Pentru un deceniu al cărui titlu de glorie este non-conformismul, anii 60 au fost o perioadă deprimant de conformistă. Singura deosebire faţă de conformismul benign al vieţii obişnuite a constat în obsesia non-conformismului, care a atins proporţii de nevroză socială. Despre acest aspect e vorba în amintirile următoare. Şi despre natura totalitară a idealismului de mase.

Scrutînd anii şaizeci din perspectiva celor peste şaizeci de ani ai mei

de Burt Prelutsky

Unul dintre cele mai ciudate şi persistente mituri este că deceniul şase a schimbat America. Însă, dincolo de sprijinul admirabil acordat de tinerii cu flori în păr mişcării pentru drepturi civile, ce altceva a mai realizat tineretul acelui deceniu?

Cu toate că mă ruşinez pentru faptul că am fost un Democrat timp de atîţia ani, mă mîndresc cu faptul că atunci cînd aveam 20 de ani, am considerat anii şaizeci drept cel mai calp deceniu de istorie americană.

Întrucît m-am născut în 1940, am studiat la UCLA (University of California, Los Angeles, n.t) timp de cîţiva ani în acea perioadă şi am putut să-i observ panoramic pe colegii mei din perioada studenţiei. Nu a fost o privelişte plăcută.

Ceea ce face din acea perioadă o sursă de nostalgie pentru foarte mulţi de vîrsta mea — neîncetatele cîntece folk, cămăşile şi bluzele vopsite de mînă, ochelarii cu rame largi, pipele cu narcotice, punctele de vedere anti-establishment infantile care au permeat adînc cultura populară — m-au făcut să casc de plictiseală la vremea respectivă.

Tinerii au fost de partea mişcării pentru drepturi civile, însă la atît s-au mărginit isprăvile lor bune. Campania antirăzboi a fost o şaradă, avînd mai puţin de a face cu pacifismul, cît cu lipsa de curaj şi disciplină. Recrutarea obligatorie era încă în efect şi frica, nu principiile morale, a fost aceea care i-a determinat pe tineri să fugă în Canada sau să-şi ardă buletinul de înrolare militară.

Cei care au făcut parte din explozia de nou-născuţi de după cel de-al doilea război mondial au fost membrii celei mai cocoloşite generaţii americane. De la naştere au fost trataţi regeşte, privilegiaţi şi răsfăţaţi, nu datorită unor calităţi sau realizări speciale, ci pur şi simplu pentru că existau şi erau micuţii iubiţi de părinţii lor.

Nimeni nu ar fi trebuit să fie surprins că, pe măsură ce s-au maturizat, acei copii s-au transformat într-o religie de sine stătătoare. Trinitatea lor nu prea sfîntă era formată din sex, droguri şi rock ‘n’ roll. Nu am reuşit niciodată să înţeleg cum putea acest lucru să le confere un statut special. Însă zeii nu au nici o obligaţie să dea socoteală.

Maxima lor preferată, aceea postulînd că nimeni peste 30 de ani nu este demn de încredere, nu a fost doar o lozincă prostească. A devenit un ordin de zi nu numai pentru cei sub 30, dar şi pentru cei mai vîrstnici. Cei sub 30 au ajuns să dea sentinţe nu numai despre războaie, dar şi despre filme, muzică, emisiuni TV, cărţi şi politicieni. Devenise sarcina copiiilor să confere echivalentul unei parafe aprobatoare de bună gospodărire.

Faptul că nu se pricepeau la nimic în mod special şi nici nu erau deschişi la minte în afară de, bineînţeles, sex, droguri şi rock ‘n’ roll, a contribuit la sporirea aurei lor mistice. Spre deosebire de adulţi, zicea un raţionament la modă, tinerii nu îşi trădaseră idealurile. Acest gen de rahat era complet detestabil, cu atît mai mult cu cît pînă şi o mare parte dintre adulţi îl asimilase. Şi pentru că le lipsea simţul umorului, solemnitatea lor a fost luată drept sinceritate.

De atunci mi s-a părut neliniştitor faptul că pentru prima oară în istoria omenirii tinerii refuzau să se maturizeze. Chiar mai rău, la fel erau şi adulţii. În consecinţă, nu era dificil să simpatizezi dispreţul tinerilor faţă de adulţi, dacă nu ar fi dus în mod inevitabil la dispreţul pentru America. În inimile lor a dus şi la o slăbiciune pentru toţi duşmanii naţiunii noastre, care, la timpul respectiv, includeau ticăloşi notorii precum Viet Cong, Mao, Che Guevara, Ciu En-Lai şi Fidel Castro.

Minciunile la modă erau aşa de evidente încît nu îmi puteam imagina cum de atîţia oameni se complăceau în autoînşelăciune. De exemplu, toată lumea trăncănea despre individualism. Însă majoritatea celor care trăncăneau se îmbrăcau identic, ascultau aceeaşi muzică, se duceau la aceleaşi filme şi debitau aceleaşi clişee. Mai mult individualism putea fi găsit într-o turmă de oi.

Probabil că cea mai gogonată minciună instigată în acel timp a fost ceva numit Mişcarea Exprimării Libere. Era parcă desprinsă direct din romanul „1984” al lui George Orwell. Numai titulatura l-ar fi făcut pe Big Brother să zîmbească compătimitor. Mişcarea, răspîndintă prin mai toate centrele universitare americane, din UC Berkeley pînă la Columbia, era formată din studenţi radicali şefi peste secretariate şi săli de clasă şi făcînd tot le stătea în putinţă că să îi reducă la tăcere pe profesorii şi administratorii care nu erau de acord cu dogma lor fascistă. Ciudat cît de puţin s-au schimbat lucrurile de-a lungul anilor.

Astăzi, copiii şi nepoţii acelor „copii ai florilor” sînt şi ei în favoarea libertăţii cuvîntului, dar numai atîta timp cît cei care iau cuvîntul împărtăşesc ideile lor politice şi au aceleaşi prejudecăţi.

Întrucît acelor radicali idioţi le lipseau atît experienţa cititului cît şi orice urmă de autopercepţie, nu au înţeles cît de mult se asemănau cu personajele totalitare gindite de Orwell. Cînd în „Ferma Animalelor” ticălosul dictator porcin Napoleon, portretizîndu-l pe Stalin, schimbă strigătul de luptă al revoluţiei animalelor din „toate animalele sînt egale” în „toate animalele sînt egale, dar unele sînt mai egale decît altele”, Orwell avea în vedere oligarhia sovietică.

Din nefericire, a rezumat cu acurateţe gîndurile şi faptele tinerelor porcine americane din anii şaizeci.

În original:
Viewing the 1960s From My 60s — Pajamas Media

Actualizare

Solemnitatea platitudinilor care au garnisit din plin anii 60, la care face referire şi Burt Prelutsky, s-a transformat adesea în pompozitate agresivă. În cea mai bună comedie a deceniului şase — The Producers, 1968 — există o scenă antologică în care potenţialul hilar al acestei pompozităţi este pe deplin exploatat. Pentru o mai bună înţelegere, o mică introducere la film.
Max Bialystock şi Leo Bloom sînt personajele principale, care la începutul filmului descoperă o modalitate ingenioasă de a se îmbogăţi, prin montarea unei piese de teatru garantate să devină un fiasco imediat după premieră. Pentru a fi absolut siguri că producţia lor teatrală va fi un dezastru total, cei doi aleg cea mai proastă piesă posibilă — Springtime for Hitler, al cărei autor este un monomaniac obsedat de Hitler — şi pe cel mai netalentat regizor care să o pună în scenă. În acest moment al filmului Bialystock, Bloom, autorul şi regizorul audiază candidaţi pentru rolul principal, cel al lui Hitler. Niciunul nu se dovedeşte a fi suficient de inept, însă în finalul audiţiei îşi face apariţia pe scenă…

I’m Lorenzo St. DuBois, baby, but my friends call me LSD.

Actualizare 2

Clipul următor sintetizează scenele din film dedicate premierei piesei Springtime for Hitler. Am văzut filmul de cîteva ori şi m-a făcut să rîd cu poftă de fiecare dată, însă acum observ o coincidenţă interesantă. E vorba despre o alegere de scenariu. Lorenzo St. Dubois e genial ales ca tipologie umană în rolul lui Hitler. Vanitatea şi megalomania din substratul clişeelor ‘revoluţiei’ şaizeciste se potrivesc perfect cu aceleaşi calităţi ale figurii istorice complet lipsite de umor pe care Lorenzo St. Dubois o interpretează în piesa de teatru imaginată de film. Fixaţiile şi argoul şaizecist aruncă în aer orice pretenţie de sobrietate şi profunzime ideologică a personajului istoric real numit Hitler. Împăratul apare gol-goluţ şi la adevărata lui dimensiune ridicolă. Însă nu cred că autorii filmului au ştiut la timpul respectiv că metoda lor serioasă de a genera comedie funcţionează perfect şi în contrasens. Asocierea lui Hitler cu o caricatură a deceniului şase scoate la iveală instinctul fascist al pretenţiilor eliberatorare şi progresiste ale acelei perioade. Pare o interpretare exagerată, fără temei, însă temeiul există în istoria cvasi-uitată a acelui deceniu. Voi reveni cu o altă postare despre acest aspect.