În contextul celor mai recente atentate teroriste islamiste: asupra unui avion de pasageri transatlantic, asupra unui caricaturist danez, atacului de la Fort Hood al unui jihadist inflirtat în armata americană şi infiltrarea unui agent dublu iordanian în CIA care a ucis 7 alţi agenţi… un articol excelent, scris de Petre M. Iancu pentru Deutsche Welle, despre miopia forte (numită convenabil “punctul de vedere progresist”) care a pus stăpînire pe occident:
pont: dr pepper

[toc auto=off]

Antiterorism eficient şi nedumeririle Apusului

Frăţiile musulmane au apărut în anii 20 ai veacului trecut. Totuşi se mai găsesc destui diplomaţi occidentali care, în răspăr faţă de realităţi, să repete în neştire bizare aserţiuni.

.

.

Potrivit uneia din ele, extrem de dragă „omului de bine progresist”, cauza „primă” a conflictului dintre lumea liberă şi islamismul extremist s-ar putea repera în Holocaustul comis între 1941 şi 1944 şi în fondarea statului evreu la 1948.

Corolarul acestei teze e himera, conform căreia ar fi suficient să se exercite presiuni masive asupra Israelului, spre a se obţine concesii evreieşti de anvergură, pentru ca întreaga suflare arabă şi musulmană să renunţe pe vecie la fundamentalism şi terorism.

Obsesiva fixaţie asupra evreilor şi Israelului, preluată la un moment dat de islamişti de la nazişti, n-a fost niciodată şi nu e, nici mai nou, apanajul exclusiv al extremiştilor de dreapta.

E frapant că, la multe decenii de la reapariţia virulentă a fundamentalismului islamic, la 17 ani de la primul atentat terorist asupra turnurilor gemene ale WTC şi la peste 8 ani de la demolarea lor, occidentul continuă să fie tare de urechi. Şi tot pe-atâta de nelămurit. În elitele apusene s-a perpetuat confuzia, atât în privinţa originii şi naturii ameninţării plutind asupra societăţilor deschise, cât şi a metodelor optime de a le combate.

Reacţii eronate

Edificatoare sunt, în context, ecourile prea puţin adecvate, generate de atentatele eşuate asupra unui avion de pasageri şi a unui caricaturist danez, precum şi cele iscate de infiltrarea CIA de către un terorist arab devenit agent dublu, care a aruncat recent în aer 7 spioni americani. În toate aceste situaţii, forţele de securitate Apusene au comis greşeli de neiertat. Nimeni însă nu a fost demis.

Apoi, în reacţie la demersurile de sporire a eficienţei măsurilor de securitate antiteroriste de pe aeroporturi, diverşi editorialişti occidentali şi-au reluat mai vechile argumente împotriva metodelor de depistare a teroriştilor prin crearea de profiluri pe criterii etnice şi “rasiale”.

Aplicarea lor ar fi, potrivit unui ziar din Duesseldorf, „o victorie a terorismului, ale cărui atentate laşe urmăresc tocmai crearea unei atmosfere de teamă şi semănarea zâzaniei între culturi, o atmosferă în care toţi se bănuiesc reciproc”.

Libertate versus securitate?

Evocând dilema esenţială a societăţilor deschise confruntate cu agresiunea totalitarismului de tip islamist, ziarul optase pentru libertate în detrimentul securităţii. „N-avem dreptul, în numele securităţii, să suspectăm popoare întregi”, mai afirma cotidianul cu pricina.

E clar că sagacitatea multor analişti lasă de dorit. Prea puţini par să înţeleagă diferenţa, totuşi fundamentală, între justiţia unui stat de drept, pentru care prezumţia de nevinovăţie e determinantă şi obligatorie, şi între modul de a funcţiona al serviciilor secrete. Cele din urmă nu-şi pot permite luxul de-a exclude suspiciunile generalizate.

Alţi observatori se arată cu totul neîncrezători în eficienţa dislocării de militari întru combaterea terorismului, de pildă a celui yemenit şi atrag atenţia asupra ipoteticei imposibilităţii de lichidare a altor mari bastioane teroriste situate dincolo de frontierele lumii arabe. E vorba de cele “din zona afgano-pakistaneză precum şi în Somalia”.

Bătaia apei în piuă

Or, readucerea discuţiei în punctul mort în care s-a aflat mult prea multă vreme reprezintă în egală măsură o nerozie şi-un pericol. Forţa societăţilor deschise rezidă între altele în capacitatea lor de a învăţa. Că, după naufragiul fascismului şi comunismului, islamismul constituie un pericol mortal la adresa acestor societăţi, n-ar trebui totuşi să mai suscite îndoieli.

Evidentă e, de fapt, de mult, natura deopotrivă ideologică şi culturală a acestui conflict. Care nu e pur şi simplu doar o „ciocnire (huntingtoniană) a civilizaţiilor” ci, înainte de orice, urmarea unei ofensive de tip colectivist împotriva unei lumi întemeiate pe ideea libertăţii.

Omul şi unealta

În ce priveşte sporirea eficienţei metodelor de înlăturare a primejdiei, există varii căi şi instrumente încercate. N-ar mai fi cazul, în acest domeniu, să se „descopere America” ori să se inventeze roata. Israelienii au dovedit, în ultimii 40 de ani, că sunt în stare să dejoace toate tentativele de atentat în avioane prin recurs la trierea pasagerilor în funcţie de metoda pe cât de simplă, pe atât de eficientă a comunicării.

Aşa cum piloţii sau chirurgii experimentaţi se folosesc de o aparatură adecvată, dar nu depind integral de ea, e nevoie şi de servicii secrete neamputate, precum cele americane din anii 90, forţate de administraţia Clinton să se lipsească de agenţi umani. În context, reducţionismul actualului discurs privind sistemele de securitate de pe aeroporturi, discurs care vizează „moralitatea” sau „imoralitatea” scannerelor corporale, e la fel de stupid precum decizia renunţării la infiltrări de agenţi secreţi în teritoriu inamic.

E tot atât de clar că se pot elabora aparate de control al pasagerilor în măsură să nu afecteze demnitatea călătorilor şi că de ele e nevoie, pe cât este de limpede că o securitate eficientă nu se poate dispensa de instrumentul comunicării în scopul identificării unor terorişti.

Alte obsesii şi prejudecăţi

În aceiaşi termeni, e curioasă şi persistenţa altor iluzii occidentale. De pildă cea, potrivit căreia terorismul ar fi un fenomen social localizabil geografic şi izvorât dintr-o presupusă „revoltă a săracilor” din pricina clivajului prea mare dintre bogaţi şi pauperi.

La fel de puţin întemeiată s-a dovedit, de la accesul la cârmă a lui Barack Obama, şi speranţa potrivit căreia un discurs public împăciuitorist, edulcorat, eufemistic şi „politic corect”, va contribui la rezolvarea paşnică a oricărui conflict. Obama şi-a certat pe drept cuvânt serviciile secrete. În cazul nigerianului din avionul spre Detroit, agenţii lor şi-au dat cu „stângu-n dreptul”.

Incapabile să se coordoneze, aceste servicii suferă însă din greu şi de pe urma atmosferei pernicioase luptei anti-tero, induse de ultraliberala retorică prezidenţială din prima fază a preşedinţiei lui Obama.

Nădejdi timide

Odată spulberate toate amăgirile, se va ivi probabil la un moment dat şi marea şansă ca în lumea liberă să se renunţe la demagogie şi interpretări autiste. Şi să se admită, în fine, consensual, că înlăturarea pericolului islamist reclamă o abordare complexă şi o respiraţie lungă. O abordare sistematică, durabilă, ce implică deopotrivă susţinute eforturi militare, economice, psihologice, educaţionale, culturale şi mediatice precum şi oarece onestitate şi curaj.

Autor: Petre M. Iancu
Redactor: Rodica Binder