirii, ci erau unii din cei mulţi şi valoroşi care au luat Unirea în serios şi au rămas credincioşi promisiunilor pe care şi le făcuseră în tinereţe.

    Astăzi vedem că Marea Unire este terfelită de tot felul de minciuni. Însăşi termenul România Mare e acaparat de ticăloşi din categoria lui Vadim, sau e luat în derâdere ca şi cum realmente ar fi proprietatea răposatului bard. Aflăm că România ar fi „altfel”, că s-ar fi românizat foarte târziu, că regăţenii şi transilvănenii erau prea diferiţi, sau că nu ştiau cu exactitate cum anume se va realiza efectiv Unirea şi care vor fi consecinţele sale exacte, de parcă o astfel de şansă istorică ar trebui trecută printr-o analiză SWOT. În 2016, când Rusia îşi măreşte foarte mult influenţa în R. Moldova şi în Ungaria, astfel de insinuări sunt, de fapt, trădări.

    Marea Unire nu poate fi înţeleasă de comuniştii convertiţi superficial în guru comentatori de istorie, nici de papagalii postmoderni care vorbesc de Unire printre glumiţe deplasate aruncate de la înălţimea diplomelor lor date de catedre de ştiinţe umaniste (ultra)stângiste. Nu întâmplător, caracteristica comună a acestor neaveniţi este, ca şi în cazul păreriştilor despre Actul de la 23 August, falsificarea istoriei prin ignorarea personalităţii excepţionale a lui Iuliu Maniu. Ura faţă de Iuliu Maniu, de oamenii care l-au urmat şi de politica pe care au făcut-o în România arată nu doar o teamă generală de patriotism, de eroi şi de valori, cât intenţia abia dismulată de a stăpâni trecutul pentru a controla prezentul şi viitorul, şi, din ce în ce mai clar în ultimul timp, chiar ostilitate faţă interesele actuale de securitate ale ţării.

    Lasă un comentariu

    Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.