Lia Lazăr Gherasim – o mărturie despre Tămădău

Acum 67 de ani a avut loc înscenarea de la Tămădău, evenimentul care oferit regimului comunist pretextul arestării fruntaşilor PNŢ. S-a analizat destul de mult modul de organizare al fugii, însă arestarea liderilor PNŢ nu e în primul rând rodul unor stângăcii în pregătirea zilei de 14 iulie 1947, ci e mai cu seamă rezultatul politicii pe care slugile Moscovei au impus-o ţării prin crime, ură, violenţe, teroare şi minciuni.

Folosirea acestui eveniment pentru scoaterea PNŢ-ului în afara legii nu a fost doar o farsă juridică, ci o agresiune împotriva valorilor şi istoriei ţării. Intenţia a fost să se impună întregii ţări himera criminală a comunismului sovietic. În acest scop a trebuit să fie terfelită reputaţia liderilor PNŢ, partidul care căştigase ultimele alegeri şi în care aveau încredere marea majoritate a românilor, şi să fie terorizaţi şi descurajaţi toţi cei care nu au vrut să trăiască în delirul minciunii oficiale.

Înscenarea de la Tămădău a dus la zeci de procese politice care au urmat procesului PNŢ-ului şi a schimbat destinul a milioane de români, de la cei care au fost arestaţi şi persecutaţi în legătură cu acel eveniment, până la cei care au fost privaţi timp de zeci de ani de modele de caractere şi de cunoaşterea istoriei ţării lor.

Lia Lazăr-Gherasim, fiica fruntaşului PNŢ Ilie Lazăr, arestat la Tămădău, a consemnat consecinţele acestui eveniment pentru familia sa. Nu ni se arată atât suferinţa, care a durat zeci de ani pentru familia lui Ilie Lazăr, ci credinţa şi curajul cu care au fost suportate toate încercările.

Mulţumim Domnului Ion Andrei Gherasim, fiul Liei Lazăr-Gherasim, pentru permisiunea de a publica acest document, în premieră, pe portalul În Linie Dreaptă.

Un text de Lia Lazar Gherasim

De-ar fi să ne împărțim viața, amintirile, în capitole, ea a început pentru mine în toamna anului 1947, când pentru mulți n-am mai fost decât „fiica trădătorului de la Tămădău”. Știam, eram convinsă că tatăl meu, cel mai tânăr semnatar al Actului Marii Uniri, reprezentant al plasei— Ocna Şugatag, știam că el este asemeni prietenilor săi, un erou, deci această privire aruncată asupra destinului meu de către alții (care nu aveau de unde să știe, ori nu aveau interesul să o afle), această privire străina, nu m-a umilit niciodată. Mă dureau însă umilințele și suferințele bunicilor și ale rudelor mele (mama era la închisoare, alături de celelalte „fugare”, doamna Mihalache și doamna Carandino). Ne-a povestit mai târziu mama, cât de impresionant era sa o vezi pe marea și frumoasa Lilly Carandino cum urca pe prici și recita De la Nistru pân’ la Tisa cu atâta pasiune încât și gardiencele ce ascultau la ușa și se uitau prin vizetă, cereau: „mai zi o dată, doamna artistă”.

O prietenă din generația tânără mi-a spus:

„De ce nu povestiți mai multe despre Tămădău, dumneavoastră care ați fost considerată „fiica trădătorului Ilie Lazăr” și ați purtat cu demnitate și mândrie acest apelativ? Suntem puțini cei din generația tânără care știm de la parinții noștri că această diabolică capcană a securității a fost pretextul desființării PNȚ, dar, cei mai mulți, tineri sau mai puțin tineri, știu doar ce au învățat la școală din manualul lui Roller, din volumele lui Ioan Scurtu, din articolele apărute în Magazin Istoric și din filme, care incercau să murdărească memoria celor mai curați și mai demni fii ai acestui neam.”

Firește, memoria afectivă poate uneori să ne înșele asupra unor amănunte. Dar ce-ar face istoricii dacă nu ar exista și amintirile celor care au trăit evenimentele consemnate în scripte? Există presa vremii, există dosare de anchetă, cu adevăruri și minciuni, există descrierile celor ce au răspândit minciuna. Dar, Dumnezeu a vrut să mai trăiască oameni pe care înscenările, capcanele și suferințele nu i-au terminat, și spre onoarea lor, există istorici și slujitori ai Adevărului, care nu lasă să se înece în negura uitării ceea ce trebuie să rămână în știinta și conștiinta generațiilor ce vin. Am văzut și am trăit multe, am cunoscut eroi și pseudo-eroi. Când întâlnesc unele relatări ale evenimentelor pe care le-am trăit, mă întreb: „Cum se poate ca nume prestigioase să vrea să mintă, de ce nu situează evenimentele în contextul lor real, de ce răstălmăcesc fapte sau uită ceea ce le place să fie uitat?”

S-a străduit neobositul Cici Ioanițoiu, s-au străduit redactorii de la Memoria, s-au publicat cărți ce au însemnat capătul cumplitei nopți. Dar există oare preoți care să dea canon, spre cunoaștere și ispășire, acolo unde mai există conștiință, lectura acestor amintiri? În anul 1964, tatăl meu ieșise din inchisoare, după 17 ani, văzând filmul serial, ce a durat mai multe săptămâni, cu „banda” ce pleca în America, ca „să-și salveze averile” (aproape toți erau săraci) și să „trădeze țara”, spunea cu amărăciune: “Noi am fost trimiși în misiune de prezidentul Maniu să încercăm să facem ceva dincolo, când în țară nu se mai putea face nimic”. Cel care a făcut filmul cunoștea și oamenii, și realitățile, dar ori a considerat că o tragedie națională e scenariul potrivit pentru un film de success, ori a fost cumpărat să o facă.

„Istoricul” comunist Roller scria în manualul său la pagina 740 „Partidul lui Maniu s-a transformat într-o grupare de trădători și de spioni, organizație împotriva regimului democratic și independent de stat al României…”, iar la pagina 741 scria „… îndemnul cercurilor imperialiste americane și engleze a determinat pe Maniu și conducerea PNȚ să încerce trimiterea peste hotare a unui grup din conducerea partidului. Acolo cu ajutorul și la adapostul imperialiștilor, acest grup urma să realizeze hotărârile partidului, în frunte cu Maniu, prin acțiuni menite să știrbească suveranitatea națională, să primejduiască pacea, sa declanșeze războiul civil și să conducă acțiuni de spionaj și diversiune în țară. Datorită vigilenței MAI, trădătorii au fost prinși și arestați”. Aceste minciuni sfruntate n-au fost o piedică pentru odraslele celor ce-au îndrăznit să le pronunțe, să zăbovească îndelungat și să culeagă foloase materiale în „lumea imperialistă”.

Tatăl meu, ținut în lanțuri și bătăi, cu oase rupte, 12 ani de izolare, când a scăpat din inchisoare ne-a tot povestit. „Ce-a fost pentru mine Tămădău?” Tata era ascuns la prietena mamei, Miluța Antal Dumitrescu, unde erau și chiriași de la Legația Britanică. În ziua de 13 iulie 1947 a venit la locuința noastră de pe strada Poștei, nr.2, Romul Boila —, nepotul lui Maniu, să-i ceară mamei să pregatească un geamantan cu cele de cuviință pentru un drum lung, și să ne întrebe dacă nu vrem să-l însoțim și noi pe tata, așa cum doriseră doamnele Mihalache și Carandino. „Dacă pleacă în misiune, familia i-ar fi spre greutate”, a răspuns mama, „și eu am părinții bătrâni la Copalnic Mănăştur și nu pot să-i părăsesc”. În ziua următoare au venit două automobile care urmau să ne ducă la ascunzișul tatălui meu, ca să ne luăm rămas bun. După evenimentele din decembrie 1989 a apărut în presa clujeană o relatare elogioasă despre șoferii Şteanţă și Paleacu —-, care fuseseră şi ei „detinuți” și aveau cu ce să se laude. Tata ne-a povestit în 1964, că cei doi „șoferi” au fost primii lui anchetatori. Noi n-am știut nimic despre tatăl meu, dacă trăiește sau nu, deoarece nici fostul lui coleg de facultate, Petru Groza, nici Nicolski nu au vrut să ne spună nimic. Când după condamnarea de 12 ani, a mai primit și o condamnare administrativă de 5 ani, la Periprava, am aflat printr-o carte poștală, că este în viață și are drept la pachet.

Până la Periprava, tata nu avusese cu cine vorbi, se ruga și cânta. Acolo a întâlnit deținuti mai tineri, care erau de mai demult la muncă. Și le-a povestit, și le-a tot povestit, ca să știe și tinerii istorie. Un tânăr l-a intrebat ironic: „Da’ de ce ați venit la pușcărie cu geamantanul asta elegant de piele?”; „Păi, pe mine Șeful m-a trimis peste ocean” a răspuns tata. Când au desfăcut valiza ce stătuse atâția ani în magaziile puşcăriilor prin care trecuse, Râmnicu-Sărat, Galați, Sighet, Malmaison, au văzut zdrențe cu miros de putred și un tânăr machedon a spus celorlalți „Uite, să nu-l lăsăm în zdrențe, să ne desfacem noi hainele, să facem din cuie andrele și să-i facem ca la noi, “cămașa mirelui”. În câteva ceasuri l-au îmbrăcat din cap până în picioare. Distrofic și neputincios, tata a fost dus la infirmierie, unde avea să-l îngrijească cel care a fost soțul meu, Ioan Gherasim, și care l-a îngrijit și–n ultimele clipe ale vieții, până în 1976.

Mama rămăsese închisă în dormitor păzită de doi securiști, apoi arestată și ea. Eu am plecat la Copalnic-Mănăștur, la bunicii mei, și pe drum, în gara din Cluj, am aflat din ziarul Scânteia că în loc să ajungă în America, tata ajunsese în lanțuri. Așa s-a încheiat tinerețea mea. În martie 1949 aveam să fim alungați și din casa strămoșească. Dar, n-am pierdut nimic, nici credința, nici speranța, nici dragostea celor ce ne cunoșteau. Domnul fie lăudat.

Afirmațiile pe care le fac, le fac de dragul Adevărului, am trăit și am văzut multe, știu multe de la tata, căci mărturia lui este dreaptă. El nu a inventat nimic, nu a regretat nimic, radiografiile făcute în 1964, la eliberare, stau dovadă despre bătăile cumplite care i-au rupt coastele. Verisoara mea, Anisia Brătescu, ai cărei nepoți mergeau să pescuiască în lacul de la Tămădău, cunoscuse în sat un batrân de peste 90 de ani care-și amintea cum o grămadă de securiști stătuse în noaptea de 13 spre 14 iulie 1947, tupilați în păpușoi, asteptând să vina avionul ce trebuia să-i ducă pe fugari și cum i-au prins vitejesâşte; dar avionul despre care Iuliu Maniu știa ca are 14 locuri, nu era decat un avion mic de 2 locuri. Tata nu dorea să vorbească despre Vlad Hațeganu, care făcuse legătura cu piloții. El spunea: „De ce să spurci un nume atât de drag ardelenilor, când poate securitatea a vrut anume să-l compromită, când poate că el nici nu știa că este folosit cu un anume scop?”.

Când venise Romul Boila cu dispoziție din partea șefului, totul părea foarte tainic. Dar, în ziua următoare a sosit dl. Ciupercescu cu adrese ale unor prieteni din Istanbul, unde ar fi trebuit să fie prima oprire, inainte de pornirea spre alte zări. Eu (…) știu că tata n-a dus nimic cu el. Dusese de la mine o iconiță cu Maica Domnului, căci eu i-am spus: „Ea să-ți conducă drumul unde va ști Ea”. Și când, la proces, avocatul Ursu a îndrăznit să-l apere, spunând aceste lucruri, a fost dat afară din barou și și-a sfârsit viața ca dulgher. Cine-l mai pomenește dintre cei ce am rămas în viața, ce vitejește s-a purtat acest om, atunci când atâția oameni mari au refuzat să fie martori ai apărării?

Datori suntem a nu uita, datori suntem a rămâne uniți și recunoscători, datori suntem a învăța pe urmași ca aici, sub această glie, zac eroi!