Cărticica propagandistului rus în Polonia și România. De ce citește Dughin ILD.

Vişinescu persecutat „ca în perioada comunistă”

Alexandru Vişinescu, fostul director al închisorii Râmnicu Sărat, a formulat, printr-o apărătoare aleasă, o contestaţie în anulare împotriva sentinţei Î.C.C.J din ferburaie a.c., prin care era condamnat la 20 de ani de închisoare.

Primul motiv invocat este că Vişinescu nu ar fi trebuit condamnat, deoarece în 1978, adică la 15 ani după încetarea sărvârşirii faptelor, ar fi intervenit prescripţia. Peniteniciarul Râmnicu Sărat a fost închis în aprilie 1963, la două luni după uciderea, la 5 februarie 1963, a vicepreşedintelui PNŢ, Ion Mihalache.

Apărătoarea susţine că Alexandru Vişinescu nu a fost la timp cercetat şi condamnat penal, din cauza ignoranţei, incompetenţei şi „atitudinii de non-combat” a justiţiei, atât înainte, cât şi după 1989. În sprijinul acestei afirmaţii, citează un raport întocmit în 1968 de Comitetul Central al Partidului Comunist Român şi Ministerul Afacerilor Interne din acea vreme, raport care constata că unul dintre foştii deţinuţi de la Râmnicu Sărat, Dr. Gh. Plăcinţeanu, fusese victima unei înscenări judiciare, motivate de ura personală a lui lui Gheorgiu Dej. Raportul sublinia rolul lui Dej, precum şi condiţiile în care fusese anchetat şi condamnat Dr. Plăcinţeanu şi preciza că Dr. Plăcinţeanu „a fost trimis, din ordinul conducerii MAI, pentru executarea pedepsei, la Râmnicu Sărat, unde erau trimişi cei mai periculoşi duşmani ai regimului nostru. Decesul survenit după 14 luni (01.05.1961) după încarcerarea la Râmnicu Sărat şi lipsa de asistenţă medicală confirmă intenţia cu care a fost trimis acolo.”

Doar din relatarea de mai sus, cititorul poate deja să înţeleagă că regimul comunist a fost unul criminal, că lua oameni nevinovaţi de pe stradă, îi judeca sub te-miri-ce pretext şi îi băga la închisoare, iar că închisoarea Râmnicu Sărat era mai specială, fiind destinată exerminării adversarilor politici ai regimului. Ei bine, apărătoarea lui Vişinescu menţionează cazul Dr. Plăcinţeanu şi raportul C.C şi M.A.I. din 1968 tocmai pentru a demonstra că justiţia din timpul comunismului era independentă (!!!), problema fiind doar că acea justiţie a ales pasivitatea, din ignoranţă sau indolenţă. Dovada, în viziunea doamnei avocat, ar fi aceea că după citirea raportului amintit mai sus, din care reieşea că Dr. Plăcinţeanu fusese ucis cu intenţie, Ion Gheorghe Maurer a sugerat să nu se înceapă totuşi o acţiune în justiţie, să aştepte să treacă termenul prescripţiei în cazul lui Drăghici, care era ministrul communist de interne din perioada cât a funcţionat închisoarea Râmnicu Sărat. În cazul lui Vişinescu însă, nu ar exista dovezi că justiţia a fost controlată politic, pentru că Maurer nu s-a referit la el, ci doar la Drăghici! De altfel, în general, din tot dosarul lui Vişinescu, spune apărătoarea sa, „lipsesc dovezile care să ateste că fostul partid comunist a exercitat presiuni de orice fel, de natură a împiedica organele judiciare (în mod continuu în perioada 1963-1989) să se sesizeze, să efectueze cercetări, eventual să îl trimită în judecată şi să îl condamne pe Vişinescu”.

Se trece, convenabil, cu vederea faptul că Dr. Plăcinţeanu a fost mai întâi supus unei farse juridice şi doar astfel a putut fi ucis în penitenciarul condus de Vișinescu. Chiar dacă Vişinescu a acționat la ordinul lui Drăghici, nu se poate nega implicarea lui în uciderea unui om, care nici măcar nu era un oponent al regimului, ci doar a avut nenorocul să se fi îndrăgostit de fiica lui Dej şi să nu fie pe placul potențialului socru.

Trebuie să remarcăm că argumentele folosite de apărare sunt contradictorii. Cazul ultracunoscut şi flagrant de abuz în justiţie în urma căruia a fost condamnat Dr. Plăcinţeanu e invocat pentru a se demonstra că justiţia era liberă dar, doar din pasivitate, nu s-a sesizat în cazul lui Vişinescu. Dacă justiţia nu era controlată de P.C.R., cum a putut preşedintele comunist să ordone o farsă de proces împotriva Dr. Plăcinţeanu, în urma căreia acesta a fost trimis la Râmnicu Sărat? Se aminteşte şi de Raportul C.C. şi M.A.I. din 1968, ca şi de intervenţia lui Maurer, ca şi cum C.C. nu era al P.C.R. şi Maurer nu era şef comunist. Din nou, dacă justiţia nu era controlată de P.C.R., cum se face că Maurer şi C.C. al P.C.R. îşi dădeau cu părerea despre cazul Dr. Plăcinţeanu?

În toate ţările comuniste, din Vietnam până în Cuba şi de la Riga la Maputo, se ştie că partidul comunist a controlat justiţia. În decizii pronunţate de C.E.D.O. în cauze care au puncte comune cu procesul lui Vişinescu, precum cauza Polednova împotriva R. Cehe, Streletz, Kessler şi Krenz contra Germaniei și K.-H. W contra Germaniei, s-a admis fără să fie nevoie de probe premisa că regimul comunist a fost caracterizat, între altele, de lipsa de independenţă a justiţiei şi de absenţa separării puterilor în Stat. În decizia dată în cauza Polednova vs. R. Cehă se menţionează că atunci când se schimbă natura regimului unui stat, statul democratic care succede unui stat totalitar poate să ia măsuri de urmărire a celor vinovaţi de abuzuri şi crime pentru a „rezolva o problemă considerată prejudiciabilă pentru regimul democratic, distanţându-se astfel de o practică inacceptabilă a regimului totalitar care lăsa nepedepsite grave infracţiuni împotriva propriei sale legislaţii”. În dosarul Streletz, Kessler şi Krenz contra Germaniei, C.E.D.O. precizează că “este legitim ca într-un stat de drept să se întreprindă cercetări penale împotriva unor persoane vinovate de crime sub un regim anterior. Nu se poate reproșa instanțelor Statului succesor democratic că au aplicat și interpretat în lumina principiilor statului de drept reglementările legale valabile la momentul faptei”. De asemenea, dacă în mod obişnuit organele de Stat încălcau cele mai elementare drepturi şi nu exista domnia legii, nu poate fi invocată Convenţia Drepturilor Omului (Art. 7), deoarece o „practică de Stat care a contravenit flagrant drepturilor fundamentale ale omului, și înainte de toate dreptului la viață, nu este protejată de Articolul 7 al Convenției. O practică ce golește de conținut propria legislație, pe care ar trebui de fapt să se întemeieze, nu poate fi considerată ”drept” în raport cu Articolul 7 al Convenției” (care spune: Pct.1. Nimeni nu poate fi condamnat pentru o acţiune sau o omisiune care, în momentul săvârşirii, nu constituia o infracţiune potrivit dreptului naţional sau internaţional. De asemenea, nu se poate aplica o pedeapsă mai severă decât aceea aplicabilă în momentul săvârşirii infracţiunii. Pct. 2. Prezentul articol nu va aduce atingere judecării şi pedepsirii unei persoane vinovate de o acţiune sau de o omisiune care, în momentul săvârşirii, era considerată infracţiune potrivit principiilor generale de drept recunoscute de naţiunile civilizate.”)

În ce priveşte separarea puterilor în stat şi independenţa justiţiei este cunoscut că toate regimurile comuniste au lăsat nepedepsite grave infracţiuni pentru că toate aceste regimuri au venit şi s-au menţinut la putere prin infracţiuni, la loc de frunte fiind persecutarea politică, juridică şi fizică oponenţilor reali sau potenţiali. Imediat după venirea comuniştilor, s-au declanşat persecuţii împotriva celor care se împotriveau acaparării justiţiei de către comunişti. Una dintre primele măsuri a fost „epurarea” avocaţilor, magistraţilor şi juriştilor care îşi făceau meseria fără să ţină seamă de directivele partidului. Foarte mulţi au fost arestaţi şi foarte puţini au beneficiat de o apărare onestă în timpul proceselor. Procentul de absolvenţi de drept din închisorile politice, din mine, de la Canal şi din Bărăgan a fost foarte mare. Şi la Râmnicu Sărat, pe timpul lui Vişinescu, deţinuţii absolvenţi de drept erau cel mai numeros grup. (Este de reţinut că deşi aveau cunoştinţe de drept, cei care au supravieţuit după 1990 NU AU VRUT să înceapă procese împotriva ticăloşilor care i-au persecutat, pentru că au considerat că este datoria Statului să repare nedreptăţile organizate sistematic de organele de Stat, la nivelul întregii ţări.)

Totuşi, trebuie să îi liniştim, măcar parţial, pe cei care deplâng pasivitatea justiţiei comuniste. Justiţia ceauşistă, despre care apărătoarea lui Vişinescu susţine că nu ar exista dovezi că era supusă presiunilor P.C.R., s-a sesizat înainte de 89, dar nu în legătură cu Vişinescu, ci cu doi foşti deţinuţi de la Râmnicu Sărat: diplomatul Camil Demetrescu şi Pr. Mihai Godo SJ. Camil Demetrescu a fost condamnat în 1976 pentru că a adnotat o carte în care se vehiculau minciuni grosolane despre 23 august 1944. Cartea îi aparţinea, iar Camil Demetrescu cunoştea foarte bine subiectul, pentru că fusese un participant activ la demersurile care au precedat Actul de la 23 August. Din fericire, imediat după arestare a fost eliberat în urma intervenţiilor lui Noel Bernard şi Monicăi Lovinescu. Părintele Godo nu a avut însă acest noroc şi a stat un an la Gherla în urma unei condamnări pentru contrabandă cu iconiţe!

A propos de independenţa justiţiei, trebuie să ne amintim că pe tot parcursul regimului comunist dosarele de înscriere la facultatea de drept se depuneau mai devreme decât la alte facutăţi pentru ca rudele duşmanilor de clasă să nu ajungă jurişti. Partidul-Stat veghea nu numai asupra instanţelor, ci avea grijă ca viitori jurişti să aibă „origine sănătoasă”. Pentru că se temea de justiţie liberă şi de jurişti independenţi, considera că fără această măsură nu s-ar fi putut menţine la putere. Avem toate motivele să constatăm că încă mulţi ani după căderea lui Ceauşescu, această selecţie a dosarelor a influenţat mentăţile şi a contribuit la lentoarea cu care justiţia s-a urnit să îi cerceteze pe criminalii comunişti. Din nefericire, această încetineală a fost întâlnită în toate ţările care au ieşit din comunism. Se pare că situaţia este mai dificilă în alte părţi pentru că în multe ţări Est-europene România este considerată ca un exemplu de reuşită a reformei din justiţie.

Al doilea motiv de care se plânge Vişinescu e că în cazul lui nu s-a respectat principiul aplicării legislaţiei celei mai blânde (mitior lex), deoarece acesta a devenit inaplicabil prin ratificarea de către România a Convenției europene privind imprescriptibilitatea crimelor împotriva umanității și a crimelor de război. Or, este evident că acest principiu se aplică atunci când există un conflict de legi, nu atunci când, înainte de a îndeplini condițiile pentru a beneficia de o prevedere legală, acea prevedere legală este înlăturată. După cum au motivat Curtea de Apel în iulie 2015, şi Î.C.C.J. în februarie 2016, imprescriptibilitatea răspunderii penale pentru infracțiuni contra umanității intervine numai pentru acele infracțiuni pentru care nu intervenise prescripția la data ratificării și intrării în vigoare a Convenției.

E trist că apărarea lui Vişiescu interpretează astfel princpiul mitior lex, dar e şi puţin amuzant că o face susţinând că, dacă nu se vor admite pretenţiile lui Vişinescu, s-ar proceda „ca în perioada comunistă”, ceea ce „ar însemna că România nu este un stat democrat în care se respectă drepturile omului şi legea ar fi una de represiune politică”. Pentru a exemplifica presupusa asemănare dintre justiţia actuală şi cea comunistă, ni se oferă un panseu al lui Lucreţiu Pătrăşcanu referitor la Legea 312/1945 pentru urmărirea şi sancţionarea celor vinovaţi de dezastrul ţării sau de crime de razboi. În faza de pegătire a legii, Pătrăşcanu explica de ce refuză dreptul la recurs: “legea în substanţa ei e o lege de represiune politică şi nimic mai mult, care să dea satisfacţie sentimentului popular, aliaţilor… De aceea, acordând dreptul de recurs, înseamnă că mutăm chestiunea pe un teren care este fals”. Aşadar, doamna avocat spune, pe de o parte, că nu are dovezi că justiţia era influenţată de P.C.R. şi, pe de altă parte, că se aplicau legi „de represiune politică” încă din 1945. Acum, noi ce să credem? Că exista represiune politică, forţa conducătoare fiind P.C.R., dar că P.C.R., spre deosebire de toate partidele comuniste aflate la putere în lume, când era vorba de justiţie, se ţinea „ruşinos şi drăgălaş” deoparte!

Când bunul simţ este atacat, trebuie să se repete afirmaţiile de bun simţ: este o enormitate, o minciună şi un abuz să compari, la modul general, justiţia de azi din România cu mentalitatea comunistă plină de ură a lui Pătrăşcanu din 1945. Sentinţa Curţii de Apel în cazul lui Vişinescu, a cărei lectură o recomandăm călduros (aici şi aici), este întemeiată pe legislaţie, nu pe satisfacerea urii revoluţionare. Nu are nimic de a face cu farsele şi improvizaţiile din anii instalării comunismului. Numai penalii ca Dan Voiculescu sau Mădălin Voicu (cărora li s-a alăturat şi Lucia Hossu-Longin) compară procesele de acum cu cele staliniste.

Nu putem crede că Vişinescu a avut, singur, iniţiativa contestaţiei în anulare. Deşi are încă o doză bună de viclenie, nu are capacitatea intelectuală pentru un astfel de demers. Gaşca lui însă se teme. Se apropie funia de par în Dosarul Revoluţiei. Îi deranjează existenţa unui precedent. Iliescu şi alţii se tem de adevăr şi de perspectiva pierderii privilegiilor şi a averilor câştigate prin jaf. Speră să le meargă farsa cu depăşirea termenului pentru prescripţie. Nu se jenează să pozeze în victime şi chiar să se compare cu martirii şi eroii neamului care au suferit pe nedrept în închisori datorită regimului criminal pe care l-au slujit ei, Vişinescu, Iliescu şi gaşca lor.

Nu putem să nu observăm coincidenţa cu cazul asasinilor lui Gheorghe Ursu, în care o judecătoare de la Î.C.C.J. a solicitat probe scrise care să ateste că represiunea a avut un caracter generalizat şi sistematic pe toată durata regimului communist. (Iată că selecţia comunistă a dosarelor de admitere la drept încă îşi mai spune cuvântul.) Dacă la Curtea de Apel şi la Î.C.C.J. avocaţii lui Vişinescu au admis gravitatea faptelor clientului lor, contestaţia în anulare nu aminteşte nici măcar de formă de acest aspect şi cu atât mai puţin de vreo umbră de regret, care lipseşte cu desăvârşire şi în cazul celor responsabili de moartea lui Gheorghe Ursu.

visinescu

The following two tabs change content below.

Lasă un comentariu

Notify me of followup comments via e-mail. You can also subscribe without commenting.