Opţiunea culturală și politică a liderilor românilor din secolul XIX şi de la începutul secolului XX a fost orientată clar către Civilizația Occidentală. La fel a fost și în preajma celui de-al II-lea Război Mondial. Făuritorii Unirii au fost detestați și urmăriți de naziști, calomniați și omorâți în închisori de către comuniști (tovarășii naziștilor).

un articol de Anca Cernea și Mihaela Bărbuș.

Dacă aceste idei şi aceste personalităţi sunt încă și acum bârfite și ignorate, dacă nu sunt prezentate noilor generații așa cum se cuvine, nu avem altă explicație decât aceea că mare parte dintre istoricii și personalitățile noastre publice actuale sunt fie trădători, fie jalnice Chiriţe post-marxiste prost englezite. În comparaţie, Chiriţa lui Alecsandri este un personaj simpatic, în efortul ei de a-și depăși condiția de parvenită, ea nu încearcă să impună nației întregi complexele ei de inferioritate. Și, ca prin farmec, din talmeș-balmeș-ul spontan de autori de cărți și de manuale, articole și discursuri, iese la iveală tocmai ceea ce dușmanii României vor să creadă lumea (și românii înșiși) despre 1 Decembrie 1918.

Mai întâi, realizatorii Unirii de la 1918 au fost etichetați de comunişti drept criminali. Apoi au fost minimalizați şi anexați osanalelor aduse marelui cârmaci. Lucrurile nu s-au îndreptat în ultimii trezeci de ani, ba chiar au mers mai rău sub anumite aspecte. Cei mai publicaţi istorici ai noştri, în frunte cu Boia (tradus de ruși, premiat de nemți, decorat de unguri), adoptă o atitudine de dispreț faţă de Unire. Se pierd în detalii, nu fac conexiuni, nu sunt capabili de sinteze, ignoră conceptele de politică istorică şi de filtru moral. Nici măcar nu iau în discuţie adevărul sau binele comun. Singur lor grijă pare a fi satisfacerea furnizorilor de granturi şi părerile colegilor. Aşadar, istoriografia noastră actuală reflectă preponderent politica istorică ruso-germană, care este acum dominantă. Dacă în perioada stalinistă ni se spunea că limba pe care o vorbim nu e românească, acum suntem informaţi că nu am prea existat, că nu am contat, că, de fapt, nici merităm să existăm sau să contăm.

Faptele însă spun altceva. Existența României de astăzi se datorează unei rezistențe de secole în fața năvălitorilor și asupritorilor, unor eforturi stăruitoare pentru emanciparea românilor, unor jertfe de sânge imense aduse de militarii români și de populaţia civilă a Vechiului Regat în Primul Război Mondial, unor suferinţe îngrozitoare trăite atunci sub ocupaţia germană şi în refugiu, iar mai târziu, altor jertfe de sânge, în cel de-al Doilea Război Mondial și apoi în închisori comuniste, în lagăre sovietice şi în afara lor, pe timpul lui Stalin, Groza, Dej şi Ceauşescu.

Dintr-un minim respect pentru cei de la care am moştenit o ţară, este cazul să ne reamintim astăzi motivele simple şi evidente pentru care înaintaşii noştri au făcut Unirea, adică adevăruri de bază, pe care ceața diversiunilor încearcă să le ascundă, și să respingem minciunile care denaturează importanța actului de la 1 Decembrie 1918.

Vom trece aici în revistă pe scurt câteva dintre acestea.

Adevăruri:

1. Românii trebuiau să aleagă unirea atunci când Providenţa le-a oferit această şansă. Unirea tuturor românilor a fost dorită și pregătită cu mult înainte de 1918. România Mare a fost creată politic şi administrativ în 1918, însă nu atunci au făcut românii cunoştinţă unii cu alţii, cum dau de înţeles Boia şi adepții săi.

După multe nenorociri care s-au succedat în istoria românilor, într-o vreme în care legăturile dintre români erau slabe, înfiinţarea Bisericii Române Unite şi a şcolilor sale a schimbat mersul lucrurilor. Din încrederea în adevăr şi ordine a dascălilor Blajului şi cu dragostea lor de oameni și de neam și conștientizarea profundă a originii noastre latine, s-a creat în timp o cultură care s-a răspândit peste Carpaţi (i). A dat rezultate pentru că reprezentanții ei erau motivați de un spirit de slujire, nu de pofta de putere și mărire. Comunitatea românească a devenit puternică, a creat structuri politice, ca cele din Vechiul Regat sau, în condiţii diferite, Partidul Naţional Român din Transilvania. Au apărut lideri remarcabili ca Bărnuţiu, Kogălniceanu, Brătienii, P.P. Carp, Gheorghe Pop de Băseşti, IPS Vasile Suciu, Iuliu Maniu etc.

Astfel, s-au întărit conexiunile dintre români şi s-au putut folosi şansele care au apărut ulterior, făcând posibilă schimbarea spectaculoasă a situației politice a românilor într-un timp relativ scurt, Marea Unire, România Mare.

Mai târziu, făuritorii Unirii și principalii continuatori ai acestora, toţi liderii partidelor democratice, toţi episcopii greco-catolici şi multe alte personalităţi politice, militare şi academice, au fost duşi în gulaguri, la Sighet şi Râmnicu Sărat, de către ruşi, cu colaborarea trădătorilor locali. Cei care doreau distrugerea României au înțeles că nu își pot atinge scopul fara batjocorirea Unirii și uciderea celor care au realizat-o. În încercarea de a-și promova versiunea lor măsluită a istoriei, pentru a justifica dezmembrarea țării noastre, dușmanii României i-au închis și omorât pe cei care afirmau cu curaj istoria adevărată – cum a fost Gheorghe Brătianu.

2. Argumentele lui Gheorghe Brătianu legate de Basarabia rămân valabile.
Și pentru că nu a acceptat să renunţe la afirmaţiile sale despre Basarabia, Gheorghe Brătianu, profesor universitar de istorie şi veteran al Primului Război Mondial, a fost ucis în chinuri, la închisoarea din Sighet, înfiinţată la comanda consilierilor sovietici.
Ruşii nu au nicio legătură istorică de prietenie cu Moldova de peste Prut. E vorba doar de violenţa expansionistă a unei ţări veșnic agresive.

Imagine: Expansiunea teritorială a Rusiei între 1300 și 1450.Rusia a ocupat Basarabia din motive militare, pentru a stapani gurile Dunarii.

Cea mai clară dovadă este evoluţia hărţii Rusiei şi rezumatul cronologic realizat de Gheorghe Brătianu la sfârşitul cărţii sale „Basarabia – Drepturi Naţionale şi istorice”. Îl redăm aici, ca argument care vorbește de la sine, fără să fie nevoie de prea multe comentarii.

1359 Data când a fost fondat principatul Moldovei.
1392 Prinţul Roman, domn al Moldovei de la munte la mare.
1465 Ştefan cel Mare al Moldovei le ia valahilor fortăreaţa Chlia pe Dunăre.
1484 Sultanul Baiazid II cucereşte Chilia şi Cetatea Albă.
1538 Sultanul Soliman I răpeşte Moldovei Bugeacul şi Tighina.
1656 Tratat între Gheorghe Ştefan al Moldovei şi ţarul Rusiei; vor fi înapoiate Moldovei posesiunile moldoveneşti anexate de turci.
13 aprilie 1711 Tratat de alianţă ruso-moldovenesc între Petru cel Mare şi Dimitrie Cantemir. Frontiera Nistrului este recunoscută de Rusia.
1714 Se constituie „raiaua” otomană Hotin.
1739 Rusia ocupă Moldova.
1769 – 1774 Rusia ocupă Principatele.
1792 Tratatul de la Iaşi. Frontiera imperiului rus atinge cursul inferior al Nistrului.
1793 După a doua împărţire a Poloniei, frontiera rusească atinge cursul superior al Nistrului.
1806 – 1812 Rusia ocupă principatele.
1807 Tratatul de la Tilsit. Ruşii îşi manifestă pentru prima oară pretenţia de a păstra Basarabia (Bugeacul).
1809 Rusia proclamă anexarea Principatelor.
1810 – 1811 Negocieri ruso-turce: turcii refuză ca frontiera să fie pe Siret. Compromis pentru ca frontiera să fie pe Prut.
28 mai 1812 Tratatul de la Bucureşti. Rusia păstrează „Basarabia” întinsă pe tot malul stâng al Prutului.
1817 – 1828 Colonizarea Basarabiei meridionale.
1853 Rusia ocupă Principatele.
1854 – 1857 Austria ocupă Principatele.
1856 Tratatul de la Paris; Moldovei i se retrocedează judeţele Basarabiei meridionale.
1859 Unirea Principatelor.
1870 Rusia se eliberează de angajamentele tratatului de la Paris.
8 iulie 1876 Convenţia austro-rusă de la Reichstadt: în cazul împărţirii imperiului otoman, Austro-Ungaria îşi atribuie Bosnia iar Rusia Basarabia meridională.
16 aprilie 1876 Convenţie ruso-română pentru trecerea armatei ruse. Garanţia actualei integrităţi a României.
17 februarie 1878 Tratatul de la San Stefano. Rusia revendică Basarabia meridională şi păstrează pentru România, ca o compensaţie, Dobrogea.
Martie 1878 Nemulţumit de refuzul României, cancelarul rus ameninţă cu ocuparea României.
13 iulie 1878 Tratatul de la Berlin. Puterile recunosc Rusiei dreptul asupra Basarabiei meridionale.
Aprilie – noiembrie 1917 Mişcări pentru autonomia Basarabiei ca urmare a revoluţiei din Rusia
2 decembrie 1917 Proclamarea republicii democrate federative moldoveneşti
5 – 13 ianuarie 1918 Intervenţia trupelor române pentru a pune capăt anarhiei din Basarabia. Ruptura relaţiilor dintre România şi Soviete.
24 ianuarie – 6 februarie 1918 Proclamarea independenţei Basarabiei
5 martie 1918 Convenţia ruso-română pentru aprovizionarea în Basarabia şi schimbul de prizonieri. Nu s-a aplicat.
27 martie – 9 aprilie 1918  Sfatul Ţării votează, păstrând anumite drepturi de interes local, unirea cu România
10 decembrie 1918 Sfatul ţării votează unirea necondiţionată.
1919 Problema Basarabiei la Conferinţa de Pace.
3 martie 1920 Nota celor patru puteri aliate care-şi afirmă intenţia de a recunoaşte suveranitatea României în Basarabia.
Sept. -noiembr. 1920 Negocieri între România şi URSS
28 oct. 1920 Tratatul de la Paris: Franţa, Imperiul Britanic, Italia şi Japonia recunosc unirea Basarabiei cu România.
27 martie –  2 aprilie 1924 Conferinţa ruso-română de la Viena şi noi pretenţii ale URSS
9 februarie 1929 URSS aderă la pactul Briand-Kellog şi astfel recunoaşte că este în relaţii paşnice cu România.
1931-1932 Negocieri ruso-române cu privire la un pact de neagresiune.
3 iulie 1933 Convenţia de la Londra pentru definirea agresorului semnate de URSS cu toţi vecinii ei.
9 iunie 1934 URSS şi România reiau raporturile diplomatice.
1935-1936 Negocieri ruso-române pentru un pact de asistenţă mutuală.
23 august 1939 Pactul ruso-german de la Moscova. Basarabia în sfera de influenţă rusă.
30 martie 1940 Discursul lui Molotov amintind că URSS nu a renunţat la Basarabia, dar că s-a angajat să nu o revendice printr-un război.
26 iunie 1940 Ultimatum sovietic cerând cedarea imediată a Basarabiei şi a Bucovinei de Nord.
28 iunie 1940 Guvernul român acceptă ultimatumul şi armatele roşii ocupă imediat teritoriul cerut de Moscova.
August 1940 Concentraţie masivă de forţe ruseşti înaintea arbitrajului de la Viena.
Ianuarie 1941 Trupele URSS încearcă să ocupe gurile Dunării.
22 iunie 1941 Trupele româneşti, luând parte la ofensiva germană contra URSS reiau Bucovina septentrională şi Basarabia

Nu mai detaliem atrocităţile comise de ruşi în secolul XX în Basarabia, violenţele, jafurile, incitările la revoluţie, arestările, deportările în gulag, interzicerea limbii române, colectivizarea, colonizarea, înrolarea românilor în armata URSS etc., etc.

“Rusia are în UE o influență mai mare decât țările membre” 

Constatăm însă că și astăzi influenţa rusă este foarte puternică, atât dinspre mediul bisericesc rusofil, cât şi dinspre cel neo-marxist, ca în cazul clasic al „Războiului gay din R. Moldova”, în care s-au certat între ei cele două categorii clasice de agenți de influență ai Rusiei: „progresiștii” LGBT-iști cu „conservatorii” pravoslavnici.

Influența rusească nu se manifestă doar în România şi Modova de peste Prut, ci şi în țările occidentale, în organizațiile internaționale, și, desigur, la cel mai înalt nivel al organismelor europene, cum se vede şi în exemplul amintit. Așa cum scria un jurnalist polonez, Rusia are în UE o influență mai mare decât țările membre. Prostia şi colaboraţionismul „elitelor” occidentale actuale îi amplifică efectele.

Maia Sandu, protejata Angelei Merkel s-a convins foarte târziu şi parţial să sprijine unionismul, cel puțin retoric, iar ministrul său de externe, deşi se lăuda recent că a cerut plecarea trupelor ruse din Transnistria, i-a acceptat totuşi pe „pacificatori” – pentru că Germania cere guvernului de la Chișinău să „rezolve conflictul transnistrean”. Rusiei, guvernul german nu-i cere să-și retragă trupele de ocupație, ci încheie afacerea Nord Stream 2 și stabilește soarta Europei de Est. Cum spuneam Rusia are în UE mai multă putere decât țările estice şi în foarte mare măsură această putere se exercită prin intermediul Germaniei.

Lumea aproape a uitat că România a pierdut Basarabia din cauza nebuniei Germaniei, care a împărțit lumea cu Rusia și a pornit un război mondial, după care anii au trecut, Germania a fost iertată de crime și lăsată să se reunifice, iar acum pretinde „să-și ia răspunderea pentru Europa”. România însă nu are voie să se unească. Presa ultrastângistă de tip hotnews, Adevărul sau g4media a adoptat de mult clişeul unionist = conservator = infrecventabil. Germanofilii de limbă română de o parte și de alta a Prutului trec drept ”europeni”, iar cine nu e de părerea lor e „antieuropean”.

Din păcate, noile generații de români învață istorie din manuale slabe, scrise de incompetenți sau de năimiți-pe-granturi. Politica românească de dincoace de Prut e inconsecventă față de dezideratul unirii cu Basarabia. Este dominată de o reţea ce pleacă de la PCR şi securitate şi se răspândeşte echidistant între milionarii corupți, nepoţii politici ai lui Iliescu, din PSD, caricaturile de liberali care îi fac pe Brătieni să se învârtească în mormânt, radicalii de tip leninist din USR şi falșii patrioți, rusofilii de la AUR, promovați pe față de Sputnik. Nu e de mirare că nu vedem rezultate.

Cauza Moldovei de peste Prut a fost la cheremul ruşilor și în timpul URSS și în ultimii 30 de ani. Nu a fost cunoscută şi apărată coerent si serios, cum ar merita cei care s-au sacrificat pentru ea. Speranţa însă rămâne în tradițiile preluate din familie, care s-au dovedit mult mai puternice și mai rezistente decât se credea, în iniţiativele locale, care iată, în ciuda tuturor greutăților și trădărilor de sus, fac să crească acum, sub ochii noștri, dorința basarabenilor de a reveni în hotarele României.

3. Unitatea de limbă a fost si este deosebit de importantă, reală şi caracteristică spaţiului locuit de români. Nimeni nu poate nega că de la Timişoara la Chişinău şi de la Satu Mare la Tulcea se vorbeşte aceeiaşi limbă de origine latină şi că particularităţile regionale sunt neimportante. La fel era şi acum 100 de ani. Prin comparaţie, de exemplu, dialectul care se vorbeşte în nordul Germaniei este mult diferit de cel care se vorbeşte în sud, cum diferite sunt şi cultura și felul de a fi al oamenilor. Nu întâmplător, după 1990, românii au emigrat cu precădere în ţări ca Italia şi Spania, unde înţeleg chiar și fără să înveţe o mare parte din vocabular, gramatica e asemănătoare cu cea a limbii române şi pot identifica expresii familiare. Este absolut normal ca cei care vorbesc limbi înrudite să se înţeleagă şi să se simtă între ei „ca acasă”. De aceea un român poate trăi fără prea mari dificultăți în Spania sau în Italia. Dacă asemănărille dintre limbile noastre, totuşi diferite, sunt atât de puternice, comuniunea creată de o singură limbă vorbită fără dialecte pe un teritoriu delimitat clar este, evident, cu mult mai importantă și mai strânsă. Cum spune Thomas Sowell, numai intelectualii pot ignora unele evidenţe.

4. Sacrificiile făcute de români în Primul Război Mondial au fost imense. La o populaţie de aprox. 7.500.000 de oameni, preţul plătit de românii pentru Marea Unire s-a ridicat la peste 680.000 de militari şi civili ucişi, adică +/- 10% din populaţie (numai sârbii au pierdut un procent mai mare, 13% din populaţie), la care s-au adăugat distrugerile produse în urma bătăliilor, pagubele din timpul ocupaţiei şi hoţiile nemţilor în retragere.

Rezistenţa României e cu atât mai remarcabilă cu cât aliatul său, Rusia, s-a comportat deseori ca un inamic.

Deşi unii le minimalizează, bătăliile de la Oituz, Mărăşti şi Mărăşeşti au avut o importanţă deosebită, atât pentru Puterile Centrale, cât şi pentru Aliaţi. După înfrângerile din 1916, cu ajutorul misiunii militare franceze, armata româna a reușit să se redreseze și să țină inamicul ocupat în Est, sprijinind astfel semnificativ efortul aliaților în Vest. Aceste victorii s-au numărat printre puținele evenimente favorabile Antantei în 1917. Aliații au fost încurajați să își țină promisiunile față de noi. Moralul trupelor noastre a crescut și s-a evitat ocuparea Moldovei, care ar fi fost pentru noi o catastrofă de proporții incalculabile.

5. România s-a opus ameninţării bolşevice. În momentul încheierii păcii de după Primul Război Mondial, se ştia că ideologia bolşevică este criminală şi păguboasă, moral şi material, că bolşevicii erau lipsiți de legitimitate, că uciseseră sute de mii de oameni, că aruncaseră în aer bruma de civilizație din Rusia și că o sărăciseră. Se știa şi că proiectul lor era inaplicabil, dar distrugerea produsă de ei în realitate era uriașă. Pericolul bolşevic era absolut real. Ruşii făcuseră încercări de răspândire a revoluţiei și între români (si nu numai), însă au eşuat datorită faptului că populaţia era atașată de credință, voia proprietate privată şi viaţă normală, tradiţională. Cei care susţin că România a exagerat în folosul său pericolul roşu, că nu era clar ce făceau bolşevicii şi că informaţiile ce veneau din Rusia erau confuze, sunt fie istorici vânduți, care scriu la comandă politică, fie habarnbiști, care rostogolesc propagandă rusească din inconștiență.

Regimul lui Bela Kun a fost unul de teroare sovietică și constituia o amenințare pentru Europa. Kun (1885-1939) era un bolșevic format de Lenin (1870-1924). Fost prizonier de război în Rusia, a pus bazele Partidului Comunist Maghiar, împreună cu alți prizoniei de război, la Moscova, conform unui tipic ce a devenit ulterior clasic, din nefericire. După ce contele Mihai Karolyi (1875-1955), președintele Ungariei, și-a dat demisia (martie 1919), refuzând cererile Aliaților de concesii teritoriale, s-a format un guvern de coaliție din comuniști și social-democrați sub conducerea lui Kun. Kun avea sprijinul multor unguri, pentru că promisese ajutor rusesc pentru recuperarea teritoriilor pierdute de Ungaria în urma războiului. Ajuns la putere, ca orice comunist, Kun și-a înlăturat imediat partenerii de coaliție. Prin naționalizarea pământurilor a pierdut sprijinul țărănimii, iar burghezii și aristocrații l-au părăsit din cauza măsurilor de teroare luate împotriva lor.

Comuniștii lui Bela Kun au promis ca garantează libertatea de exprimare și de întrunire, educație gratuită (sunt primii care au introdus educația sexuală la copii de școală primară), drepturi lingvistice și culturale pentru minorități, drept de vot de la 18 ani, cu excepția clerului, a „foștilor exploatatori” și a altora, etc. În iunie 1919, au proclamat dictatura proletariatului și au naționalizat întreprinderile și locuințele, transportul, băncile, instituțiile medicale și culturale și toate terenurile cu suprafață mai mare de 40,5 hectare. Au recurs bineînțeles la metode violente, adică execuții decise de tribunale revoluționare, rechiziționări de alimente de la țărani și persecutii împotriva clerului. Acesta este contextul în care Armata Roșie maghiară a atacat pozițiile românești, la 20 iulie 1919, act care a dus la riposta noastră încununată de succes și la binevenita eliberare a Budapestei. 

Respingând agresiunile bolșevice marghiară și rusă, atât România, cât și Polonia au adus un imens serviciu Civilizatiei, evitând două decenii de asasinate, teroare și sărăcie. 

… și patru minciuni răsuflate

I. “Românii nu sunt aliați de încredere.”
Nu doar România, ci toate ţările din Est au nişte Boia sau Cristoiu, care nu fac altceva decât să calce în picioare istoria ţărilor lor sub pretextul « demitizării », ignorând complet că datoria conducătorior unei ţări este să-şi apere țara, nu să slujească Germania sau Rusia.

La sfârșitul secolului XIX era clar că România trebuia să facă parte dintr-o alianță puternică. Deşi contribuise decisiv la victoria împotriva turcilor, rușii au reușit să ia Basarabia și nemții le-au „lăsat-o” la Congresul de la Berlin (1878), la care s-au stabilit aranjamentele după înfrângerea turcilor. Astfel, în 1883, a avut loc aderarea la Tripla Alianță, formată din Germania, Austro-Ungaria și Italia. 

Numai Regele Carol I și câțiva miniștri au știut atunci de acest act, aceasta s-a întâmplat datorită unei lacune de redactare a Constituţiei, dar mai ales pentru că românii nu erau filogermani, ci filofrancezi și, în plus, erau ostili Austro-Ungariei din cauza tratamentului la care erau supuși românii transilvăneni. Alegerea Triplei Alianţe nu era ideală, însă a întărit întru-câtva noul Regat. Alternativa, pe atunci, nu era funcțională. În acea perioadă, francezii erau slabi, încă prea duși de avântul revoluţionar. Ca şi nemţii, aveau şi ei un mare şi vechi amor cu ruşii. Și nici cu turcii nu se aveau prea rău. Opţiunea pentru Tripla Alianţă a fost motivată mai întâi de oroarea faţă de Rusia. De aceea, a rămas celebră replica dată de P.P. Carp unui demnitar rus care l-a numit „germanofil”. Liderul conservator i-a întros-o spunându-i că acestea sunt doar bârfe şi că el nu este germanofil, ci rusofob. 

Tripla Aliaţă era o alianţă defensivă. Dupa asasinarea arhiducelui Franz-Ferdinand, Austro-Ungaria s-a considerat victimă și îndreptățită să riposteze prin declanșarea unui război (fără să consulte Italia și România). Ulterior, lucrurile au luat proporții continentale (şi apoi mondiale), care au depășit cu mult miza pedepsirii atentatului de la Sarajevo. Italia a părăsit Tripla Alianță în 1915. Nici România, nici Italia nu au luptat decât alături de Antantă (alianţa politico-militară dintre Franţa şi Imperiile Rus şi Britanic). Oricum, nu erau obligate moral şi politic să pornească împreună cu Germania și Austro-Ugaria la ocuparea Europei și să urmeze un demers nebunesc și criminal.

Austro-Ungaria arătase ce poate în Transilvania și să nu ne închipuim că Germania nutrea sentimente mult mai prietenoase față de români. Dimpotrivă, era pregatită de război total. După intrarea României în război, la consulatul german din Bucureşti au fost găsite o cantitate de explozibili suficientă pentru a distruge Bucureştiul şi fiole cu agentul patogen al morvei (o boală a cailor care, dacă se raspândea, ar fi afectat grav transporturile).

II. “Jocul diplomaţilor combinat cu personalitatea şi frumuseţea Reginei Maria au făcut România Mare.”
Este adevărat că tăria de caracter, curajul personal şi dăruirea Reginei Maria i-au încurajat pe români să lupte, să reziste barbariilor nemţilor şi să îşi păstreze speranţa. E adevărat şi că Regina era deosebit de frumoasă şi că prin ţinuta sa cu adevărat regală și prin inteligența sa a impresionat și pe oamenii de rând și pe conducătorii de state şi de armate, şi că acest lucru a ajutat România. Totuşi, e simplist să se afirme că cei pe care i-a impresionat personalitatea ei puteau să ia decizii doar pe considerente estetice sau mondene, oricât de mult ar fi îndrăgit-o. În plus, nu se poate ignora că, pe lângă mulţi admiratori, Regina Maria a avut destui critici, atât în ţară, cât şi în străinătate. 

De asemenea, nu se poate contesta rolul foarte important ale acţiunilor diplomatice, al priceperii şi patriotismului celor care au pledat pentru noi. Totuşi, nimeni nu ar fi luat în seamă interesele românilor dacă nu existau argumente reale, sprijinite de jertfele imense aduse de români pe câmpul de luptă. Şansa providenţială din 1918 a fost fructificată pentru că, din fericire, majoritatea românilor de atunci şi-au îndeplinit pe cât au putut partea lor de responsabilitate, de la familia regală, liderii politici şi ofiţerii superiori, la ostaşii şi civilii de rând.

III. “Romania Mare a fost un capriciu al soartei.”
“România are prea mult noroc pentru a mai avea nevoie de politicieni” este o vorbă de duh a lui P.P. Carp şi nimic mai mult, nu are nicio valoare de analiză istorică. Nu se poate vorbi de noroc în condiţiile în care muriseră sute de mii de tați, fii, soți și frati, din toate satele din România, după cum atestă nenumăratele monumente ale eroilor din Primul Război Mondial din toate localitățile de pe tot cuprinsul Vechiului Regat. Nu au fost un noroc nici pagubele produse de hoardele lui Mackensen, epidemia de febră tifoidă, pericolul bolşevic rus şi maghiar, paralizarea administraţiei de către personalul unguresc etc. Dificultăţile au fost imense, chiar după terminarea războiului, însă au fost depăşite, tocmai pentru că românii şi-au dorit Unirea şi au vrut să folosească şansa oferită.

IV. Pacea de după Primul Război Mondial şi implict România Mare sunt rezultatul unor planuri ale francmasoneriei
Această afirmaţie satisface numai orizontul intelectual al consumatorilor de broşurele care zac necumpărate pe tejghelele chioşcurilor. Așa cum bine se știe, teoriile și practicile de natură religioasă, secretismul, unele acțiuni politice, mai ales cele anticreștine, ale diferitelor forme de francmasonerie erau (și sunt) în contradicție cu învățătura Bisericilor catolică si ortodoxă. Aceasta nu înseamnă că, de-a lungul istoriei, influența francmasonilor a fost omogenă ca eficiență și direcții. Actiunea francmasonilor nu era (și nu poate fi) perfect coordonată, omnipotentă și omniprezentă. Pe de altă parte, chiar dacă unii dintre pașoptiștii români remarcabili au aparținut masoneriei și au avut un rol benefic în modernizarea țării, nu se poate spune că au făcut asta pentru că au aplicat un plan concret și deci că România modernă ar fi produsul unor urzeli secrete.

La sfârșitul Primului Război Mondial, niciunul dintre liderii români importanți nu era mason. Alexandru Vaida Voievod a intrat în această organizație ca gest de sacrificiu. (A făcut acest gest pentru a putea acționa ca reprezentant român, folosindu-se de poziție în masonerie, nu a acționat ca vector al masoneriei, folosindu-se de poziția sa printre români.)

Dacă privim lucrurile la nivelul întregii Antante, putem spune că mulţi lideri ai acesteia, militari şi politici, precum și trupa şi civilii erau credincioşi. E adevărat că războiul aduce deznădejde şi cinism (sindrom întâlnit adesea la unii intelectuali umaniști), însă e şi mai adevărat că e foarte greu de găsit un ateu în tranşee, după cum spun englezii, care se pare că au aceasta expresie chiar din Primul Razboi Mondial.

Jon Ebel, autorul cărţii “Credinţa în luptă: religia şi soldatul american în Primul Război Mondial“ spune că după ce a examinat, timp de opt ani, numeroase ziare, literatură de război, jurnale personale şi publicaţii, a constatat că războiul nu a slăbit, ci, dimpotrivă, a întărit credinţa celor care au trăit această experienţă. Figura lui Hristos de om gata de jertfă, activ în slujba binelui, a încurajat implicarea în lupta pentru o cauză dreaptă. Ebel afirmă chiar că, deşi unii au rămas atei, „fără influența puternică a creștinismului, este dificil de imaginat implicarea Americii în război”.

Şi Nicolas Arata, în lucarea „Cum credinţa creştină i-a ajutat pe soldaţii de pe Frontul de Vest al Primului Război Mondial să facă faţă sindromului de stres posttraumatic„ susţine că rugăciunile, lecturile din Biblie şi nădejedea în Dumnezeu au fost un sprijin real pentru militarii britanici, ajutându-i să depăşească ororile şi stresul luptelor. Prestigiul preoţilor catolici militari a crescut, între altele, pentru că nu ezitau să meargă în zone de mare risc ca să îi încurajeze pe soldaţi sau să dea Sfintele Taine celor în stare critică. Şi în rândul anglicanilor credinţa a avut un rol important.

Mulţi tineri care studiaseră în instituţii prestigioase au devenit capelani. Din cei 723 de capelani anglicani britanici, 411 erau educați la Oxford şi 64 la Trinity College de la Dublin. Probabil că puţini dintre ei se gândeau să implice în viaţa creştină înainte de 1914. După război, unii au ales să devină preoţi sau misionari în colonii. În 1940, din 111 episcopi britanici anglicani activi, 32 fuseseră capelani militari între 1914-1918. Pentru intelectuali de talie mondială, ca C.S. Lewis, J.R.R. Tolkien şi Christopher Dawson, războiul, cu experienţa tranşeelor, a spiritului de sacrificiu şi camaraderie trăite acolo, a fost un prilej de a-L găsi pe Dumnezeu sau de a întări legătura cu El. Cariera lor ulterioară nu a fost o pledoarie pentru pacifism, ci pentru implicarea în luptă de partea binelui şi pentru încredrea în puterea acţiunii şi sacrificiului celor mulţi şi neobservaţi.

În Franţa socialistă şi anticlericală, lucrurile par şi mai suprinzătoare. Încă de la începutul conflictului se intensifică evlavia faţă de Preasfinta Inimă a lui Isus, foarte legată de istoria Franţei, în parte neglijată înainte de Revoluţie şi practicată cu intensitate variabilă după aceea. Creştinii civili, preoţii şi episcopii împart soldaţilor rozarii, iconiţe, drapele şi fanioane cu semnul Preasfintei Inimi (de ordinul milioanelor) şi îi încurajează să se roage cu stăruinţă. La 11 iunie 1915, episcopatul francez închină ţara Preasfintei Inimi. La 7 septembrie, la Meux, oraş pe râul Marna, episcopul Emmanuel Marbeaux promite Maicii Domnului că va construi un monument în cinstea ei dacă oraşul va fi cruţat de lupte şi distrugeri. La 8 septembrie, în sărbătoarea Neprihănitei Zămisliri (în calendarul apusean), are loc prima victorie importantă a francezilor. În mod greu de explicat, într-un moment în care toate şansele erau de partea nemţilor, aceştia se retrag, deşi anunţaseră că vor fi „în două zile la Paris” (ii).

Bazilica Sacré Coeur de la Paris şi sanctuaul de la Paray-le-Monyal, locuri importante pentru evlavia la Preasfanta Inimă, sunt frecventate foarte intens, zi şi noapte. Se fac rugăciuni la sfinţii patroni ai Franţei, Genoveva şi Martin de Tours, dar şi la Ioana d’Arc şi la o soră carmelitană de la Lisieux, Tereza a Pruncului Isus şi a Sfântului Chip, care încă nu fuseseră canonizate.

Numărul unităţilor care pun pe drapele emblema cu Preasfânta Inimă este atât de mare încât, în 1917, Gen. Philippe Petain, pe atunci şef al Marelui Stat Major, emite un ordin prin care cere eliminarea „oricăror acte cu caracter confesional care ar constitui o violare a libertăţii de conştiinţă şi a neutralităţii statului francez”. Ofiţerii închid ochii şi soldaţii continuă să se consacre individual Preasfintei Inimi, se roagă rozariul şi poartă medalii religioase la vedere, de obicei la cureaua de la ceas.

În acest timp, în 1915, la Padova, oraşul Sfântului Anton, apare îniţiativa medaliilor cu scapularul Preasfintei Inimi. La 5 ianuarie 1917, Italia este închinată Prerasfintei Inimi, cu binecuvântarea Papei, în cadrul unei slujbe la care au participat sute de preoţi. Revenind în Franţa, la 26 martie 1917, la Paray-le-Monial, are loc binecuvântarea solemnă a drapelelor naționale ale Franței, Angliei, Belgiei, Italiei, Rusiei, Serbiei, României şi Japoniei. România este reprezentată de Prinţul Vladimir Ghika, viitorul fericit martir. Cel care spunea că a devenit catolic pentru a fi un mai bun ortodox privea această sfinţire a steagurilor ca „un început de reconstituire a creştinătăţii, produsă de o trezire a conştiinţei lumii.”

La 21 martie 1918, Ludendorff a lansat ofensiva pentru separarea armatei franceze de cea britanică și cucerirea Amiens-ului. La 26 martie, Poincaré și Clemenceau, generalii Pétain și Foch, lordul Milner și generalul Haig decid să creeze un comandament unic, care este încredinţat generalului francez Ferdinand Foch (1851-1929). În iulie, Cartierul General al Armatelor Aliate este instalat la Bombon (departamentul Seine-et-Marne). În mica biserică din localitate, în fiecare duminică, generalul Foch participă la slujbă (iii).

La propunerea Pr. paroh Paul Noyer, la 16 iulie 1918, generalul Foch consacra Preasfintei Inimi toate armatele aflate sub comanda lui. La 18 iulie, lansează ultima contraofensivă. De atunci, armatele aliate au continuat să avanseze până când nemţii au cerut armistițiul, la 11 noiembrie, în sărbătoarea Sf. Martin de Tours, unul dintre patronii Franţei. Martin de Tours este un sfânt soldat, ca şi Sfinţii Victor, Mina şi Vichentie, care se serbează în aceeiaşi zi în calendarul bizantin.

Chiar dacă nu toate cele de mai sus sunt incluse printre minunile confirmate oficial de către Biserica, ele concordă cu mesajele unor apariţii recunoscute de autorităţile ecleziale, ca cele de la Paray-le-Monial, Fatima, La Salette sau Pontmain. Este o realitate faptul că multe suflete au fost atinse de credinţă în timpul situaţiilor extreme din război şi că exista o “coincidenţă” între rugăciuni şi răspunsul primit prin evenimentele istorice. Atât pentru combatanţi, cât şi pentru civili, credinţa a fost importantă, ca fenomen de masă, la oamenii simpli şi la intelectuali remarcabili. Aceste lucruri sunt documentate. Nu avem destule motive să credem că francmasoneria (Rockfeller sau altcineva) ar fi dirijat destinul ultim al oamenilor şi al naţiunilor, chiar dacă a fost activă la încheierea păcii – prost gândite în anumite privinţe (iv) – de după Primul Râzboi Mondial.

În Romania, nu doar Prinţul Ghika nădăjduia în ajutorul dumnezeiesc. Toţi ostaşii români au purtat războiul creștinește. În mai 1915 este ales Protopop al preoţilor din armată în caz de mobilizare iconomul Constantin Nazarie, profesor la Facultatea de Teologie . Apar apoi Instrucţiunile referitoare la atribuţiile preoţilor definitivate in ordinul 3451/28.101915 al Marelui Stat Major, care stipuleaza ca “nicăieri preotul nu e mai la locul lui decât în momentele de mare emoţie şi de fiori prin care trece tot neamul în zilele de mobilizare, preludiul zilelor de mari sacrificii”. După cum arată Cornelia Mihailă, nu puţine au fost situaţiile în care preoţii au facut acte de eroism, de pildă “preotul locotenent Ştefan Ionescu, zis Cazacu, a salvat Drapelele Regimentului 3 Olt şi Regimentului 66, iar Arhimandritul maior Iustin Şerbănescu, călugăr de la Cernica şi confesorul Regimentului 21 Infanterie, a fost decorat cu Ordinul Mihai Viteazul pentru faptele sale de vitejie. Amândoi au murit pe front.”

Credinţa în Dumnezeu a creat, de fapt, cultura şi viziunea care au dus la Unire. Translvănenii s-au organizat in jurul Bisericii. Mişcarea politică şi asociativă de la sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX a acţionat tot în legatură cu Biserica. Toți episcopii greco-catolici, în frunte cu Mitropolitul Vasile Suciu, au sprijint foarte activ Unirea. Delegaţii la adunarea naţională au fost aleşi în marea lor majoritate în parohii. Blajul a fost considerat cel mai sigur loc pentru aterizarea avionului condus de pilotul Vasile Niculescu, care aducea de la Marele Cartier General Român documentele necesare Consiliului Naţional Român.

La 1 decembrie 1918, înainte să citească mulţimii punctele rezoluţiei adunării naţionale, episcopul Iuliu Hossu şi-a inceput cuvântarea prin a afirma că Unirea este o lucrare dumnezeiască: “Fraţilor! Ceasul plinirii vremii este acesta. Când Dumnezeu atotputernicul rosteşte prin poporul său credincios dreptatea Sa, însetată de veacuri…”

În 1918, avea 32 de ani. După peste 60 de ani, rămăsese la convingerea că Unirea a fost o “hotărâre mângâietoare şi fericitoare pentru nemul nostru” şi se declara bucuros să poat înregistra pe bandă “cu neîmbătrânita dragostea de atunci” cuvintele pe care le rostise în 1918.

Când a avut loc înregistrarea, era cardinal, avea 85 de ani şi o credinţă încercată foarte greu. Trecuse prin umilinţele din timpul ocupaţiei maghiare, prin ani grei în închisorile comuniste, între care cea de exterminare a elitelor de la Sighet, sfârşitul vieţii găsindu-l slăbit, departe de cei dragi şi supravegheat strict la mănăstirea Căldăruşani. Niciodată nu s-a plâns de poporul roman.

Nu trebuie decât să spunem adevărul

Orice român ar trebui să aibă şansa să înveţe simplu şi clar cum s-a facut România Mare. Acest lucru nu se întâmplă, mai ales din vina elitelor. Diplomaţii şi istoricii noştri parcă dorm în papuci sau poate aşteaptă ca lucrurile să devină grave.

MAE reacționeaza doar dacă Viktor Orban compară ocuparea Crimeii de către Rusia în 2014 cu Tratatul de la Trianon, iar istoricii nu reacționează niciodată. Nu ar trebui să ne mirăm. În MAE liber-schimbismul moral al lui Ștefan Andrei mai are și astăzi preaplecați admiratori, iar cunoștințele de istorie națională sunt pe alocuri superficiale, trezind întrebări asupra politicii de resurse umane a ministerului.

Daca cineva vrea sa consulte secțiunea Scurt istoric de pe pagina oficială a diplomației române, dă de o paginație greoaie, fără subtitluri, cu fraze lungi, scrise cu caractere foarte mici. Conținutul textului nu e foarte clar. Cititorul află, de exemplu, că după Congresul de la Paris (1856) “Imperiul habsburgic se confrunta în interior cu presiunea naţiunii maghiare care nu renunţase, nici chiar după eşecul revoluţiei de la 1848, la proiectul unei Ungarii independente în graniţele istorice”. Atât? Fără nuanțe, fără ghilimele? Care granițe istorice? Nu trebuia precizat că se vorbește de ceea ce considera Ungaria ca fiind “granițele sale istorice”? Putem presupune că ungurii se gândeau la “granițe istorice” care să nu cuprindă Transilvania? O Ungarie ce include Transilvania este, din perspectiva MAE al României, în “granițele ei istorice”? Mai departe ni se spune că Tratatul de pace ratificat după Congresul de la Berlin (1877) recunoştea independența României condiţionat “de acceptarea unor schimburi de teritorii (Dobrogea pentru sudul Basarabiei, anexat de Rusia)”. Care „schimb de teritorii”?? Dobrogea era administrată de turci, nu ne-au dat-o rușii! Rușii erau, chipurile, aliații noștri. Ce fel de schimb de teritorii e acela în care, după un război victorios, un aliat ocupă o parte din teritoriul altui aliat?

De ce s-or fi ales astfel de exprimări nefericite, în dezavantajul nostru? Până la urmă, ajungi să te bucuri că textul e atât de încâlcit și că probabil sunt puțini cei care îl citesc – deși neprietenii îl citesc cu siguranță! Despre încercarile de ieșire din Axă, MAE amintește de acțiuni ale Opoziției doar începand din 1944!! Ar fi avut ce să spună, doar eforturile și riscurile pregătirii acestui act istoric s-au datorat în mare măsură curajului și patriotismului unor diplomați români!

Victor Rădulescu Pogoneanu, Camil Demetrescu dar şi Ion Lugoşanu sau Constantin Vişoianu ar trebui să fie eroii cu care orice diplomat român de astăzi să fie familiarizat, să le cunoască viața și meritele, să se întrebe în fiecare seara dacă e vrednic să le privească portretele, care ar trebui să fie la loc de cinste pe pereții instituției. Diplomații români nu se pot plânge că duc lipsă de exemple istorice care le pot servi derept model moral și profesional.

Nu e totuna, nici pentru ei, nici pentru România, dacă acest model este Grigore Niculescu Buzești, sau Ștefan Andrei, dacă este Victor Rădulescu-Pogoneanu sau Mircea Malița.

Nici istoricii nu ne sunt de prea mare ajutor. Majoritatea celor mai mediatizați și vizibili se gândesc numai să corespundă cerințelor birocratiei care le asigură finanțări și nu își doresc decât să fie pe acceptati de colegi (precum cei mai imaturi adolescenți) – cel puțin așa reiese dintr-o scrisoare semnată la începutul acestui an de 65 (șaizecisicinci) de istorici. Nu e clar de ce a fost publicată scrisoarea, nu pare să fie adresată vreunui public, publicul nu e luat in seamă. Textul aduce înaltă apreciere sistemului actual de acordare a granturilor, menționeaza ca subiectele de cercetare sunt alese “independent” (independent de ce?) de către cercetători și ca lucrările sunt evaluate inter pares.

Nicio vorbă despre căutarea adevărului, despre scopul final al cercetărilor sau despre datoria morală față de contribuabil, de la care vin banii din granturi. Așadar, semnatarii cred că cea mai importanta latură a activităţii lor este progresul carierei lor, rolul plătitorilor de taxe fiind acela de a da banii. Aceștia din urmă nu trebuie să aiba așteptări, păreri, ci doar să accepte toată cacofonia rezultantă, din care să nu-și poată înțelege trecutul, sau să se împace cu ideea ca trecutul lor e rezultatul consensului dintre istorici, la un moment dat.
Istoricul-model pentru majoritatea semnatarilor e Lucian Boia, mascota editurii Humanitas, a radio Deutsche Welle si a cel puțin a unui ambasador al Germaniei, care se laudă că are acasă un metru de raft de biblioteca cu cărți ale lui Boia şi care l-a decorat pe Boia cu Ordinul de merit a RFG în grad de cavaler. Şi preşedintele Ungariei l-a decorat pe Boia. Nu ştiu dacă şi Rusia l-a decorat, dar mai este destul timp şi e sigur că nu va refuza.

Specialitatea lui Boia nu e munca în arhive. (Iorga, care găsea manuscrise neconscute până la el, era un demodat, nu ştia el cum e cu granturile şi cu părerile inter pares.) El comentează ce au cercetat alţii. Istoricul-model mărturiseşte că la începutul carierei a dat declaraţii privind raporturile cu străinii şi se întreabă: “Ce era să fac? Nu cred că ar fi fost o idee bună să refuz.” Mai ales că avea “doar obligația să le spun din când în când cu cine m-am întâlnit… (relatările mele erau foarte succinte, de genul „X e o persoană care simpatizează România, e preocupată de următoarea temă de cercetare…”) Cum să interpretez toate acestea?” Sigur, e greu sa interpretezi propriile decizii. E mult mai uşor să judeci toată istoria unei ţări, să arunci cu noroi în ce s-a câştigat cu sânge sau să scrii mii de pagini despre România ca şi cum Iuliu Maniu, Ion Mihalache sau Iuliu Hossu nu ar fi existat niciodată.

Antidotul contrapus lui Boia de mediile rusofile fals-patriotice, moștenitoare ale lui VC Tudor, este Ioan-Aurel Pop, Președintele Academiei Române, invitatul de onoare, cel mai răsfățat scriitor de pe planetă de către organizatorii Târgului de Carte de la Beijing 2019 (în frunte cu PCC) și ridicat în slăvi de sputnik.

Ajunge doar să amintim faptul că la CNSAS numele ambilor istorici, Lucian Boia și Ioan Aurel Pop, se găsesc pe aceeași listă datând din 1985 de „colaboratori” ai UM 0225, unitatea Securității care se ocupa de „contracararea acţiunilor ostile RSR desfăşurate de centrele de propagandă din străinătate“, ca să spunem cam totul despre asemănările şi deosebirile dintre cei doi.

La fel ca Boia, întrebat ce caută numele lui pe lista ce îl leagă de securitate, Pop răspunde și contraatacă, invocând generația, timpurile, (”evul catastrofal”) se victimizează, afirmând chiar că se așteaptă să i se ceară moartea.

Toate-s vechi şi nouă toate. E vechea alegere, ce preferăm: tusea sau junghiul? USR sau AUR? Mai bine un scriitor aparent prooccidental, care se raportează față de România așa cum le place nemților, ungurilor și rușilor, sau mai bine un istoric aparent patriot, care se raportează față de Occident așa cum le place rușilor și chinezilor? Mesajele celor două tipuri de istoriografie sunt doar aparent contradictorii.

Redus la esență, mesajul 1 ne spune că suntem mici și lipsiți de vreo valoare deosebită, că legitimitatea noastră ca țară este îndoielnică și că nu avem de ce să fim mândri de nimic din trecutul nostru. Concluzia pentru care ne pregătește această „pedagogie a rușinii” (cum o numește autorul polonez Bronislaw Wildstein – pentru că operațiunea nu cuprinde numai România, ci și celelalte țări din Europa de Est) este că cel mai bine pentru noi ar fi să ne lăsăm conduși de nemți. (Iar nemții vor avea grijă de noi, în aranjamentele lor cu rușii, așa cum s-a întâmplat de pildă în 1939.)

Mesajul 2 pare opus mesajului 1, în sensul că sună patriotic, pare a respecta și prețui identitatea, tradițiile și istoria noastră. Numai că le atelează unui discurs antioccidental, când mai pe față, când mai voalat. Iar asta nu înseamnă a respecta și prețui identitatea, tradițiile și istoria noastră, dimpotrivă. Concluzia pentru care ne pregătește acest discurs „de mândrie națională” e că numai alături de ruși mai avem vreo șansă să scăpăm de furia distructivă a marxismului cultural care devastează astăzi grav Occidentul.

Jocul dialectic dintre cele două mesaje are ca unică rezultantă un vector ce arată spre Est, fiind orientat împotriva intereselor vitale ale României. Este o falsă alegere. Noi nu avem de ce să punem în balanță astfel de opțiuni și să ne îndreptăm spre vreuna dintre ele. Putem să le respingem pe ambele. Nu trebuie decât să spunem adevărul. Nu trebuie să inventăm nimic, nici să trecem nimic sub tăcere. Astfel interesele de politică istorică ale României vor fi slujite cum se cuvine, iar România se va întări și va putea să contribuie la apărarea Civilizației din care face parte.

Note

(i) Chiar dacă, în 1848, acel „Vrem să ne unim cu ţara!” se referea la Viena, nu la Bucureşti, aceasta nu arată că identitatea transilvănenilor era una în 1848 şi alta 1918. În condiţiile crizei de atunci, create de revoluţionarii unguri, Viena era maximum posibil pentru cei de pe Câmpia Libertăţii. Adunarea de la Blaj a fost o reacţie concretă la o situaţie critică de moment, nu un vot pentru un program politic pe teremen lung sau o dezbatere academică despre sensul viitor al istoriei. Momentul 1848 indică tocmai o delimitare clară de unguri, exprimată de o comunitate organizată, care în cele din urmă şi-a atins scopul.

(ii) În ianuarie 1915, un preot militar german muribund afirmă ca mai mulţi militari germani au văzut pe cer imaginea unei femei cu pruncul în braţe, care îi împiedica să avanseze, spunând „mai departe nu vei merge” (Tu n’iras pas plus loin) Ulterior relatarea sa este confirmată şi de alţi germani https://nouvl.evangelisation.free.fr/leblanc_miracle_de_la_marne.htm .
O relatare similară vine şi in legătură cu bătălia de pe Vistula https://www.catholicworldreport.com/2020/08/14/celebrating-the-centennial-of-the-miracle-on-the-vistula/ din partea unor soldaţi bolşevici, care spun ca au vazut-o pe cer pe Maica Domnului, la 15 august 1920. Rusii au suferit atunci o infrangere pe cât de zdrobitoare, pe atât de neașteptată, după ce armata bolșevică intrase in Polonia pana aproape de Varsovia.

(iii) Foch era născut în sudul Franţei, la Tarbes, lângă Loudres https://www.lourdes-france.org/en/, locul în care a apărut Maica Domnului Bernadettei Soubirous. Se ruga în fiecare zi rozariul, cum învăţase de la mama sa, care făcea această rugăciune, în faţa grotei de la Lourdes, împreună cu Bernadette.

(iv) Maresalul Foch a acceptat armistiţiul, pentru a cruţa câteva zeci de mii de vieţi, care ar fi fost sacrificate pentru ca aliaţii să ajungă la Berlin. A crticat însă foarte energic condiţiile păcii. Când a văzut proiectul de tratat a afirmat că nu este vorba de o pace, ci un armistiţiu de douzeci de ani. Opinia lui era că Renania trebuia ocupată şi separată de restul Germaniei. Deşi e incorect politic, trebuie să admitem că a avut mult bun simt. Un creştin are milă de vieţile omenilor şi e realist. Intelectualii aleg ce sună bine şi remarcă foarte târziu costurile uriaşe ale izolării de realitate. E de amintit şi că în 1919, mareşalul Foch şi generalii Franchet d’Esperay şi Berthelot au încurajat România să avanseze până la Budapesta.