Faptul ca diaspora turca a votat majoritar in favoarea ingroparii democratiei turce si in favoarea autocratiei de extractie fundamentalist islamica a lui Erdogan spune enorm de multe si de grave lucruri despre modul in care Islamul – fie el si moderat, scos timp de aproape 100 de ani din spatiul public al gestionarii statului – se exprima in domeniul democratiei ca sistem politico-filozofic.
In ceea ce ma priveste exista, insa, mai multe constatari legate de acest rezultat nedorit.
Mai intai, putem afirma fara sa gresim prea mult ca, privit dintr-o perspectiva mai larga – si, facand deocamdata abstractie de vicierea profunda a votului, ca urmare a acceptarii ca valide a buletinelor… nestampilate (!) – , rezultatul referendumului din Turcia demonstreaza ca oricat de indulgenti am fi, Erdogan a primit sprijinul unei categorii de populatie majoritara, aflata aproape in exclusivitate in micile orase si in mediul rural, o zona cu un nivel cultural scazut si o apetenta crescuta spre ermetism religios.
O a doua constatare ar fi aceea ca exista un ecart extrem de ingust intre cei care au votat „DA” si cei care au votat „NU”, ceea ce demonstreaza o victorie „la limita” a taberei proautocrate, daca nu cumva o frauda electorala de cel putin 1 milion de voturi, daca luam in consideratie afirmatiile opozitiei. Din aceasta perspectiva, punerea sub semnul intrebarii a corectitudinii numararii voturilor poate acutiza conflictul dintre cele doua tabere pana in punctul izbucnirii de violente de strada. Nu ar fi prima oara in istoria Turciei cand asa ceva se intampla.
A treia idee este legata de modul in care diaspora a votat. Asa cum sugeram chiar la inceputul acestui comentariu, la o prima vedere, pare de-a dreptul ciudat ca tocmai acel segment de populatie, care traieste, munceste, se educa in Occident sa sustina instaurarea unei dictaturi de extractie islamista, o autocratie islamica in tara natala. Aici cred ca putem identifica doua cauze ale acestei anomalii: prima, generica – Islamul este, fara doar si poate, extrem de reticent la ideea de democratie. Imbibat esentialmente cu argumentul prevalentei sacrului in viata cetatii si fara sa fi avut sansa modernizarii cristice, savarsita in crestinism de Iisus prin despartirea privilegiilor acordate Cezarului de cele cuvenite lui Dumnezeu, Islamul ramane mai intai o ideologie politica si mai apoi o religie. Ceea ce produce o incompatibilitate de fond intre logica democratica occidentala si logica autocrata a Orientului Mijlociu; a doua, punctuala – diaspora turca, la fel ca toate enclavele musulmane din Occident, este supusa de ani de zile unui bombardament ideologic fundamentalist extrem de virulent, peste care se suprapune in speta si nostalgia imperiala, otomanismul explicit al lui Erdogan. Ambele au facut ca, din confortul libertatii de exprimare occcidentale a diasporei, exersarea unui vot care sa dea concretete visului refacerii puterii Inaltei Portii sa devina frecventabil. La adapostul binefacerilor unei vieti libere, oferita de Occidentul dezvoltat, este atat de simplu sa te joci de-a visele imperiale si sa votezi in consecinta. Trist…!
Se pare, asadar, ca melanjul letal dintre ruralitatea fudamentalista si precar educata, religia islamica ermetica si diaspora nostalgic imperiala au pecetluit nefast soarta democratiei turce. Iar acest lucru s-a produs pe mana unui personaj politic deviant, care a stiut cum sa foloseasca ruralitatea, islamul si nostalgia imperiala in beneficiul instaurarii unei dictaturi personale: Recep Tayyip Erdogan.
Daniel Uncu
PRELUAT DIN Facebook
