Distanţa între făgăduinţa aproape mistică a Preşedintelui Obama şi realitatea curentă e atît de mare încît americanii au rămas singuri cu obamismul şi se grăbesc, acum, să îl renege. Pînă la un punct, evoluţia consemantă de alegeri e logică şi repetă un scenariu clasic: administraţia promite, alegătorii îşi arată sprijinul, administraţia ratează, alegătorii îşi retrag sprijinul. Aşa arată, în genere, schema electorală a oricărui eşec de guvernare. Numai că, în cazul America 2010, scenariul e diferit şi divergent, în două privinţe.
Mai întîi nu e deloc sigur că o altă reţetă ar fi reuşit. Soluţiile preşedintelui Obama au caracterul unui pachet intervenţionist de-a dreptul socialist (fonduri de sprijin „cu dedicaţie” pentru industria auto şi bancară, emisie monetară pentru stimularea vitezei economice). Nu e greu de văzut sau de înţeles că tratamentul prescris de Preşedinte e greşit. E, însă, la fel de limpede că nimeni nu ştie care e calea de urmat. Altfel spus, iniţiativele Obama sînt o eroare costisitoare dar asta nu înseamnă că opusul lor va aduce izbăvirea. (…)
În aceste condiţii, criza economică americană nu mai e o maladie tratabilă cu mijloace clasice şi destui comentatori se întreabă dacă maladia americană e în vreun fel tratabilă. Aşadar eşecul preşedintelui Obama e meritat dar, în acelaşi timp, nerelevant. Noua structură politică dată de alegeri va reinstaura echlibrul politic: Preşedintele va trebui să conlucreze şi să sufere, în faţa unul Congres ostil în proporţie de cel puţin 50%. Însă cenzura aplicată obamismului nu va face decît să limiteze excesele şi să reducă deruta instalate de o politică economică care a irosit enorm în numele ideologiei (etatismul generos şi umanitar). Ieşirea din criză nu e încă vizibilă şi, în orice caz, nu e totuna cu saltul, la fel de ideologic, spre politica inversă. Mult mai mult decît economia rămîne de rezolvat, înainte ca situaţia să revină la normal (unde normal nu e deloc acelaşi lucru cu situaţia de dinaintea crizei). În acest punct, apare a doua mare deosebire faţă de scenariile politice clasice în caz de criză: ofensiva populară anti-sistem.
PRELUAT DIN Europa Liberă
1 Comment
Liviu Crăciun
3 November 2010puncte-puncte, nelamuriri si intrebari
– „blame bush” se poate (si probabil se va) transforma in „blame bush & gop” – de acum inainte obama si media vor avea un tap ispasitor la indemina pentru orice derapaj; e o platforma buna pentru 2012, nu e nevoie decit, pe de o parte, sa propuna din cind in cind chestii populiste pe care „extremistii” le impiedica si, pe de alta, sa astepte la colt greseli, tragedii sau nefericite coincidente
– obama incercuit pe plan intern se va putea ocupa mai indeaproape de politica externa – aici si-ar putea desavirsi opera de distrugere a suprematiei americane, ar putea sprijini, spre exemplu, colaborarea lui abbas cu hamas, declararea unilaterala a independentei palestinei, predarea festiva a orientului apropiat si a afganistanului in locatie de gestiune catre ahmadinejad, demantelarea nato incepind din turcia, in fine, reintegrarea in circuitul international a dictaturilor mari si mici
– astea vor duce la o centralizare mai rapida a uessr? (vom „avea nevoie” cit de repede de o armata europeana?) vom avea privilegiul de a fi nevoiti sa stringem relatiile cu rusia? (dat fiind ca scutul ori nu se va mai face in noua atmosfera de prietenie, ori va include si rusia, turcia si, de ce nu, iranul intre participanti? ne vom apara impotriva a ce?)