Deşi o mulţime de comentatori nu mai prididesc să interpreteze şi disece actul de la 23 august 1944, subiectul nu devine mai clar şi continuă să fie uşor manipulabil.

Realizatorii loviturii de stat sunt încă prea puţin cunoscuţi, se insistă excesiv asupra aspectelor tehnice, se fac în continuare speculaţii fanteziste despre ce ar fi putut fi, dacă lucrurile nu erau aşa cum au fost, şi se neglijează situaţia concretă, internă şi externă, în care se afla România.

Demersurile diplomatice premergătoare zilei de 23 august 1944 au fost esenţiale. Munca lui Iuliu Maniu şi a lui Dinu Brătinau, activitatea Prinţului Ştirbey, a echipei Direcţiei Cifrului din Ministerul Afacerilor Externe a fost foarte importantă. Neagu Djuvara (aici), Cicerone Ioniţoiu (aici), Mircea Ionniţiu (aici), Camil Demetrescu (aici), Corneliu Coposu (aici) şi mulţi alţii (aici) au explicat cum a fost aleasă data de 23 august şi ce a făcut fiecare factor de decizie. Totuşi, pregătirea zilei de 23 august nu a fost legată doar de acţiunile care trebuiau să fie întreprinse practic de către Regele Mihai, de diplomaţi şi de liderii politici şi militari. Au fost şi alte acţiuni, mai puţin cunoscute, la nivel local, care au contribuit la formarea unei opinii favorabile ieşirii din războiul alături de Hitler. Între acestea s-au numărat întâlniri, călătorii, schimburi de idei dintre liderii marcanţi ai partidelor istorice cu liderii locali, dintre care foarte multe au fost consemnate de Siguranţă. Aş aminti aici doar activitatea lui Constantin Hagea (1909-1960), Theodor Roxin (1885-1960) şi Emil Boşca-Mălin (1913-1976), care nu erau lideri naţionali ai PNŢ, însă au avut curajul să critice deschis politica Axei. Primii doi au publicat articole împotriva anexării Ardealului, ultimul era un ţărănist din Bihor, cunoscut ca bun român, a cărui activitate locală a fost eficientă şi credibilă aducând multe voturi PNŢ-ului (aici). Acţiunile lor şi ale altora ca ei, deşi mai restrânse şi mai puţin cunoscute, au contribuit la informarea publicului şi la menţinerea unei atitudini critice faţă alianţa cu Hitler. În plus, au stimulat schimburile de idei şi, mai ales, au scos la iveală caractere. Nu întâmplător, cei trei au ajuns la Râmnicu Sărat, sub Vişinescu. A supravieţuit numai Emil Boşca-Mălin (aici), care era cel mai tânăr.

Românii nu au iubit Reich-ul

Românii au înţeles de la începutul războiului că Stalin şi Hitler îşi împărţiseră Europa, inclusiv Transilvania de Nord, Basarabia şi Bucovina de Nord, ca doi tâlhari care împart prada. Erau perfect compatibili din punct de vedere doctrinar şi s-au certat pentru teritorii, nu pentru principii, atunci când Hitler a atacat Rusia. Venirea nemţilor la Bucureşti nu a fost o bucurie şi nu a adus vreun sentiment de siguranţă. Iată cum descrie Dr. Augustin Vişa acele momente: “apariţia soldaţilor şi ofiţerilor germani pe străzi şi localuri publice a renăscut în sufletul românilor sentimente ostile faţă de hitlerişti, înrudite cu cele pe care le nutriseră şi faţă de soldaţii prusaci în primul război mondial… Erau de-a dreptul ridicoli, caraghioşi, “supraoamenii” care întrebau dacă pot înfuleca oricâte fripturi şi prăjituri doreau. Serviciul nostru de coletărie poştală nu mai putea face faţă transportului de pachete cu alimente, expediate din toate colţurile ţării, în Germania, la rudele lor acasă. Şi trecuse doar un an din războiul dezlănţuit de ei.” (Augustin Vişa, Din închisorile fasciste în lagărele şi închisorile comuniste, Editura Karograf, 2012 – pag. 16)

Antonescu a avut sprijin popular când a trecut Prutul, însă l-a pierdut după trecerea Nistrului şi mai ales după Stalingrad. Opoziţia îşi dădea seama că orgoliul nemăsurat, combinat cu analfabetismul său politic, poate duce la consecinţe tragice, şi nu era de acord cu măsurile antisemite, nici cu fidelitatea lui oarbă faţă de Hitler. Din Transilvania, mai ales prin simpatizanţii PNŢ şi prin refugiaţi, au venit în toţi anii războiului ştiri îngrijorătoare, de multe ori tragice, despre tratamentul abuziv şi chiar inuman la care erau supuşi românii. Transilvănenii nu au înţeles alianţa lui Antonescu cu Hitler, care era şi aliatul ungurilor. Sunt grăitoare manifestaţiile din martie 1944 organizate de studenţii din Bucureşti, Iaşi şi Sibiu după ce Episcopul Iuliu Hossu şi studenţii facultăţii de teologie greco-catolică din Cluj fuseseră agresaţi de tineri unguri. Pentru ca agitaţia să nu ia amploare, la 11 martie 1944, câţiva reprezentanţi ai facultăţilor din Universitatea Bucureşti au fost primiţi de Antonescu în sala de şedinţe a Preşedinţiei Consiliului de Miniştri. Când mareşalul s-a apropiat de ei, studenţii s-au retras cu un pas înapoi, evitând astfel să îi strângă mâna. (Majoritatea celor prezenţi au fost mai târziu eroi ai închisorilor comuniste.) Antonescu a aprobat totuşi o manifestaţie a doua zi. Cicerone Ioniţoiu (aici) relatează că “duminică 12 martie s-au adunat la Casa Studenţească de pe Calea Plevnei circa 5000 de studenţi, care încolonaţi au ieşit pe Bulevardul Elisabeta şi s-au îndreptat spre Calea Victoriei. La Liceul Lazăr au fost întâmpinaţi de vreo 2000 de ardeleni, cu preoţi îmbrăcaţi în odăjdii şi cu crucea în frunte. Aceştia au pornit în fruntea coloanei imense ce striga lozinci pentru eliberarea Ardealului şi în contra dictatului de la Viena. Coloanei i se alăturaseră alţi locuitori ai capitalei, iar din balcoane se aruncau flori.” Vorbim de o manifestaţie publică, cu nemţii la Bucureşti, în martie 1944.

Majoritatea românilor aştepta ieşirea din război. Era, cu siguranţă, posibil să se zădărnicească lovitura de stat, printr-o manifestaţie populară relativ modestă, de care trupele germane din Bucureşti ar fi putut să profite foarte simplu. Nu s-a putut, pentru că în august 1944, lumea voia să scape de Antonescu. Nu era reperul sigur şi eroul în care îşi mai punea cineva vreo speranţă şi nici salvatorul neînţeles de un popor prost şi nerecunoscător, aşa cum încearcă unii să îl descrie acum. Această imagine nu este altceva decât o minciună repetată des în speranţa că va fi asimilată.

Orice plan realist pentru ieşirea din război era incert şi riscant

Deştepţii care se plâng de improvizaţiile de la 23 august 1944 arată doar cât sunt ei de lipsiţi de realism. (Oricum, improvizaţia e legată doar de schimbarea datei, nu de celelalte pregătiri – decizia în sine, demersurile diplomatice, activitatea partidelor democratice, discuţiile dintre factorii de decizie, etc.). Planul nu putea fi decât general, şi e mare lucru că a putut fi urmat, în ciuda incertitudinilor şi evoluţiei din ce în ce mai defavorabile a evenimentelor.

Comunicarea opoziţiei democratice cu Aliaţii a fost şi ea o aventură plină de peripeţii, fiecare pas fiind însoţit de tatonări, eşecuri, erori, dezamăgiri şi răsturnări de situaţii (aici) . Era de aşteptat să se întâmple aşa, şi nimeni nu ar fi putut organiza lucrurile astfel încât să evite sincopele. Primele mesaje ale Iuliu Maniu către Winston Churchill au fost trimise în 1940 prin staţia radio la care operau Rică Georgescu, Dr. Augustin Vişa, Corneliu Radocea, ing. Ion Popovici, Mihai Iaroslavici, Iuliu Bălan, Jean Beza, C. Ionescu. (În urma acestora, Maniu a reuşit să îl convingă pe Ion Antonescu să nu angajeze trupele române în luptele din Serbia. Soarta României după război ar fi fost mai grea dacă am fi fost şi pe acel front.) Reţeaua a fost descoperită în 1941, membrii ei au fost arestaţi şi au rămas în închisoare până în august 1944. Totuşi, cu multe dificultăţi, au fost deschise alte canale de comunicare care, până la urmă, au permis realizarea actului de la 23 august.

Cine a contribuit la lovitura de stat

Când Iuliu Maniu a mulţumit celor care au colaborat cu el la realizarea loviturii de stat, i-a enumerat în ordine pe Prinţul Barbu Ştirbey, Constantin Vişoianu, Grigore Niculescu-Buzeşti, Rică Georgescu şi Dr. Augustin Vişa.

E de reţinut numele Dr. Augustin Vişa (1904-1989) pentru că este un erou adevărat. După ce a stat în închisoare din 1941 până în 1944, a fost arestat din nou şi predat URSS, în 1948, printr-un document semnat de Petru Groza, Ana Pauker şi Teohari Georgescu. Anchetat de sovietici la Constanţa, cu o sălbăticie ce nu putea fi decât rodul unei minţi îndrăcite, a fost judecat în bătaie de joc şi trimis în Gulag. După moartea lui Stalin a fost trimis la închisoarea de la Gherla şi apoi la Râmnicu Sărat, de unde a fost eliberat în 1958. În 1963 a primit o scrisoare de la Moscova prin care era reabilitat. Stătuse în Gulag, la Gherla şi la Râmnicu Sărat… din greşeală. În memoriile sale se dezvăluie ca un om înţelept, curajos, cu sufletul senin, cu o inteligenţă pătrunzătoare, un soţ, un tată şi un român bun.

Românii de acum 70 de ani înţelegeau cât de gravă era situaţia, îşi iubeau ţara şi ştiau că sunt datori să se sacrifice fiecare pentru cauza comună. Erau educaţi în respect faţă de cei care îşi dăduseră sângele pentru pământul României. Autocompătimirea sau ponegrirea poporului şi a ţării erau foarte rare. Numai legionarii şi cei care aveau proiecte măreţe şi totale pentru vieţile celor din jurul lor priveau poporul de sus şi se credeau chemaţi să îl dădăcească. Partidele obişnuite aveau însă o legătură normală cu alegătorii. Dacă vreun lider ţărănist s-ar fi plâns de dificultăţi de comunicare între ţărani şi intelectuali, s-ar fi făcut de râs, şi şi-ar fi compromis cariera politică pe vecie. De aşa ceva nu au pomenit nici măcar Brucan sau turnătorii. Politicienii partidelor istorice erau respectuoşi cu oamenii de rând, se simţeau datori şi erau dornici să îi informeze, călătoreau mult la ţară (mulţi chiar locuiau acolo o parte din an) şi cunoşteau situaţia direct, nu prin interpuşi. Siguranţa lui Antonescu ştia ce făceau Iuliu Maniu şi colaboratorii săi, însă şi reciproca era valabilă. Iuliu Maniu era foarte bine informat, se întâlnea cu oameni din toate zonele sociale şi avea colaboratori foarte bine pregătiţi, care, în mare parte, i-au fost loiali până la închisoare şi uneori chiar până la moarte.

Astfel de exemple sunt diplomaţii din Ministerul Afacerilor Străine: Grigore Niculescu-Buzeşti, Victor Rădulescu-Pogoneanu şi Camil Demetrescu. Cei trei erau burghezi regăţeni, mai tineri şi mai cosmopoliţi decât preşedintele PNŢ, însă, în ciuda deosebirilor marcante dintre ei, au colaborat perfect, iar încrederea şi aprecierea reciprocă au crescut de-a lungul anilor, chiar şi după arestare.

Grigore Niculescu-Buzeşti (1908-1949) a intrat în Ministerul Afacerilor Străine în 1933. A condus Direcţia Cabinetului şi Cifrului (din 1941) şi apoi, concomitent, Direcţia Afacerilor Economice şi Administraţie şi Direcţia Personalului (din  1944). Colaboratorii săi erau uimiţi de “capacitatea, inteligenţa imediată a situaţiilor, claritatea judecăţii şi energia neînfrântă, …toate cu o sănătate ruinată, condamnat cu termen fix”, după cum aminteşte colegul său, Camil Demetrescu, căruia Buzeşti îi mărturisise: „eu sunt mâncat de leucemie, în cazul cel mai bun, dacă apuc 12 ani, începând de când s-a declarat boala (în 1937-38). Există un singur caz în Elveţia, care ţine de 20 de ani“. Grigore Niculescu-Buzeşti a fost cel care a conceput şi mobilizat, în domeniul său de activitate, cele mai multe energii pentru ieşirea din războiul alături de nemţi. A fost omul de legătură dintre Regele Mihai şi Iuliu Maniu, care îl vedea ca pe un posibil urmaş la conducerea PNŢ. După 23 august, s-a implicat trup şi suflet în acţiunile de informare a Occidentului cu privire la sovietizarea României. A fugit în Elveţia în 1946 şi apoi, însărcinat de liderii opoziţiei cu reprezentarea, în străinătate, a PNŢ, PNL şi PSD, a avut o contribuţie importantă la crearea Comitetului Naţional Român. După modelul din URSS, fratele său, Ing. Radu Niculescu-Buzeşti (1911-1990), deşi nu se implicase în activităţile lui Grigore, a fost condamnat în procesul PNŢ în locul diplomatului. Şi el a rămas alături de Maniu, fiind purtat prin închisorile de la Galaţi, Sighet, Piteşti, Râmnicu Sărat şi apoi în Bărăgan. Inginer eminent, apreciat profesional chiar şi după 1964, a fost un om de o cultură şi de o inteligenţă cu totul excepţionale, rămânând în inima prietenilor ca un om cald şi generos, iar în hârtiile securităţii ca un element duşmănos şi periculos.

Victor Rădulescu-Pogoneanu (1910-1962) (aici), adjunctul lui Buzeşti la Direcţia Cifrului, l-a secondat în toate acţiunile sale. Nu a profitat de posibilitatea de a părăsi România, pentru a nu-şi lăsa sora singură în ţară. A fost condamnat în procesul PNŢ, unde a avut o atitudine exemplară, rămânând de partea celor drepţi şi curajoşi. Iată câteva fragmente din cele rostite de el atunci: “…am căutat să servesc un nobil ideal, care a fost în trecut al acelor bărbaţi ce au trezit conştiinţa de sine a acestui neam, au luptat pentru unitatea şi independenţa lui şi au ridicat steagul libertăţii, al progresului şi al demnităţii. Nu am fost membru al Partidului Naţional-Ţărănesc şi nici al vreunei alte formaţiuni politice. Nu am fost victima aşa-zisului “mit Maniu”. Am stat, pe deplin conştient, alături de un om care a păşit încă în viaţă fiind pe poarta istoriei, care m-a onorat cu încrederea lui şi pentru care am avut cel mai profund respect şi cea mai înaltă stimă… Dar nu mă recunosc vinovat, nu-mi abjur credinţele şu nu-mi reneg actele…” (aici). Suferind de o afecţiune motorie vizibilă (v. Memorialul Durerii, episodul 10 – Procesul elitelor politice, începând de la min. 30), a fost şi el târât în închisorile de la Galaţi, Sighet, Malmaison şi Râmnicu Sărat, unde, deşi imobilizat, era bătut de  Vişinescu şi de gardieni şi de multe ori se arunca apă peste patul său. Profesorul Neagu Djuvara, fost coleg şi participant direct la pregătirea loviturii de stat, nu ezită să îşi mărturisească „nemărginita admiraţie” pe i-a purtat-o, subliniind tăria lui Pogoneanu, care a refuzat oferta lui Mihai Ralea de a primi îngrijiri medicale în schimbul compromisurilor morale (aici).

Camil Demetrescu (1913-1992) (aici) a fost colaboratorul şi prietenul apropiat al lui Pogoneanu. După ce a trecut prin închisorile Galaţi, Sighet, Piteşti, Râmnicu Sărat şi Bărăgan, a mai fost arestat o dată, în 1975, pentru că a adnotat critic (cu umorul său subtil) două cărţi, care îi aparţineau, în care 23 august 1944 era prezentat în mod mincinos. Când a explicat în scris adnotările, nu a retras nimic, ba chiar a întărit cele afirmate anterior şi apoi a continuat să facă adnotări şi pe alte cărţi similare. La începutul anilor 80, deşi avea peste 70 de ani, declara că nu îşi schimbă concepţiile, că este onorat de a fi fost alături de Iuliu Maniu, şi că îi este indiferent dacă pentru atitudinea lui va muri în închisoare. A refuzat toate propunerile de colaborare cu comuniştii, inclusiv o pensie de merit (cu toate că avea venituri foarte modeste).

Istorie realistă sau păreri ale blazaţilor

În loc să facem noi presupuneri sau să le repetăm prosteşte pe cele vechi, ar fi mai util să  punem în ordine ceea ce ştim. Altfel, toată vorbăria nu va fi decât o diversiune politică în scopul manipulării trecutului, nu un efort de aflare a adevărului.

Ceea ce ştim este că România s-a aflat, în toate momentele războiului, într-o situaţie defavorabilă; că, în general, URSS nu a oferit condiţii bune de armistiţiu, că rareori a respectat ce a oferit, şi că principalii realizatori ai lui 23 august 1944 au fost oameni curajoşi şi responsabili, care şi-au arătat în reptate rânduri, în fapte, devotamentul lor faţă de ţară.

Într-adevăr, erau foarte deosebiţi între ei, au avut de multe ori opinii diferite şi au existat neînţelegeri (însă mult sub nivelul consemnat de oamenii Siguranţei, care nu aveau destulă cultură politică şi autoritate morală ca să facă evaluări corecte, nici înainte, nici după 1944). Cu toate acestea, au avut un numitor comun foarte clar: şi-au iubit ţara în mod inteligent, statornic şi modest. Nu au avut timp să analizeze situaţia la nesfârşit înainte să ia o decizie şi nu au avut nevoie de recunoaştere sau de consolare. Au fost uniţi când au lucrat împreună în libertate, şi au rămas astfel când au fost îngrămâdiţi în închisori supraaglomerate, ca şi atunci când au fost supuşi izolării.

Cei care au avut tăria să se împotrivească dictaturii lui Antonescu au fost tocmai cei care au plătit cel mai scump preţ pentru a se împotrivi şi comunismului şi care au susţinut cu cea mai mare încăpăţânare că România face parte din lumea europeană. Nu e raţional şi moral ca ei să fie blamaţi pentru că momentul de libertate adus de 23 august 1944 a fost urmat de cea mai cruntă şi sângeroasă prigoană pe care a cunoscut-o România. Cei care trebuie să fie blamaţi sunt sistemul de gândire şi statul sovietic, pudelii lor locali din PCdR, lichelele care s-au aciuat pe lângă ei, precum şi responsabilii politici din Lumea Liberă, care au crezut că scapă de sistemul sovietic dacă îl ţin în dosul Cortinei de Fier, uitând că plata facturilor morale e ineluctabilă.

De trădarea Occidentului au fost conştienţi şi Iuliu Maniu, şi Brătienii, şi diplomaţii, şi veteranii de pe frontul de Est şi foarte mulţi oameni de rând. Camil Demetrescu relatează că Grigore Niculescu-Buzeşti era criticat că „îşi permitea să reproşeze sistematic anglo-saxonilor, când îi vedea, situaţia ţării – care vizibil începea să nu mai fie a noastră”. Fostul diplomat considera însă că „tocmai aşa trebuie vorbit cu cei care ne-au înşelat şi care se înşeală în continuare… Grigore Niculescu-Buzeşti i-a răspuns unuia dintre anglo-saxoni, pe care-l invitase de mai multe ori, şi care i-a reproşat, viu, în cursul unei conversaţii că îl invită numai ca să-i spună lucruri dezagreabile. La care gazda i-a răspuns tot viu şi foarte clar că nu-l invită, oricâtă plăcere i-ar fi făcut, pentru farmecul său personal, ci din datoria de a informa pe toţi despre ceea ce se petrecea la noi sub paravanul anglo-saxon. Şi interlocutorul său nu a părăsit casa, pe loc, cum ar fi trebuit s-o facă, dacă ar fi socotit că Buzeşti îl insulta realmente”. S-a ştiut de trădare şi s-a încercat limitarea urmărilor acesteia, însă nu s-a renunţat la orientarea prooccidentală, pentru că aceasta opţiune se referea la ataşamentul faţă de principiile Lumii Libere, nu la simpatia pentru politicienii sau politica de moment a Vestului.

Slabii de înger, iubitorii de utopii şi de dictaturi, blazaţii şi aroganţii vor critica mereu actul de la 23 august, însă părerile lor nu vor ţine loc de coerenţă în naraţiunea istorică. Cei care vor respecta adevărul simplu că Iuliu Maniu şi cei care s-au împotrivit dictaturii lui Antonescu şi regimului comunist sunt importanţi şi valoroşi pentru istoria României, vor înţelege că realismul, curajul moral şi speranţa de care au dat dovadă pot motiva mândria de a fi român, fără chiciuri şi plagiate, ci în mod raţional şi responsabil.

articol publicat și în Evenimentul Zilei