Continuăm seria CEDEZ SUVERANITATEA DIN MÂNĂ PENTRU EUTOPIA DE PE GARD, articole critice dedicate “Statelor Unite ale Europei” care şi-au găsit în Traian Băsescu un promotor zgomotos în ultima vreme. 

În primul articol din această serie, Cât costă libertatea, gânditorul polonez Bronislaw Wildstein expunea, cu curaj şi luciditate, realitatea de dincolo de “binele comun european” (sau în cuvintele Preşedintelui Băsescu: “nu mai e vorba de interes national, discutam de un interes european”). “Iniţial, ne puteam teme de puterea eurocraţilor, nealeşi de nimeni”, scria Bronislaw Wildstein. “Dar realitatea şi-a reclamat drepturile. Guvernează reprezentanţii celor mai puternice state, în interesul lor, care, bineînţeles, este prezentat ca binele comun european, iar eurocraţii, în continuare, au şi aşa prea multe de spus.”  

În acest al doilea articol – despre “democraţia europeană”. Observăm că, în fond, nu suntem  departe de “democraţia originală”, un experiment similar pe care încercau să ni-l vândă  Ion Iliescu şi Silviu Brucan în 1990 (sistemul pluripartit e depăşit, FSN trebuie să reunească tendinţele din societate, recitiţi şi stenograma discuţiei Iliescu-Roman cu ambasadorul URSS Evgheni Tiajelnikov) , nici de mentalitatea multor ocupişti de astăzi care mărturisesc că urăsc partidele. “Democraţia europeană”, desigur, mai bine fardată decât rudimentele de gândire brucano-iliescene, e o nouă utopie socialistă menită să înlocuiască o realitate funcţională garantată de statele naţiune: democraţia parlamentară naţională, bazată pe confruntarea parlamentară Putere-Opoziţie, stânga-dreapta, pe alternanţa la putere realizată prin alegeri, în statele naţiune. 

Europa sau noua diviziune politică

Totul arată că în Europa de astăzi, şi, prin urmare, și în Polonia, se conturează o nouă diviziune politică, ce va înlocui vechea opoziţie dintre stânga și dreapta. Se poate considera, de altfel, că aceasta depășește continentul nostru, şi reflectă fenomene mai largi, globale. Este prăbușirea democraţiei tradiţionale, în întrupările sale naţionale, şi preluarea puterii de către o oligarhie politică şi financiară. Desigur, această oligarhie nu formulează lozinci anti-democratice. Dimpotrivă, declară că ea creează o variantă nouă, mai largă, şi, prin urmare, mai bună, a democraţiei. Aceasta amintește întocmai de ideologia comunistă care, criticând parlamentarismul, deci democraţia tradiţională, “formală”, propunea în locul ei o versiune nouă, îmbunătățită, numită democraţie populară sau socialistă. Astăzi, pe continentul nostru, avem de-a face cu “democraţia europeană”. În plus, numărul de fraude semantice este, în acest caz, mai mare, iar noua oligarhie, care în realitate distruge mecanismele pieţei, strălucește ca reprezentantă a pieţei libere.

Divizunea de astăzi constă deci în confruntarea dintre apărătorii democraţiei tradiţionale, naţionale, și adversarii săi oligarhici.

Împotriva voinţei poporului

Reducerea radicală a rating-urilor Ungariei nu are, cu siguranţă, numai un caracter economic. Este, cel puţin în aceeași măsură, expresia aversiunii establishment-ului financiar-politic față de autorităţile actuale ale acestei ţări. În ultimii ani, ea s-a exprimat într-un fel aproape ostentativ, pe fundalul îngăduinței față de precedentele guverne post-comuniste. Că doar ele au fost cele care au îndatorat țara spre a se menține la putere, au făcut-o dependentă de Rusia, au permis o corupţie gigantică şi au suprimat brutal protestele societății. Cu toate acestea, cel care le-a urmat, guvernul de dreapta al lui Viktor Orban, a devenit duşmanul instituţiilor internaţionale.

Blocarea liniilor de credit FMI, din cauza depășirii cu 0,3 a deficitului bugetar de 3%, pare să aibă un caracter de șicană. Protestul Băncii Centrale Europene cu privire la reducerea de către noile autorităţi (în cadrul programului universal de economii) a salariului preşedintelui Băncii Centrale Ungare, care depăşea în mod semnificativ încasările omologului său american, au avut un aspect de-a dreptul grotesc.

Compararea reacției instituţiilor europene față de acțiunile Fidesz-ului de dreapta cu atitudinea lor față de predecesorii postcomuniști ai acestuia, arată în mod clar că în aceste chestiuni nu decide evaluarea raţională a politicii, ci decid simpatiile ideologice şi sociale. Ostilitate din partea instituţiilor internaţionale trezește, de asemenea, şi apărarea interesului naţional de către guvernul Orban şi retragerea privilegiilor de care se bucurau anterior în Ungaria marile corporaţii.

Atitudini similare s-au exprimat în aversiunea cercurilor europene formatoare de opinie față de guvernările PiS în Polonia. Apărarea de către Parlamentul European a eurodeputatului Bronisław Geremek, care a refuzat să depună declaraţia de lustrație, se ridică la rang de simbol. Intervenția lui Daniel Cohn-Bendit, care, pentru acest motiv, compara guvernul PiS cu stalinismul şi fascismul, în timp ce, în Germania lui de origine, legea lustraţiei era incomparabil mai riguroasă, a arătat că nu este vorba aici de nici un fel de chestiune de conținut, ci de apărarea propriei tabere.

În anul care a trecut, în două ţări europene au fost schimbate guvernele sub presiunea instituţiilor europene şi organismelor financiare internaţionale – cercuri care sunt în esență interpenetrate. E vorba de Grecia şi Italia. Autorităţile alese în mod democratic au fost înlocuite de, așa cum se spune în cea de-a III-a Republică, “experți”, adică economişti cu stagii în instituţiile europene.

În chip dramatic s-a întâmplat asta în Grecia. Atunci când premierul Georgios Papandreou a făcut aluzie la necesitatea unui referendum împotriva planului drastic de austeritate, dictat Greciei de către UE, a fost, cât ai clipi, chemat la ordine de către liderii Germaniei şi Franţei, după care și-a cedat locul (de referendum deja nu mai era vorba), în favoarea unui fost vice-preşedinte al Băncii Centrale Europene, Lukas Papademos. În cursul acestor evenimente, într-o singură zi, a fost revocat întregul comandament al armatei elene.

În Italia, Silvio Berlusconi, lăsând să se înțeleagă că este forţat să o facă, a cedat locul unui economist, fost comisar UE, Mario Monti.

Oameni politici care, indiferent cum îi apreciem, dețineau un mandat electoral, şi puteau să invoce voinţa poporului, au fost înlocuiți de tehnocraţi, numiţi pe calea unor aranjamente internaţionale de cabinet. Poziţia acestora faţă de organismele europene este incomparabil mai slabă decât cea a predecesorilor lor.

Două proiecte pentru Europa

Se poate considera că, în momentul formării comunităţii europene, s-au ciocnit între ele două proiecte ale acesteia. Unul a constat în inițierea unui proces ce urma să ducă treptat la integrarea continentului nostru. Acesta era îndreptat către eliminarea barierelor administrative dintre popoare şi organizarea acestora în jurul unor proiecte economice comune, dintre care primul a fost Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului. Această viziune organicistă avea în vedere naşterea treptată Europei comune şi făcea apel la ideea, provenită din gîndirea politică creştină (creatorii comunităţii europene erau în majoritate creştin-democraţi), de subsidiaritate, care înseamnă că autorităţile de la un nivel superior intervin numai în chestiunile pe care autorităţile de la un nivel inferior nu sunt sunt capabile să le rezolve.

Al doilea proiect a provenit din trauma războiului şi din atitudinea de inginerie socială, care presupune că putem modela comunitățile umane după cum dorim. Şocul celor două mari războaie, pe care le-a născut explozia naţionalismelor, a făcut ca mulţi europeni să înceapă să se gândească la depăşirea diviziunilor naţionale, pentru a construi o formă diferită a continentului nostru. Acesta era un proiect de creare a unei noi organizări politice și unui nou cetăţean european.

În ciuda faptul că, mai ales iniţial, susținătorii acestor concepte puteau colabora, cu atât mai mult cu cât majoritatea lor era formată din tehnocraţi, care nu se ocupau de sfera ideilor, ci de chestiuni concrete, cele două proiecte se află la antipozii gândirii asupra politicii, şi deci și asupra omului.

Primul proiect, dominant în Comunitatea Europeană până în anii 80, presupunea că persoana umană este o fiinţă socială înrădăcinată în anumite condiţii. Suntem creați de o cultură, pe care nu reușim să o recunoaștem întru totul. Posibilitățile noastre de a acţiona în materie socială sunt, deci, limitate şi nu putem prezice consecinţele lor ulterioare. Acțiunile noastre ar trebui să fie, prin urmare, prudente și mai degrabă să iniţieze procese, făcând apel la atitudini și fenomene ce ne sunt cunoscute, decât să experimenteze şi să încerce să creeze o nouă calitate în universul uman. Putem elimina barierele care îi despart pe europeni şi îi putem încuraja să conlucreze, dar nu ar trebui să le impunem de sus forme politice noi, menite să-i transforme fundamental.

Cel de-al doilea proiect a provenit din credinţa în perfecţiunea individului uman, care este în măsură, prin acțiunea voinței raționale, să creeze condiții noi de viață, ideale. Deci, nimic nu ne împiedică să decretăm aici şi acum o nouă identitate europeană, un cetăţean european şi un stat european. În acest scop, nu trebuie decât să-l “eliberăm” pe respectivul European de identitatea sa de până acum.

Acest proiect a început să domine, cel puţin începând de la Tratatul de la Maastricht.

Paragraful ca instrument al revoluţiei

 Diferenţele dintre aceste atitudini politice sunt cel mai uşor de analizat pornind de la felul cum ele abordează legea. Potrivit primului proiect, conservator, dreptul pozitiv trebuie să provină din obiceiuri, etică şi tradiţii. Întotdeauna el va constitui doar încununarea ansamblului de normele care reglementează funcţionarea comunităţii umane. Legiuitorul nu poate acţiona arbitrar. El nu ar trebui să impună norme care nu se reflectă în percepţia socială a justiţiei. De aceea, în dreptul cutumiar, judecătorii vorbesc adesea de a “descoperi legea” mai degrabă decât de a o stabili.

Radical diferită este atitudinea față de lege a constructorilor Uniunii Europene, provenită din tradiţia raţionalismului iluminist, care poate fi considerată un fundament al gândirii de stânga. Ei bine, dreptul pozitiv este, pentru aceștia, un instrument spre a schimba lumea. Conform rețetelor raţionaliste, el ar trebui să reglementeze toate sferele vieţii. Trebuie să combată şi să înlocuiască obiceiurile şi tradiţiile, şi, în consecinţă, el se va substitui, de asemenea, și eticii. Deoarece acest drept, conform apologeţilor săi constructiviști, trebuie să aducă lumina raţiunii în locul de atitudinilor şi convenţiilor iraţionale.

În conformitate cu această mentalitate raţionalistă (a nu se confunda cu raţională), răspunsul la o problemă ar trebui să fie o dispoziţie care să o reglementeze. Faptul că această soluţie devine imediat o sursă de noi complicaţii, nu provoacă reflexie, ci o avalanşă de noi reglementări, denumite lege.

Aceasta este o problemă a tuturor statelor moderne, contaminate de bacilul raţionalismului (a nu se confunda cu raţionalitatea), care, în loc de complexitatea lumii, vede un agregat de mecanisme simple. Nicăieri, totuși, această hipertrofie a legislației, care trebuie să creeze o nouă utopie, nu este atât de izbitoare ca în Uniunea Europeană. Pentru că pe lângă încercările de a cuprinde infinitul universului uman în cadrul unor simple dispoziții, această avalanşă legislativă are idei noi, de transformare fundamentală a omului “vechi” (adică existent), în versiunea sa nouă, inventată de ideologi.

Acesta are ca scop să aducă egalitatea absolută în toate, să-i “emancipeze” pe locuitorii Europei de toate toate identitățile lor de până acum, și să facă din ei europeni model, deci noii cetăţeni ai Europei. Ca în toate proiectele utopice (revoluţionare), va trebui să le fie jupuită pielea veche, adică identitatea lor actuală, ca să poată fi remodelați.

Democraţie adică populism

Legea astfel înţeleasă devine principalul duşman al politicii, şi, prin urmare, și al democraţiei. Politica este arta confruntării cu realitatea umană schimbătoare. Aceasta nu poate fi cuprinsă în cadre rigide, ne forțează să acţionăm întotdeauna într-o realitate oarecum diferită, şi trebuie să se ocupe de un element atât de variabil şi imprevizibil cum este omul. Trebuie să ţină seamă de libertatea umană. Democraţia complică şi mai mult această stare de lucruri, dând puterea în mâinile comunității, sau, în orice caz, reprezentanţilor acesteia.

Iritarea pe care o provoacă politica, democraţia, şi în general, individul uman, este evidentă. Tentativa de a ordona în mod clar, odată pentru totdeauna, această obositoare imprevizibilitate, este naturală. În realitate totuși, structurile flexibile ale obiceiurilor și eticii se dovedesc un mecanism mult mai eficient de organizare a universului uman decât rigidele norme legislative.

În principiu, legislația ar trebui să fie doar cadrul cuprinzând, într-o formă cât mai largă, libertatea umană. Cu cât este mai densă rețeaua de reglementări legislative, cu atât marja de libertate a cetăţenilor este mai mică. Cu atât mai multe atribuții vor trece în mâinile autorităţilor de reglementare şi supraveghere a legii.

Acești creatori ai Europei, motivați ideologic, sunt aceia care se străduiesc să ne impună un corset tot mai restrictiv de legi, care elimină politica, şi deci spațiul conformat prin voința noastră comună. Cei care fac apel la o democraţie mai largă, adică la dreptul comunităților naționale de a-și configura viaţa așa cum cred ei de cuviință, sunt etichetați drept populişti şi împinși în afara spațiului acceptabil al dezbaterii democratice, spațiu care a suferit o reducere radicală.

Oligarhia funcționăresc-juridico-financiar-mediatică formulează pentru noi cadrul singurelor păreri și comportamente acceptabile, le transformă în legislaţie europeană şi supraveghează aplicarea acesteia. Reprezentanţii elitelor europene, emancipați deja de identitățile lor, se străduiesc să ne elibereze și pe noi de ele.

În alambicele de la Bruxelles

În timp ce producerea de europeni standard nu a reuşit încă, şi nimic nu indică faptul că ar reuși într-un viitor previzibil, deja s-au născut, în mare măsură, elite europene omogene. Acest lucru este valabil nu numai în Europa. Cadrele de conducere ale marilor corporații de afaceri din întreaga lume se aseamănă între ele. Acesta este rezultatul presiunii convențiilor interne, de a căror respectare depinde o carieră deosebit de atrăgătoare. Printre numeroasele privilegii garantate de către aceasta, cel mai important pare să fie conștiința apartenenţei la elita mondială, care privește de sus la specia subordonată, formată din restul muritorilor.

Elitele actuale trăiesc într-o realitate specială, globală. Ele încearcă să scape de toate inconvenientele care-i afectează pe cei de lângă ei, şi deci, printre altele, de responsabilitatea pentru acţiunile proprii. Se poate considera că oligarhia financiară occidentală și-a creat un sistem prin care să evite în mod eficient orice fel de consecinţe. Aceasta o demonstrează formula “prea mare pentru a se prăbuși” sau crearea de corporaţii monstruoase, care deja funcţionează în afara regulilor pieţei. Ajutorul guvernelor occidentale, adică al societății, pentru bănci şi mari corporaţii care au început să trateze economia ca pe un cazino, nu face decât să consolideze astfel de atitudini. Aceast lucru ne este vândut drept economie de piaţă, atunci când, de fapt, fără asigurare guvernamentală, ar fi imposibil.

Politicienii tânjesc după acelaşi tip de garanţii, şi le găsesc în cadrul instituţiilor europene. Tatăl monstrului numit „Tratatul Constituţional” – din fericire, căzut la referendum – era fostul presedinte al Franței, Valéry Giscard d’Estaing, care a făcut carieră europeană atunci când și-a pierdut popularitatea în rândul francezilor. Una dintre figurile cele mai adorate ale UE, proiectantul euro, Jacques Delors, a fost ministru de finanţe în guvernul socialist al lui Pierre Mauroy, la începutul anilor ’80. În urma experimentelor lui, a trebuit să i se administreze economiei franceze tratament medical.

Ceea ce este piaţa pentru omul de afaceri, pentru omul politic democratic sunt alegerile, în care este evaluat de cetăţeni. În realitate, instituţiile UE lucrează în afara acestui mecanism.

Egali și mai egali în UE

Criza este un bun test al mecanismelor şi atitudinilor. Constructorii contemporani ai UE se comportă așa cum s-au comportat întotdeauna inginerii sociali. Ei nu au făcut nici o greşeală, materialul uman a fost de vină, el s-a dovedit prea încăpățânat. Deci, ca să pună în practică proiecte desăvârșite, trebuie ca ei să fie dotați cu și mai multă putere. Proiectul integrării economice de sus în jos s-a dovedit un fiasco, şi de aceea ar trebui consolidat, și ar trebui instaurat un guvern economic. Un astfel de guvern, format din experţi, deja nu va mai fi supus nici unui control democratic. Activităţile în această direcţie, oricât de informale, sunt în curs și avansează. Exemplele citate la început arată tentative de lipsire de libertate împotriva tot mai multor țări. Pentru că în UE cea egalitaristă, ca de obicei, unii sunt egali, iar alții și mai egali.

Eurocratul francez sau neamț rămâne francez sau neamț, considerând normal ca Europa să se asemene cu Franța sau Germania. Altceva este dacă e vorba de state mai mici din UE. Cariera unui neamț sau a unui francez la UE este în continuare legată de politica internă a ţărilor lor. Cariera polonezului sau a cehului, dar și cea a portughezului sau a spaniolului, depinde într-o măsură mult mai mare de elitele dominante ale UE. Din acest motiv, tendinţele actuale ameninţă în primul rând democraţia din ţările noastre.

Se poate presupune că atitudinea liderilor PO, ca Donald Tusk sau Radosław Sikorski, decurge din ambițiile lor “europene”. Dacă este într-adevăr așa, şi, din păcate, multe lucruri par să indice asta, ei vor ține seamă mai mult de oligarhia europeană decât de demos-ul naţional. Și pentru că s-a dovedit empiric, precum și din atitudinea autoritățiilor franceze și germane, că tot ceea ce ni se spune, cum că interesele naţionale s-ar fi dizolvat într-un unic proiect european, nu reprezintă decât un mit, consecinţele dependenţei carierelor europene ale conducătorilor noștri de reprezentanţii acelor ţări sunt uşor de prevăzut şi dezastruoase pentru noi.