Dedicaţie pentru Vasile Ernu (Mită-craţia de la Băsescu la Bercea Mondialu’ sau de ce mita nu poate fi eradicată)
De ce bătaia, elementul central a ceea ce occidentalul numeşte agresiune, un soi de lege nescrisă, este mult mai importantă şi semnificativă în societatea românească? Pentru că în societatea noastră intelectualitatea de formaţie filologică sau, mai larg, umanistă nu este ierarhizată pe criterii de competenţă. La noi, grupurile şi păturile de intelectuali stîngişti sînt mai degrabă un soi de clanuri, sau mai bine spus caste, iar reglajul dintre aceste caste şi realitate se face printr-o operaţiune de natură fizică, numită convenţional bătaie sau pumni în cap. Într-o astfel de societate, bătaia are cu totul altă funcţie decît în spaţiul occidental, unde intelectualitatea ca ansamblu îşi reglementează relaţiile între membrii săi sau între membri şi realitate pe reguli (sic!) mult mai exacte, care ţin de inteligenţă; acolo bătaia este văzută ca o formă gravă de agresiune, iar utilizarea forţei în societate a fost monopolizată şi preluată de o cu totul altă instituţie.
În România, dar nu e specific doar ţării nostre, bătaia filologilor leninişti îndeplineşte cîteva funcţii foarte importante.
Bătaia este în primul rînd o formă de recunoaştere a unei poziţii de subordonare a unui grup faţă de alt grup (poeţii leninişti faţă de gospodinele capitaliste, filologii stîngişti faţă de matematicieni, sportivi sau ingineri, idioţii utili faţă de oricine altcineva). Bătaia se administrează preventiv şi în primul rînd pentru a determina recunoaşterea poziţiei de subordonare şi supunere a unui grup faţă de alt grup poziţionat pe trepte diferite ale ierarhiei intelectuale (cei care nu sînt în stare să facă simple calcule matematice, să înţeleagă rolul banilor sau să sape un rînd de varză fără a tăia jumătate din ea, faţă de toţi ceilalţi).
În al doilea rînd, într-o ordine aleatorie, bătaia este o relaţie umană care permite restaurarea unui anumit tip de circuit intelectual şi de redistribuire a informaţiei în capetele scriitorilor nostalgici după URSS. Informaţia primară există şi în capetele filologilor leninişti şi, prin zgîlţîiri viguroase şi la intervale regulate – cam o dată pe zi, sînt şanse serioase de restaurare a unora dintre sinapsele pierdute în anii de lecturi marxiste şi a unei redistribuiri mai judicioase a proporţiei de realitate şi bullshit în creierele respectivilor indivizi. În acest sens, bătaia poate fi privită ca un soi de ajutor social şi face parte din procesul de democratizare a accesului la realitate.
În al treilea rînd, bătaia este o formă de democratizare a relaţiilor dintre caste. Într-o societate în care „ascensorul intelectual“, mecanismele de acces într-o castă academică, într-un clan literar-politic devin tot mai problematice, bătaia este singurul instrument care-ţi permite trecerea dintr-un nivel ierarhic inferior la unul superior fără a renunţa la integritate intelectuală şi fără a-ţi polua creierul cu prostiile debitate de unii care nu au înţeles niciodată rezolvarea unei ecuaţii de gradul 2.
Şi nu în ultimul rînd bătaia este un instrument de acces la resurse intelectuale. Cu alte cuvinte bătaia este instrumentul prin care poţi achiziţiona dreptul de a avea acces la resursele astăzi ocupate, parazitate de idioţi.
Ar mai exista un lucru foarte important legat de bătaie dar privită din direcţia metafizicii. Bătaia, pumnii în capul filologilor leninişti reprezintă un privilegiu pe care transcendenţa îl acordă unor categorii intelectuale care o recunosc, aşa, nereglementat şi informal, dar care se poate transforma oricînd într-un instrument de asanare sistematică a spaţiului ideilor.
Aş mai putea dezvolta acest subiect, însă nu mi-am propus să fac un tratat despre bătaia filologilor stîngişti care să epuizeze subiectul. Din funcţiile bătăii descrise mai sus reiese foarte clar că ceea ce numeşte occidentalul bătaie are o cu totul altă semnificaţie decît ce numim noi bătaie. Bătaia pentru noi este un element esenţial pentru supravieţuire intelectuală şi este unul dintre cei mai importanţi lianţi între intelectul filologilor şi realitate, de aceea ea nu poate fi eradicată, iar încercarea de stopare directă a acestui fenomen poate avea efecte perverse foarte mari. Sînt cazuri în istorie în care lichidarea bătăii filologilor leninişti şi a diverselor forme a ceea ce numim convenţional turtirea facultăţilor idioţilor stîngişti au dus la lupte de stradă si chiar la revoluţii socialiste.
Articolul este, desigur, un pamflet. Filologii mai nevricoşi, cu amintiri triste din vestiarele şcolii sau de la orele de matematică, pot să îşi revină în simţiri. Din păcate însă, originalul după care a fost realizată această modestă pastişă a fost scris cît se poate de serios. Pentru acel articol Vasile Ernu merită 20.000 de pumni în cap.