Îndemnul cardinalului Joseph Ratzinger ca necredincioşii să se comporte pe lume „ca şi când Dumnezeu ar exista” i s-a părut Orianei Fallaci atât de măreţ, încât vestita jurnalistă şi scriitoare i-a solicitat o audienţă privată celui care devenise între timp papă, lui Benedict al XVI-lea. Audienţa a avut loc pe 27 august 2005, cu aproape un an înainte ca Oriana (care nu era credincioasă) să moară. În anul 2004 a apărut în cotidianul de inspiraţie catolică Avvenire un articolul semnat de Joseph Ratzinger. Se numea Dacă Europa se urăşte pe sine și era deseori citat de Oriana Fallaci.

În cele ce urmează va prezentăm traducerea articolului apărut la data de 14 mai 2004, cu un an înainte ca Joseph Ratzinger să fie ales papă la 19 aprilie 2005.

Dacă Europa se urăşte pe sine

Avvenire, 14/05/2004
de Joseph Ratzinger

Optimismul în ceea ce priveşte victoria elementului european, pe care Arnold Toynbee era încă în măsură să îl menţină la începutul anilor şaizeci, astăzi pare depăşit într-un mod ciudat. „Din cele 28 de culturi care le-am identificat …18 sunt moarte şi nouă din cele zece rămase, de fapt toate, cu excepţia culturii noastre arată că acestea sunt deja rănite mortal.” Astăzi, cine ar continua să repete aceste cuvinte? Şi în general, ce este cultură noastră, ce a mai rămas din ea? Este oare cultura europeană civilizaţia tehnicii şi a răspândirii victorioase a comerţului în întreaga lume? Sau poate acest lucru s-a născut mai degrabă, într-o modalitate post-europeană, de la sfârşitul culturilor antice europene? Văd aici o sincronie paradoxală. Victoria techno-post-seculară a lumii europene; cu universalizarea modelului său de viaţă şi de felului sau de a gândi, este legată în întreaga lume, dar mai ales în lumile strict non-europene din Asia şi Africa, de impresia că lumea de valori ale Europei, cultura şi credinţa sa, pe care se bazează identitatea sa, au ajuns la final şi că de fapt au părăsit scena, că acum a sosit ora de valori a altor lumi, a Americii pre-columbiene, a islamului, de misticismului asiatic.

Europa, tocmai în această oră a maximului său succes, pare să fi devenit goală în interior, paralizată într-un anumit sens de o criză în sistemul său circulator, o criză care îi pune viaţa în pericol, şi recurge, aşa cum a mai fost, la transplanturi, care îi vor elimina identitatea. La acest eşec interior al competenţelor sale spirituale fundamentale, corespunde faptul că, până şi etnic, Europa pare a fi pe cale de eliminare.

Există o ciudată lipsă a dorinţei pentru un viitor. Copiii, care sunt viitorul, sunt consideraţi ca a fi o ameninţare pentru prezent, cu ideea că aceştia iau ceva din viaţa noastră. Aceştia nu sunt simţiţi ca o speranţă, ci mai degrabă ca o limitare a prezentului. Suntem obligaţi să facem comparaţii cu Imperiul Roman în momentul declinului: încă a mai lucrat ca un cadru istoric măreţ, dar în practică trăia pentru cei care voiau să îl dizolve, deoarece nu a mai avut energie vitală. Cu acest punct, am ajuns la problemele din ziua de azi. În ceea ce priveşte viitorul posibil al Europei, există două diagnostice opuse. Pe de o parte există teza lui Oswald Spengler, care credea că ar putea defini un fel de lege naturală pentru marele expresii culturale: există un moment al naşterii, o creştere treptată, înflorirea culturii, apoi apariţia oboselii, vârsta senectuţii şi decesul. Spengler şi-a brodat teza sa impresionantă, cu documentaţia luată din istoria culturilor, în care poate fi identificată această lege a evoluţiei naturale. Teza lui a fost că Occidentul a atins epoca sa finală, care se deplasează în mod inexorabil spre moartea acestui continent cultural, în ciuda tuturor eforturilor de a evita acest lucru(…) Această teză, etichetată ca biologică, şi-a găsit adversari înflăcăraţi în perioadă dintre cele două războaie mondiale, mai ales în cercurile catolice. De asemenea, Arnold Toynbee, a reacţionat împotriva sa într-un mod remarcabil, cu postulate care bineînţeles că astăzi şi-ar găsi o audienţa redusă. Toynbee subliniază diferenţa, pe de o parte aflându-se progresul material şi tehnic şi pe de altă parte progresul real, pe care îl defineşte ca spiritualizare. El admite că vestul – că lumea occidentală – este în criză, şi el vede cauza pentru această în declinul de la religie la cultul tehnicii, al naţiunii, al militarismului. În cele din urmă, pentru el, criza înseamnă secularismul.

Dacă ştim cauzele crizei, atunci putem găsi o cale de a o vindeca: factorul religios trebuie să fie reintrodus. În opinia sa, o parte din acesta este „patrimoniului religios din toate culturile, dar mai ales ceea ce a rămas din creştinismul occidental.” El se opune viziunii biologice cu o viziune voluntaristică, care se bazează pe puterea minorităţilor creatoare şi pe personalităţile individuale excepţionale.

Deci, întrebarea este: este corect acest diagnostic? Şi dacă este aşa, este în puterea noastră să reintroducem impulsul religios, într-o sinteză a creştinismului remanent şi a patrimoniului religios al omenirii? În final, alegerea căii între Spengler şi Toynbee rămâne deschisă, pentru ca nu putem vedea în viitor. Dar, independent de aceasta, trebuie să facem faţă sarcinii de a ne întreba ce ne poate garanta viitorul, şi dacă acesta este capabil de a păstra vie identitatea interioară a Europei prin toate metamorfoze istorice. Sau chiar mai simplu, ce poate promite, pentru ziua de azi, de asemenea şi pentru mâine, să confere demnitate umană şi o existenţă care este conformă cu această demnitate?(…)

Astfel, ne confruntăm cu întrebarea: cum se poate merge mai departe? În turbulenţa violentă a erei noastre, există o identitate europeană care are un viitor şi pentru care ne putem angaja cu toată fiinţa noastră? Eu nu sunt pregătit pentru a intră într-o discuţie detaliată cu privire la viitoarea Constituţie europeană. Aş dori doar să indic pe scurt elementele fundamentale morale care, în opinia mea, nu ar trebui să lipsească.

Primul element este „necondiţionalitatea”, cu care demnitatea omului şi a drepturilor omului trebuie să fie prezentată sub formă de valori care preced orice competenţă din partea statului. Aceste drepturi de bază nu sunt create de către legiuitor, nici conferite cetăţenilor , “ci mai degrabă există în dreptul lor propriu, ele trebuie sa fie respectate întotdeauna de către legiuitor, sunt date anterior lui ca valori ale unui ordin superior.” Această valabilitate a demnităţii umane, anterioară fiecărei acţiuni politice şi fiecărei decizii politice, se referă înapoi în cele din urmă la Creator: numai El poate stabili valorile care se întemeiază pe esenţa omului şi care sunt intangibile. Că există valori care nu pot fi manipulate de oricine este garanţia reală şi adevărată a libertăţii noastre şi a măreţiei omului; credinţa creştină vede în aceasta misterul Creatorului şi a condiţiei imaginii lui Dumnezeu pe care El a conferit-o omului.

Acum, în aceste zile aproape nimeni nu ar nega în mod direct ordinea de prioritate a demnităţii umane şi a drepturilor fundamentale ale omului asupra tuturor deciziilor politice; ororile nazismului şi teoriile sale rasiste sunt încă prea recente. Dar în sfera concretă a aşa-numitului progres al medicinei nu există ameninţări foarte reale pentru aceste valori: dacă ne gândim de clonare, sau de conservarea fătului uman pentru donarea de organe, sau la întregul domeniu al manipulării genetice, nimeni nu poate ignora erodarea graduală a demnităţii umane care ne ameninţă aici. Adăugat la aceasta sunt creşterea traficului de fiinţe umane, a unor noi forme de sclavie, traficul de organe pentru transplant. Finalurile bune sunt întotdeauna adoptate în scopul de a justifica ceea ce este de nejustificat. În aceste sectoare există câteva reguli puternice şi rapide în Carta drepturilor fundamentale ale omului cu care putem fi mulţumiţi, dar, în anumite puncte importante este încă prea vagă. Şi tocmai aici se arată că punem în pericol gravitatea principiului aflat în joc.

Al doilea punct în care apare identitatea europeană este căsătoria şi familia. Căsătoria monogamă, ca structură de bază a relaţiei dintre bărbat şi femeie şi, în acelaşi timp, ca celulă de formare a comunităţii statale, este derivată din credinţa biblică. Acest lucru a dat chipul său particular şi umanitatea sa particulară Europei de Vest precum şi Europei de Est, tocmai pentru că, forma fidelităţii şi a spiritului de sacrificiu stabilite aici au trebuit întotdeauna să fie cucerite, iar şi iar, cu mult efort şi suferinţă. Europa nu ar mai fi Europa, în cazul în care aceasta celulă fundamentale a structurii sale sociale ar fi să dispară sau să fie schimbată în esenţă. Carta Drepturilor Fundamentale vorbeşte de dreptul la căsătorie, dar nu exprimă nici o protecţie specifică pentru căsătorie – fie juridică sau morală – şi nici nu dă o definiţie mai precisă. Şi ştim cu toţii cât de ameninţate sunt în prezent căsătoria şi familia – pe de o parte prin erodarea caracterului său indestructibil prin forme mai uşoare de divorţ şi, pe de altă parte, prin intermediul adoptării unui nou stil de viaţă din ce în ce mai răspândit, de coabitare dintre bărbat şi femeie fără o formă juridică de căsătorie. În contrast evident cu toate acestea este cererea de comuniune de viaţă între homosexuali, care, în mod paradoxal, acum cer o formă juridică având aceeaşi valoare ca şi căsătoria. Această tendinţă marchează o abatere de la sistemul moral al istoriei omenirii care, în pofida tuturor diverselor forme juridice de căsătorie, întotdeauna a recunoscut faptul că în esenţa sa, căsătoria este comuniunea specială dintre bărbat şi femeie deschisă pentru copii şi astfel pentru familie. Aceasta nu este o chestiune de discriminare, ci mai curând este întrebarea ce este persoana umană, ca bărbat şi femeie, precum şi modul în care comuniunea dintre bărbat şi femeie ar putea să primească o formă juridică. În cazul în care pe de o parte comuniunea lor este din ce în ce mai detaşată de formele juridice, iar pe de altă parte, uniunea homosexuală este văzută din ce în ce mai mult ca având aceeaşi valoare că şi căsătoria, atunci suntem în faţa unei dizolvări a imaginii omului, care poate avea doar consecinţe extrem de grave.

Ultimul punct este problema religioasă. Nu vreau să întru în discuţiile complexe din ultimii ani, ci să mă concentrez pe un singur aspect care este fundamental pentru toate culturile: respectul pentru ceea ce celălalt consideră a fi sacru, şi în special pentru sacralitate în cel mai înalt sens, pentru Dumnezeu, a ceva ce putem presupune în mod legitim că găsim chiar şi în cineva care nu este dispus să creadă în Dumnezeu. Ori de câte ori este refuzat acest respect, ceva esenţial este pierdut într-o societate. În societatea noastră de astăzi, mulţumesc lui Dumnezeu, oricine dezonorează credinţa lui Israel, imaginea sa despre Dumnezeu, sau marile sale personalităţi, este amendat. Cine dispreţuieşte Coranul şi convingerile de bază ale islamului este de asemenea amendat. În schimb, cu privire la Cristos şi la ceea ce este sacru pentru creştini, libertatea de opinie pare să fie bunul suprem, şi limitarea acestui lucru ar părea să ameninţe sau chiar distruge toleranţa şi libertatea în general. Însă libertatea de opinie îşi găseşte limitele sale în aceasta, că nu se poate distruge onoarea şi demnitatea celuilalt; nu este libertatea de a minţi sau de a distruge drepturile omului.

Occidentul îşi dezvăluie aici o ură de sine, ce este ciudată şi poate fi considerată a fi de natură patologică; în mod lăudabil Occidentul încearcă să se deschidă, plin de înţelegere, faţă de valorile externe, dar nu se mai iubeşte pe sine; în propria sa istorie, acum vede doar ceea ce este deplorabil şi distructiv, în timp ce nu mai este capabil să perceapă ceea ce este măreţ şi pur.

The following two tabs change content below.

• Bio
• Articole Recente

Daniel Francesco

• SUA avertizează Europa: Rusia vrea gurile Dunării
• Statul Islamic: Islamul este religia sabiei, nu a păcii
• De la Marx la Mahomed: De la Brigăzile Roșii la jihad