Într-un discurs în care îşi anunţa intenţia de a participa la alegerile prezidenţiale din 2012, Vladimir Putin a lăsat să se întrevadă direcţia în care va evolua Rusia sub conducerea lui, pomenind un termen produs de sociologul şi istoricul rus Lev Gumiliov – „passionarnost”. Acest termen desemnează, pentru Gumiliov, ingredientul esenţial unei naţii care urmează să facă istorie pornind la cucerirea şi supunerea altor popoare, chiar superioare în cele mai multe planuri, dar care nu prezintă aceeaşi voinţă de luptă, distrugere şi cucerire.
Anii care au urmat au arătat că planul lui Putin a fost pus în aplicare, urmând practic, în mod natural, unei tradiţii ruseşti care nu avea cum să dispară subit dupa căderea Uniunii Sovietice, cunoscută şi ca „Închisoarea popoarelor”. Închisoare în care au fost omorâţi peste o sută de milioane de nevinovaţi.
Giganticul malaxor de vieţi pornit în 1917 la Moscova şi Sankt Petersburg a acoperit rapid cu sânge toată Uniunea Sovietică atunci înfiinţată, luându-le minţile celor mai mulţi de acolo, încleind aproape orice suflet care ar fi încercat să se desprindă către gândirea liberă. Arestări masive, tortura la ordinea zilei, execuţii în masă, lagăre ale morţii, turnători peste tot, ajungându-se la îndemnarea copiilor să îşi denunţe părinţii pentru vini imaginare – asta era viaţa de zi cu zi în Uniunea Sovietică până prin anii ’60.
Nebunia asta a sângelui, comună în partidul comunist şi în braţul acestuia, CEKA, numită dupa o vreme KGB, a produs o realitate vâscoasă care ar fi dus oriunde în Europa la o rezistenţă serioasă sau măcar la o delimitare categorică a celor decenţi faţă de sursa care pornise şi susţinea represiunea. Numai că ruşii au funcţionat atipic – atât cei mai mulţi dintre cei care au scăpat cu viață din lagăre, cât și cei care au fost trimişi la moarte, s-au subordonat sistemului ăstuia ori s-au lăsat de-a dreptul transformaţi în homo sovieticus, după rânduiala specifică regimului şi locului: unii golemi, alţii homunculi.
Victime ale represiunii care au supravieţuit acesteia au intrat fără probleme în rândul susţinătorilor partidului comunist, iar oameni care participaseră la represiune au devenit ei înşişi victime, dar victime care înaintea plutonului de execuţie încă îl lăudau pe Stalin şi statul sovietic! Era un vârtej gigantic al răului care, așa cum am spus în articolul precedent, nu poate fi explicat psihologic ci mai degrabă teologic. Spre deosebire, în Germania, unde era instaurat alt regim satanist, cel nazist, în perioada în care Hitler părea că scăpase deja de majoritatea celor care îl contestau, a putut avea loc mişcarea de rezistență a rudelor celor cu deficienţe severe care fuseseră executaţi în secret. Acestă mişcare a prins putere după seria de predici rostite de episcopul catolic Clemens August Graf von Galen, în care acesta condamna eutanasia, sterilizarea forţată, lagărele de concentrare şi teroarea produsă de Gestapo. Pe lângă acestea, Von Galen a condamnat public şi politicile rasiale ale naziştilor, toate acestea în 1941, când naziștii erau în culmea puterii lor!
Von Galen folosise foarte inteligent cultul pentru eroi al naziștilor, întrebând într-o predică de-a sa dacă tinerii care s-au întors invalizi de pe front vor fi și ei eutanasiați, de vreme ce nu mai putea lucra să își câștige pâinea (asta fiind o mare obsesie a lui Hitler, care prețuia viețile oamenilor în kilograme de cartofi și pâine). Predici ca aceasta nu aveau cum să nu sensibilizeze mare parte din populație si, ca rezultat, simpatia şi sprijinul din partea publicului au făcut ca episcopul să nu poată fi judecat şi trimis în lagăr, fiind doar reţinut la domiciliu până la sfârşitul războiului.
Alături de Von Galen au fost o mulţime de clerici catolici sau protestanţi, dar şi oameni din afara Bisericii, care au condamnat politicile naziste, mergând cu rezistenţa la regimul nazist până la tentativele de asasinare a lui Hitler, lucruri care nu am auzit sa le fi încercat cineva în URSS…
Fratii Scholl
În perioada aceea neagră, episcopul Van Galen a ales să predice în Germania împotriva crimelor naziștilor, condamnând public eutanasia, sterilizarea fortată, lagărele de concentrare, politicile rasiale și teroarea produsă de Gestapo. Toate acestea au fost scoase la lumină în seria de predici care au circulat prin mare parte din Germania de atunci. Neavând curaj să îl ucidă pe marele episcop, ca să nu își pună în cap mulțimea de oameni care îl ascultau, autoritățile naziste l-au închis la domiciliu, urmând ca la sfârșitul războiului să îl execute pentru trădare. În schimb, în 1943, Gestapoul i-a prins pe câțiva dintre tinerii creștini care vreme de doi ani îi răspândiseră predicile și care militau împotriva crimelor autorităților germane, după cuvântul episcopului Von Galen. Între aceștia, cei mai cunscuți erau frații Sophie și Hans Scholl, conducători ai mișcării „Weiße Rose” (Trandafirul Alb), care după ce au mărturisit martiric împotriva autorităților naziste în fața anchetatorilor și judecătorului, au fost uciși prin decapitare. Cu o credință tare și curaj fantastic, aceștia răspândiseră predicile lui Von Galen chiar în rândurile armatei germane și ale studenților, știind bine ce li se va întâmpla dacă vor fi prinși. Frumoși cum ne închipuim că sunt îngerii, curajoși ca marii sfinți și martiri pomeniți în Biserică, frații Sophie și Hans Scholl au înfruntat direct Răul cel mai mare, fără să se sperie și fără să dea înapoi.
În timpul acesta, în URSS victimele mureau lăudandu-şi criminalii iar cei care au scăpat reeducării aşteptau cuminţi să-şi ia locul înapoi în societatea înrobită.
Între cei care au scăpat cu viaţă din „reeducare” a fost şi Lev Gumiliov (cel citat de Vladimir Putin în 2012), al cărui tată natural, marele poet rus Nicolai Gumiliov, a fost ucis la ordinul partidului şi a cărui mamă, poeta Anna Akhmatova, a fost şi ea cercetată, închisă şi apoi supusă la tot felul de presiuni din partea comuniştilor sovietici. Concluzia lui, după ce a fost închis de mai multe ori, a fost că represiunea violentă e, într-un fel, o restabilire a unei ordini naturale sau, în fine, că asta poate da naştere unei ordini sociale naturale, până la urmă. Spre exemplu, pentru Gumiliov „Jugul tătărăsc” pus ruşilor de „Hoarda de aur”, adică ocuparea Rusiei de către mongoli, între anii 1237 şi 1480, nu a fost tocmai un jug, ci o benefică conlucrare.
Ocuparea Rusiei kieviene de către mongoli nu a fost o catastrofă, spune el, chiar dacă a dus la moartea unui număr mare de ruşi, la distrugerea principalelor oraşe ale lor şi la instaurarea unui regim dur, ci a fost salvarea Rusiei de la expansiunea Europei, care i-ar fi pervertit substanţa, dacă nu era „salvată” de mongoli. Gumiliov spune că mongolii au fost pentru ruşi ceea ce au fost romanii pentru europeni (chiar dacă hoardele lor au reuşit să ucidă în scurt timp cam 11% din totalul populaţiei de atunci a planetei). Aşadar violență oarbă de stat este până la urmă benefică pentru Gumiliov, aşa cum se pare că ar gândi majoritatea ruşilor.
Una peste alta, Gumiliov ajunge să fie numit noul patron al teoriei marelui stat Euroasiatic care ar trebui să se întindă de la Vladivostok până în Occidentul european, cu capitala la Moscova, chiar dacă ideea acestui stat-imperiu nu era a lui – mai fusese vehiculată de diaspora rusă de după 1917. Când vorbim de diaspora rusă avem de cele mai multe ori în minte imaginea unor oameni care au refuzat să colaboreze cu comuniştii şi au plecat în Occident să-şi salveze vieţile şi sufletele curate, rezistând astfel regimului criminal. Numai că acestă emigraţie a fost mai degrabă un athanor în care s-au amestecat printre oamenii de bună credinţă tot felul de troţkişti, teologi amestecaţi cu anarhişti, agenţi infiltraţi ai Kominternului şi ai serviciilor secrete sovietice, cu artişti şi oameni de ştiinţă veritabili. De altfel, destui dintre ei au fost şi una şi alta…
Din acest mediu al diasporei ruse de după 1917 a apărut curentul euroasianismului, printre unii dintre cei care lăsaseră ţara în urmă să scape cu viaţă, dar se simţeau încă legaţi sufleteşte de Maica Rusie, cu atât mai mult cu cât se simţeau străini de Occident. Iar ideea unui excepţionalism rus era oarecum inevitabilă pentru cei care aveau conştiinţa că vin din cea mai mare ţară din lume, cu o istorie militară şi cu o fantastică elită ştiinţifică, intelectuală şi artistică. Intrarea Țarului Alexandru I în Paris, în 1815, în fruntea trupelor ruseşti şi a coaliţiei care l-a înfrânt pe Napoleon, apoi a trupelor sovietice în Berlin, în 1945, au marcat profund viziunea pe care o au ruşii asupra istoriei.
Poate că destinul lor e să stăpânească peste toată Eurasia, gândesc multi ruşi de vreo două sute de ani… Aşa că Marea Uniune Sovietică a trezit multora din diaspora rusă sentimente amestecate: o fi comunismul criminal, dar ce frumos stapânește naţia ruso-turcic-mongolă peste Asia şi Europa, exact cum visau patrioţii la începutul secolului XX!
Un exemplu pentru acest mod de gândire e Ghiorghi Vernadski, fugit în 1920 din Rusia. Ajuns cetățean american și apoi chiar membru al elitei universitare americane, ca profesor la Yale University, își păstrează ideile comune intelectualilor ruși care credeau în destinul de mare putere dominantă peste Europa și Asia a Imperiului condus de la Moscova. El îl anticipează pe Gumiliev cu câțiva ani, văzându-i și el pe mongoli ca personaje pozitive pentru istoria rușilor și deplângând încercarea de occidentalizare a Rusiei de către Petru cel Mare.
Revenind la Gumiliov, acesta a fundamentat ideea noului stat monstru, a Imperiului Euroasiatic, dar mai era de lămurit setul de valori după care va fi condus noul Leviathan. Aici intră în scenă Alexandr Dughin, care preia ștafeta euroasianismului. Omul acesta, după ce a făcut o mărturisire de credință practic satanistă recomandându-se drept adept al lui Aleister Crowley, condamnată chiar de Biserica Rusă în 2002, a produs și direcția politică nouă ce va trebui aplicată în noul Imperiu. Dughin declara cu ceva ani în urmă, și nu am auzit să retracteze, că a venit vremea să se renunțe la Logos (Hristos Cuvântul) și să se caute Haosul, Neființa, pentru că viața a fost făcută din nimic, așadar haosul și nimicul sunt fecunde – din ele poate apărea viață. Da, asta e cea mai anti-creștină afirmație posibilă, dar e făcută de ideologul cel mai influent al noii Rușii imperiale, care Rusie ar trebui să stăpânească peste Europa și Asia, pretinzându-se creștină…
Teoria politică a lui Dughin pornește de la premiza că Internaționala a Treia comunistă, Al Treilea Reich și A Treia Romă trebuie unite pentru a se trece la nivelul politic următor, la o orânduire care să le cuprindă pe toate, de vreme ce capitalismul și liberalismul euro-atlantic ar fi fost depășite (idee comună și comuniștilor și naziștilor dintotdeauna). Conținutul moral al noii orânduiri ar fi dat de un fel de nouă „ortodoxie asiatică” ce cuprinde natural și „ateismul ortodox”. Despre „Ortodoxia rusă”, Dughin spune că nu e neparat creștină, ci mai degrabă o tradiție specifică, preluată din Bizanțul concurent Apusului, distrus de Apus, și cultivată vreme de o mie de ani de la Moscova, până în cel mai îndepărtat cătun din Siberia. Într-un fel, logica acestor idei extreme ar putea fi cea a unui popor îndepărtat de Dumnezeu care poate produce noul totalitarism, oricât de nefiresc sau distrugător ar fi (într-o lume în care să fie împlinit comunismul și nazismul în același timp).
Și se vede că planul a început să fie pus în aplicare de Putin, așa cum de altfel a anunțat, cu largul concurs al poporului asupra căruia stăpânește și care este, după toate semnele, inert moral!
Bun, rușii au Evanghelia lui Hristos de 1000 de ani, dar, cum spunea Simion Mehedinți, un popor valorează atât cât a înțeles din Sfânta Scriptură, ori istoria Rusiei ne arată că mulți din ruși nu au înțeles mare lucru din aceasta…
Așa că dacă ar exista „Lumina Orientului”, despre care vorbeau rusofilii, care să vină de la Moscova și Sankt Petersburg, aceasta ar fi o lumină întunecată.
