Cu moartea pre viaţă călcînd…
S-a înnoptat. Liverpool îşi macină monoton ploile printre case murdare de timp amestecat cu sărăcie. Copiii dorm şi visează că dorm cu capul pe Cupa Angliei. Spre marginea oraşului, aproape de un parc buimac de verde, stă mut o huidumă complicată de beton. Spitalul. Din întuneric, se desprinde o siluetă deşirată.
Trece întins prin parcare şi îşi leapădă, din mers, gluga, mantia şi coasa. Rămîne într-o robă judecătorească, perfect aşezată pe schelet. La intrare, aşteaptă un grup în halate albe. Toţi intră, cu treabă, în spital. Moartea a sosit la Liverpool şi îl caută pe Alfie Evans.
Mai toată lumea care a auzit sau nu de Cupa Angliei şi de Alfie Evans ştie că oamenii mor. Întotdeauna după naştere. Mulţi în spitale şi, dacă spitalele sînt româneşti, de mizerie bacteriană sau incompetenţă. Dar în spitalele Nordului, acolo unde protestantismul s-a reîntrupat în fanatism laic al eficienţei, oamenii dispar înhăţaţi de nenorocirea inversă.
În Marea Britanie, Belgia, Olanda, Elveţia, cine e prea tînăr sau prea bătrîn, prea obosit sau neputincios, e selectat şi eliminat tocmai pentru că sistemul merge strună. Tocmai pentru că mecanismul prosperă, perfect acoperit legal şi îngăduit medical.
Primul lucru pe care sistemul îl respectă şi îl aplică în spitale nu e jurămîntul senilului Hipocrat. E o filozofie semeaţă şi întunecoasă după care viaţa şi moartea, nefiind de la Dumnezeu, pot fi îngăduite sau oprite de mîna de pe robinet. Atotputernica mînă de pe robinet. Locţiitorul lui Dumnezeu. Totul merge sau e curmat etanş, politicos şi doct. Medici, judecători şi alţi oameni de seamă ştiu cînd şi ce trebuie făcut pentru ca rebutul să fie scutit de viaţă, în propriul interes. „In his best interest“ – cum spune cea mai nobilă sentinţă capitală vreodată rostită printre oameni. Bine n-aţi mai veni în civilizaţia occidentală a morţii!
Alfie Evans avea 23 de luni şi a fost copilul unor scouse. Pleava vorbitoare de engleză cîntată nazal din şi de pe lîngă Liverpool. Un soi de Galaţi maritim, cu tradiţie muncitorească, bere şi fotbal străvechi. Tatăl, 21 de ani, zugrav şi catolic. Mama, cu copilul, prin casă, de la 18 ani.
Acum un an, Alfie Evans s-a îmbolnăvit şi a intrat în convulsii. La spital nimeni n-a dat de cap bolii. Ceva la cap. Pacientul Evans a intrat în comă. A fost cuplat la tuburi şi aparate. După un timp, spitalul şi avocaţii lui prestigioşi au decis că n-are rost şi justificare de cost să continue. Tuburile trebuie decuplate. Alfie Evans a dat, de la bun început, greş în viaţă şi trebuie ajutat să moară. În Anglia, întîrziaţii vieţii, copii sau bătrîni, sînt omorîţi legal, după o procedură aprobată de stat şi acceptată de lumea educată.
Părinţii lui Alfie Evans nu sînt educaţi. Dar informaţi de legile firii şi de mandatul lui Dumnezeu sînt. Tom şi Kate s-au împotrivit. Au ajuns la tribunal. Judecătorii i-au trimis acasă cu o hîrtie în care scrie că fiul lor are dreptul să fie omorît în spital. Tom a plecat la Vatican. A sărutat mîna celui mai nou urmaş al Sfîntului Petru, primul Episcop de Roma. A cerut ajutor. Papa Francisc a vorbit în numele vieţii şi a obţinut un avion gata să îl aducă pe Alfie Evans la un spital din Roma. Guvernul italian a făcut hîrtiile şi Mister a devenit Signor Evans Alfie. Cetăţean italian.
Dar Alfie a rămas supus britanic şi ostatic în spital. O nouă decizie judecătorească a interzis tratamentul în Italia. De ce? Nici cele mai iscoditoare minţi nu vor găsi alt răspuns decît: pentru că spitalul, judecătorii şi noua civilizaţie a morţii, la putere în Occident, vor să îl omoare. Nu! Insistă să îl omoare. Aşa cum cere raţiunea odată eliberată de superstiţia religioasă a vieţii sacre. S-a spus că Tom, tatăl lui Alfie, e romano-catolic, aşa cum se spune de cineva că e infirm, analfabet sau satanist. Cu milă, regret şi dramul de înţelegere cuvenit retarzilor. În acest caz, ori sîntem toţi retarzi catolici, ori sîntem barbari la zi.
Lucrurile trebuie spuse clar şi apăsat. Consensul morţii e cimentat deasupra Occidentului. Să recapitulăm testamentar:
- sinuciderile asistate sînt o banalitate organizată industrial, în centre de excelenţă, cu servicii economy sau premium.
- natalitatea, adică voinţa de a fi şi de a aduce în fiinţa pe cei îţi urmează a încetinit pînă la repaus. Ca un dric purtat de o limuzină cu rezervorul gol. În spate, procesiunea e încolonată sub o placardă pe care scrie mare: de ce ne-am naşte? Europa a căzut fatal sub aşa numita rată de înlocuire – pragul care dă vieţii un avantaj minim asupra morţii.
- familia e borş, ghiveci şi fundătură. O paradă de combinaţii surpriză între sexe de acelaşi sex, politică şi satisfacţia demolării. Hai să ne căsătorim! Am găsit o variantă nouă! Pe urmă, ne adoptăm copiii din cealaltă căsătorie, în care eram amîndoi două. Curaj! Presa, progresul şi viitorul sînt cu noi!
- sexul e opţional. Bărbat şi femeie în acelaşi timp sau deloc sau altcumva, în funcţie de ceva sau de altceva şi de ocazia de a face scandal, pînă obţii drepturi şi legi speciale.
- în grădiniţe şi în şcoli, copiii sînt îndemnaţi să nu decidă pripit între fustiţă şi pantalonaşi. Să îşi asculte sinele şi abia apoi să decidă ce sînt: fetiţă sau băieţel, transexiţă sau transexiţel.
- culturile şi naţiunile au fost date la repopulat. Stăpînii lumii, Cancelari germani, Miniştri britanici şi francezi, Comisari europeni, cheamă cu braţele deschise migranţii ce ne vor lua locul. Căci noi ne stingem, statistic şi moral. Ne abolim din prea multă plăcere şi plictis de viaţă. Noua deviză şi poruncă: un copil în minus, un iPad şi o vacanţă thailandeză în plus.
Dar conştiinţa? A fost decuplată de la tuburi cu mult înaintea lui Alfie Evans. Tăcerea ostilă şi furia selectivă trec drept ţinută publică. Nici un ONG, star rock, vedetă globală de cinema, nici un sportiv milionar şi nici un filantrop sau ITist miliardar nu au avut timp şi cuvinte pentru Alfie Evans, cetăţean britanic şi italian, dar non-cetăţean al lumii noi.
A! Dacă era vorba de copiii altora, de gazaţii din Siria, de Prinţii urmaşi la tronul britanic, de alge, plastic, gîngănii sau pui de urs polar, atunci da! Conştiinţa şi protestul nu mai aveau loc destul în media şi social media, în pieţe şi pe străzi. Dar Cazul Alfie Evans e prea alb, prea vulgar şi de nici un fel minoritar. Ţine de plebeii scouse, din tribul deplorables – cum plastic şi nepoluant i-a numit dna Clinton.
Dar Europa, piscul iluminist al umanismului? Ea ce simte şi ce judecă? Nimic. Tatăl lui Alfie Evans s-a adresat Curţii Europene a Drepturilor Omului, încredinţat că dreptul la viaţă ţine, totuşi, de drepturile omului. Curtea a refuzat să judece. Aceeaşi Curte care apără exemplar dreptul la umbră, dreptul la experimente pe familie şi toate drepturile omului sosit din Sahel a stabilit că dosarul Alfie Evans e „inadmisibil“. Orwell şi Kafka pozează pentru statui călare pe omul învins, la Strasbourg, în curtea Curţii.
Alfie Evans a fost decuplat de la oxigen, luni 23 aprilie. În ciuda pronosticurilor mediale şi a speranţelor judecătoreşti, Alfie a continuat. Prin întunericul primordial în care pluteşte un copil necuvîntător, Cineva nevăzut şi suprem l-a făcut să respire încă cinci zile.
Apoi, înconjurat de dragostea funerară a medicilor, Alfie a înţeles ce e „in his best interest“ şi a murit. Civilizaţia funerară a cîştigat încă o bătălie. Cu moartea pre viaţă călcînd…
Traian Ungureanu
PRELUAT DIN Adevărul
![mihaela-barbus[1]](https://inliniedreapta.net/wp-content/uploads/elementor/thumbs/mihaela-barbus1-pydiituedconmrou0twklsfz7egtqhonla40po561c.jpg "mihaela-barbus[1]")
7 Comments
Dr. Andrei C
30 April 2018Am citit tot articolul.
Am citit de asemenea informatia publica disponibila despre acest caz.
Sunt medic roman care profeseaza de aprox 9 ani in Marea Britanie.
Nu pot sa neg ca exista diferente masive de opinie intre societatea romaneasca si cea britanica.
O prima diferenta este ca populatie are in general o incredere mai mare in medici.
O a doua diferenta este ca in Marea Britanie, societatea (atat medicii, cat si populatia) considera ca o viata fara calitate nu merita traita. Se pune mare pret pe a muri confortabil si cu demnitate.
O a treia este recunoasterea resuscitarii cardio-pulmonare ca un tratament. Si ca la orice tratament, medicul nu are obligatia sa-l ofere daca nu crede ca va avea beneficiu pentru pacient. Este singurul tratament la care recunoasterea futilitatii trebuie discutata si documentata corespunzator. In Romania, nu exista asa ceva. Orice muribund aflat intr-un spital va fi resuscitat. Daca e cu succes, probabil ca va ajunge intr-un status vegetativ intr-o sectie de terapie intensiva, unde va muri 24-72 ore mai tarziu, fara a fi putut sa se bucure de orele in care medicii au reusit sa insele moartea. Stiu asta, am facut sapte resuscitari in rezidentiat pe pacienti terminali. Nici unul nu a beneficiat masiv de pe urma resuscitarii, nici cei la care an avut intoarcerea circulatiei spontane. Pentru ca nu aveam cum sa tratez si cancerul hepatic diseminat in toate organele, cu ascita carcinomatoasa (tanar de 28 de ani), nici BPOCul terminal al unui batran fumator de 70 de ani. Nu i-am lasat sa moara cu demnitatea, nici nu pot spune ca ultimele zile de viata au fost foarte confortabile.
O a patra diferenta este ca daca parintii unui copil iau decizii irationale, societatea are puterea si dorinta de a ii decadea din drepturile parentale si a lasa expertii sa ia deciziile pentru ei. Lipseste acel „eu l-am facut, eu il omor”, „o mama stie cel mai bine”, „ma rog la Dumnezeu sa ne ajute” etc. E loc doar de pareri rationale, ale unor oameni considerati experti in domeniul in cauza. Daca se considera ca un pacient nu are nicio sansa de recuperare, se iau decizii pentru a limita continuarea suferintei. Sub forma terapiei paleative, care are ca scop limitarea simptomelor, fara a avea vreun efect asupra bolii de fond. Si se evita supramedicare. Nu se doreste decesul ca urmare a medicatiei, ci ca urmare a bolii de fond. Decizia intreruperii terapiei paleative si trecerea la terapie activa nu este exclusa. Se revizuieste zilnic directia de tratament.
La capitolul asemanari, pot spune ca atunci cand vine vorba de copii, deciziile nu se iau la fel de usor ca in cazul adultilor. Si ca eutanasia este in afara legii, sub toate formele ei.
In cazul din articol, copilul avea o maladie care a dus la distrugerea creierului in intregime (s-a distrus substanta alba, care contine caile dintre cortex si restul corpului). Mi se pare tulburator ca nu se stie un diagnostic, dar exista certitudine in privinta prognosticului. Probabil ca au dreptate. Posibil sa se insele. Dar in fata judecatorului, medicii au zis ca nu exista sanse de recuperare. Si judecatorul a decis pe baza acestor marturii ale expertilor.
Nu exista loc de miracole in curtile de justitie britanice. Iar apartenenta judecatorului la comunitatea LGBT este irelevanta.
Nu ma asteptam ca societatea romaneasca sa inteleaga astfel de decizii. Dar nici nu e nevoie, cazul nu ii priveste.
Am vazut reactii similare in cazul comunitatii musulmane din UK (pacient batran, cu activitate cerebrala minima, unde familia pune presiuni pentru continuarea tratamentului suportiv, in conditiile unei calitati a vietii absolut inexistente). Ce au in comun musulmanii si romanii? Credinta. Credinta si speranta ca doamne doamne va produce un miracol.
Emil Borcean
30 April 2018Domnule Andrei C., lamuriti-ne si in privinta deciziei autoritatilor britanice de a nu permite transportul copilului in Italia. Dumneavoastra ati fost de acord cu aceasta decizie?
Iuliana S
30 April 2018Dl Andrei C, cred ca va scapa problema de baza a acestui caz. Inteleg ca un sistem de sanatate care functioneaza pe regulule profitului refuza sa suporte din buzunarul propriu un tratament/ingrijire pe care nu le considera utile. Sa pastram acest cuvant pt ca termenul „futil” alaturat cuvantului „viata” mi se pare abominabil. Ce nu intelegem noi restul este circul facut de uk, ajuns la apogeu cu cordon de politie in fata rezervei copilului, de a refuza categoric orice mutare a lui in alt spital, oriunde in lumea asta, pe cheltuiala integrala a altora. Sau mutarea acasa. Aici ma tem ca pierd firul logicii britanice. Ok, eu uk cea inteleapta consider ca nu mai e nimic de facut ( sa nu uitam totusi ca medicii englezi nu l-au putut diagnostica) si prin urmare nu mai vreau sa fac. Bun. Pana aici putem cadea de acord. De aici incolo ma tem ca ce s-a intamplat sfideaza logica umana. Mentinea cu forta (da, cand pui politie la usa e cu forta) a acelui copil in unicul spital in care a fost (si care, repet, nici nu l-a diagnosticat), refuzul incapatanat de a permite orice vizita de la alt medic (echipa italiana tinuta in zona de asteptare apoi data afara, echipa poloneza escortata afara cu politia), refuzul de a-l transfera in alt spital (nu pt ca era periculos pt copil ci pt ca uk a considera ca e inutil)…ma scuzati, dar asta mi se pare nu doar extrem de suspect dar deopotriva barbar. Da domnule C, parintii iau decizii irationale pentru viata copiilor lor. Se numeste iubire si natura umana. Caci vedeti dumneavoastra, ce a pierdut nordul in calea lui spre dezvoltare materiala a fost tocmai esenta vietii. Care nu a venit nici de la medici, nici de la politicienii care fac legi, nici de la judecatori. A venit de undeva mai sus de noi, dumnezeu, natura sau cum vreti sa ii spuneti. Iar negarea dreptului la viata pe simplu motiv ca nu e o viata perfecta (sau utila sistemului cum cred ca e de fapt cazul numai ca va scapa) va asigur ca este departe de ratiune. Vad insa ca v-ati integrat perfect in cultura britanica. Ramaneti acolo si sper sa luati decizii „rationale” si cand o sa va priveasca in mod direct. Pt ca desi nu vedeti, cazul acesta deloc singular ne priveste pe toti domnule C, este calea dezumanizata spre pecuniar pe care se afla Europa pe care, va place sau nu, o impartin cu totii. Pacat…
Anca Cernea
30 April 2018Comentariul lui C. se potrivește perfect ca ilustrare la scrierile lui Voegelin despre prostia criminală.
Herr Dr. J. Mengele nu ar fi putut să le zică mai bine decât C.
Toiu
30 April 2018Cred ca in comentariul doctorului C. s-a strecurat o mica gresala.
„Se pune mare pret pe a muri confortabil si cu demnitate.”
Eu cred ca doctorul C. a vrut sa scrie de fapt: „se pune mare pret pe a omori confortabil si cu demnitate.”
Daca analizam propozitia ea este la fel de imbecila ca si prima dar oricum pare mai aproape de ce s-a intamplat…
Se pare ca medicii si judecatorii din Anglia isi fac treaba cu profesionalism avand in vedere zona „confortabila” in care se scalda medicul C.
Toiu
30 April 2018Sa speram ca medicul C.-un fel de doctorul „Sensibilitate”- nu va avea ocazia sa trateze paciente de genul Angèle Lieby”
M-a salvat o lacrimă – imnul vieţii lui Angèle, „înviată” în ziua în care doreau să o deconecteze de la aparatele care o ţineau în viaţă.
de Emanuele Boffi
Povestea unei femei considerată moartă şi care lăcrimând i-a făcut pe ceilalţi să înţeleagă că nu este „o legumă”. Acum a scris o carte pentru a-şi povesti drama.
Salvată de o lacrimă! Este incredibilă povestea prin care a trecut Angèle Lieby, o franţuzoaică care a ieşit din starea vegetativă persistentă, dramă povestită într-o carte care s-a vândut deja în 200 de mii de exemplare în Franţa şi în care ea arată cum medicii o considerau deja moartă şi se purtau cu ea asemenea unui „obiect” care merita un sfârşit „demn”.
Să auzi în întuneric
Istoria lui Angèle, o muncitoare de 57 de ani a început pe 13 iulie 2009 cu o migrenă puternică. Se duce la spitalul din Strasburg, discută cu medicii care nu „înţeleg nimic”, nu mai aude bine, începe să vorbească cu dificultate, respiră greu şi îşi pierde starea de conştienţă.
Un diagnostic neinspirat îi face pe medici să o intubeze şi să-i inducă o comă farmacologică. O comă din care, aparent, nu se mai trezeşte, este considerată o „legumă”, spre disperarea soţului Ray şi a fiicei Cathy, deja mamă a două fetiţe. În realitate însă Angèle aude totul, chiar dacă nu vede nimic. În jurul ei este un negru apăsător şi doar întuneric. Povestind acele zile în care în jurul patului său se strâng medicii şi familia, scrie: „Trebuia să aud totul pentru a înţelege ce se întâmplă!” Îşi dă seama că este conectată la o maşină şi intuieşte că este hrănită printr-o sondă. Dar înţelege mai ales că medicii o consideră moartă. După trei zile de comă în care corpul ei se deteriorează continuu, pe 17 iulie un medic – pe care în mod ironic îl numeşte „doctul Sensibilitate” – îl sfătuieşte pe soţ să rezerve un loc în cimitir şi să contacteze pompele funebre pentru a alege sicriul. Angèle aude totul. Încearcă să zbiere, însă rămâne mută. Îşi dă seama că soţul o ţine de mână, însă nu are forţa să se mişte. Simte că medicii o înţeapă, însă nu le poate spune ce simte celor care „se află afară”: „Ceea ce simţeam nu corespundea cu ceea ce transmiteam”, scrie ea în carte.
Tatăl Nostru şi lacrima
Medicii sunt din ce în ce mai insistenţi cu soţul ei, situaţia este disperată, „trebuie să fie deconectată de la aparate”. Un sfat căruia Ray i se opune („nu vom accepta niciodată”), în timp ce Angèle recită Tatăl Nostru.
Pe 25 iulie, ziua de naştere a soţului ei, intră în cameră Cathy care îi spune că aşteaptă un al treilea fiu şi că şi-ar dori mult ca bunica să-l vadă măcar. Acesta este momentul în care „imposibilul” se întâmplă: o lacrimă se prelinge din ochii „moartei”. O singură lacrimă care-i permite fiicei să-i avertizeze pe medici. Urmează mişcare degetului mic. În acel corp „îmbălsămat” exista viaţă!
Prima zi de primăvară. Din acel moment Angèle renaşte. Studii mai aprofundate asupra corpului care părea un cadavru au arătat că suferea de sindromul Bickerstaff. Recuperarea care o conduce la o vindecare completă este lungă şi anevoioasă. Soţul o însoţeşte consecvent, notându-şi într-un carneţel progresele. Între timp Angèle învaţă încet să-şi facă înţelese sentimentele; o minge dăruită de soţ o ajută să-şi recupereze mobilitatea membrelor.
Pe 14 august părăseşte pentru prima dată patul. Progresele lente îi permit să devină din ce în ce mai independentă de maşini: învaţă din nou să vorbească, să mănânce, să relaţioneze cu ceilalţi. Pe 30 ianuarie 2010 se întoarce acasă. Pe 20 martie, prima zi de primăvară, iese din casă.
Bijuteria mea
Astăzi, cu ajutorul jurnalistului Hervè de Chalendar, şi-a relatat istoria care poate fi citită într-o nouă apariţie editorială „Una lacrima mi ha salvato” – „M-a salvat o lacrimă” (Editura San Paolo, 168 de pagini, 14,90 Euro). O carte în care Angèle, vorbind despre „mica experienţă”, atrage atenţia asupra celor care mult prea repede văd în anumiţi bolnavi doar „legume” şi nu oameni: „O persoană poate fi conştientă chiar dacă aparent se află într-o comă ireversibilă”.
Povestea ei ne învăţă că „trebuie să ştii să depăşeşti propriile suferinţe pentru a avea încredere în viaţă. Dacă astăzi mă simt mai fragilă decât de obicei – spune ea, mâine pot avea credinţa că pot escalada munţii”. Are un singur regret: că nu a putut să păstreze acea lacrimă: „Mi-aş fi dorit să o păstrez pentru totdeauna, să o ţin într-o cutie precum o bijuterie şi să o pot admira din când în când”.
http://e-communio.ro/stire806-o-poveste-cutremuratoare-lacrima-care-m-a-salvat
Cristian
30 April 2018Felicitari Traian!
Europa crestina e pe moarte si judecatorii”europeni” ne interzic orice tratament!
Numai bine!