FUNDATIA IOAN BARBUS

CELE MAI CITITE

Ofensa dragostei

„Tot ceea ce a fost Japonia se datorează samurailor. Ei nu au fost doar floarea naţiunii, ci şi rădăcina sa. Toate darurile spirituale ale Cerului au curs prin ei. Deşi s-au ţinut departe de restul societăţii, ei au stabilit standardul moral pentru aceasta şi au ghidat-o prin puterea exemplului personal.” Dr. Inazo Nitobe

Yukio Mishima este pseudonimul literar al scriitorului Kimitake Hiraoka (1925-1970). Considerat de mulţi critici drept cel mai mare scriitor japonez al secolului XX, a fost un creator prolific: 40 de romane, 20 de volume de proză scurtă, cel puţin 20 de volume de eseuri, 18 piese de teatru Kabuki şi Nō, un libret şi un film. A fost nominalizat de trei ori pentru Premiul Nobel.

Părinţii săi făceau parte dintr-o veche familie de samurai. El a fost crescut în spiritul tradiţiei şi valorilor vechilor samurai: nobleţe, adevăr, control complet asupra minţii şi trupului, loialitate absolută faţă de Împărat ca expresie pămîntească a divinităţii.

„Marea Fertilităţii”, considerată capodopera creaţiei sale literare, este o tetralogie în care este dezvoltată tema centrală a creaţiei sale artistice: decăderea Japoniei prin îndepărtarea de idealul Samurai, de valorile şi esenţa filozofiei budiste şi viziunea sa apocaliptică asupra modernităţii.

În ciuda aparenţei radicale a discursului său (a fost urît de stînga pentru naţionalism şi pentru devotamentul faţă de Bushido – Codul Samurai, dar şi de o parte a dreptei pentru opoziţia sa fermă faţă de occidentalizarea Japoniei), trebuie precizat că Mishima nu era un admirator al militarismului japonez al anilor ’30; dimpotrivă, el vedea în acel sistem corupţia modernităţii şi inconsistenţa cu idealurile Bushido. Sinuciderea prin Harakiri (ultima a unei figuri publice japoneze) a fost ultimul său act de protest împotriva decadenţei moderne japoneze şi a avut loc în urma unei tentative nereuşite de reiterare a loviturii de stat din 1936.

—————————————————————————————————————————————————————————

„Ritualul dragostei şi al morţii” este singurul film al lui Yukio Mishima, unul dintre cei mai mari scriitori ai Japoniei secolului XX. Un film scurt, direct, dur şi de o frumuseţe stranie; o tragedie absolută strămutată în Japonia secolului XX din Grecia antică sau din Anglia Renaşterii, în care loialitatea, prietenia şi dragostea sînt idealuri inseparabile, iar moartea îndrăgostiţilor este singura ieşire onorabilă cînd împrejurările îi împing către contradicţie. Frumuseţea şi curăţenia sufletească şi trupească oferă iubirii lor liniştea şi perspectiva unei alte lumi.

Este un film mut, acţiunea se desfăşoară în cadrul şi după tradiţia teatrului Nō. Prezentarea cadrului şi a capitolelor filmului:

În februarie 1936, în Tokyo a fost instaurată legea marţială în urma unei lovituri de stat pusă la cale de grup de tineri ofiţeri. Aceştia îşi declară loialitatea absolută faţă de Împărat, spre deosebire de membrii corupţi ai Cabinetului, pe care tocmai îi uciseseră.
Locotenentul Takeyama făcea parte din această societate secretă, dar s-a luat hotărîrea ca el să nu participe direct la lovitura de stat: ceilalţi membri nu au dorit să îl implice, ştiind cît de mare era dragostea acestuia pentru Reiko, proaspăta sa soţie.
La început părea că lovitura de stat a reuşit, însă după cîteva zile lumea a început să o privească ca pe o răscoală minoră care urma să fie inăbuşită în curînd la Ordinul Împăratului.
Locotenentul Takeyama era încă membru al Gărzii Imperiale.
Momentul în care va fi nevoit să lupte împotriva camarazilor săi, să-i execute pe cei mai apropiaţi prieteni ca pe nişte rebeli, se apropia cu paşi repezi…

[Ritualul dragostei şi morţii are loc pe scena Teatrului Nō japonez]

Capitolul I: Reiko
Reiko, soţia locotenentului, văzu hotărîrea de a muri pe faţa soţului său pe cînd acesta pleca spre palat în dimineaţa cu ninsoare de a doua zi după lovitura de stat. Dacă nu se va întoarce viu, este hotărîtă să îl urmeze în moarte. Pe măsură ce adună mici suveniruri pe care le va lăsa în urmă pentru părinţi şi prieteni, dulci amintiri ale dragostei soţului său îi străbat gîndurile.

Capitolul II. Întoarcerea locotenentului
Tîrziu, spre miezul nopţii, ninsoarea cădea din greu. Locotenentul Takeyama apăru brusc în cadrul uşii: se schimbase garda şi el era liber pînă dimineaţă, cînd trebuia să meargă şi să îi execute pe prietenii săi.
„Dar nu pot face asta! Nu pot!”
Takeyama, un soldat devotat, nu poate îndura gîndul că va fi nevoit să îi ucidă pe prietenii săi apropiaţi pentru a-i rămîne loial Împăratului: contradicţia îl îngrozeşte. Ca descendent al unei familii de samurai, singura alternativă onorabilă pentru el este să moară înainte de venirea dimineţii, să îşi facă Harakiri.
„Ştiu ce simţi”, spuse Reiko în şoaptă, „şi te voi urma oriunde vei merge.”
Takeyama se învioră: „Îţi mulţumesc. Atunci vom merge împreună într-o altă lume.
Dar, te rog, lasă-mă să mor eu primul şi apoi mă vei urma.
Nu pot să eşuez.”
Un zîmbet involuntar pe feţele lor reflectă adînca încredere reciprocă. Moartea nu mai este cumplită. Reiko se simte iarăşi ca în noaptea nunţii lor.

Capitolul III. Iubirea finală
Este la fel de pură şi pasională ca un ritual împlinit în faţa zeilor. Ei îşi dezvăluie, pentru prima dată în viaţă, cele mai secrete dorinţe şi pasiuni. Mai întîi locotenentul, apoi Reiko, care şi-a pierdut orice urmă de sfială în faţa morţii, îşi iau rămas bun în dragoste de la fiecare detaliu cît de mic al trupului celuilalt.

Capitolul IV. Locotenentul comite Harakiri

Capitolul V. Sinuciderea lui Reiko

O tragedie antică sau modernă se transformă în secolul XXI într-o farsă.
Edward Frenkel este un matematician american de origine rusă, profesor la Berkeley, specializat în programul Langlands geometric, un domeniu vestit prin ariditatea sa, o tentativă de „teorie unificată a matematicii”.

Talentul pedagogic l-a împins spre popularizarea acestui domeniu în afara cercului restrîns de iniţiaţi. Iar prietenia cu un regizor francez, Reine Graves, i-a stîrnit ambiţii mai mari: împreună au avut o tentativă de a aduce matematica mai aproape de oamenii obişnuiţi.

Ideea lor a fost simplă: „Rites of Love and Math”, un film de dragoste, un omagiu adus frumuseţii matematicii prin asocierea acesteia cu frumuseţea feminină şi cu dragostea. Scenariul a fost şi mai simplu, avînd chiar un oşor aer de telenovelă: un matematician descoperă formula dragostei, realizează pericolul care ar putea apărea dacă ar cădea în mîinile cuiva rău intenţionat şi decide că formula trebuie să dispară; se întoarce la iubita sa, tatuează formula pe trupul acesteia pentru a mai contempla o ultimă dată frumuseţea absolută a matematicii şi dragostei contopite pe trupul iubit, după care se sinucide pentru a se asigura că nu va ceda vreodată secretul. Realizarea filmului este onorabilă, mult mai bună decît scenariul, este valoros ca omagiu adus capodoperei uitate a lui Mishima şi pentru ambiţia de a lega frumuseţea matematicii de cele mai nobile sentimente umane.

Ei bine, nu de aceeaşi părere sînt şi matematicienii americani. Pe 1 decembrie, sub patronajul Berkeley Film and Video Festival urma să aibă loc la Berkeley o vizionare a celor două filme. Directorul MSRI (Mathematical Sciences Research Institute), Robert Bryant, avea reţineri în privinţa asocierii cu acest eveniment: ambele filme „au teme tulburătoare, fac uz de imagini erotice şi valorizează sinuciderea”. După o serie de consultări a decis că, fiind vorba de creaţia unui matematician este de suficient interes pentru publicul „interesat de interacţiunea între matematică şi artă”, aşa că a acceptat co-sponsorizarea evenimentului. În calitate de co-sponsor, a trimis membrilor asociaţiei invitaţii însoţite de link-uri către trailer-ul de mai sus.

Răspunsurile furioase au venit prompt: filmul „deranjează, este ofensator şi/sau insultător la adresa femeilor”, „prezintă o fantezie masculină a dominaţiei sexuale asupra femeilor” şi „comunică mesajul că bărbaţii fac matematică în timp ce femeile sînt reduse la rolul de obiecte sexuale pasive”. „Cum se poate asocia MSRI unui astfel de mesaj, dat fiind că MSRI a primit bine pînă acum şi a încurajat participarea femeilor la toate nivelurile?” Directorul MSRI a încercat timp de cîteva zile să explice matematicienilor americani ofensaţi adevăratele intenţii ale filmului. Evident, fără vreun succes.

„A devenit clar că discuţia în jurul acestor probleme a dezvăluit probleme mai adînci legate de gen, prezente în comunitatea matematică şi care nu au fost abordate pînă acum.”

Astfel că MSRI s-a retras din organizarea evenimentului, „pentru a nu da impresia că este insensibil la suferinţa şi anxietatea exprimate de colegi”, iar directorul MSRI îşi exprimă dorinţa de a organiza în viitor o masă rotundă la care să fie „dezbătute deschis problemele legate rolul femeilor în matematică, probleme care au creat acest disconfort” în rîndul matematicienilor americani.

Anunţul de retragere al MSRI: https://www.msri.org/web/msri/news/Announcements/-/announce/239

Puteți sprijini activitatea noastră cu o donație unică sau una recurentă prin Patreon.

Liviu Crăciun

Liviu Crăciun

9 Comments

  1. Transsylvaniaphoenix
    17 December 2010

    …so much for freedom of speech and artistic expression….

  2. Vlad M.
    17 December 2010

    La faza asta suntem mai liberi in Romania decat in SUA.

  3. TranssylvaniaPhoenix
    17 December 2010

    Liberalii accepta liberatea de exprimare numai atunci cind ea coincide cu propriile vederi.
    Juniorul meu a prezentat la Istoria Artei o lucrare de sfirsit de semestru cu titlul: Food: Destroyer Of World or Caretaker Of Humanity?
    Pe scurt: unul dintre subiectele atinse a fost una dintre creatiile lui Judy Chicago, o artista contemporana si mare feminista. Lucrarea pe care a facut-o juniorul meu este un scurt film care combina video si Power-point iar abordarea este jumatate serioasa, jumatate comica.
    Cind a abordat lucrarea lui Judy Chicago tonul a fost comic/ironic insa in nici un caz rautacios.
    Mare greseala. La sfirsitul prezentarii profesorul a fost atit de revoltat incit a spus „n-am inteles ce-a fost cu tonul acela ironic despre Judy Chicago; daca partea aceea a fost facuta sa apara intentionat idioata, felicitari ca ai reusit”.
    Cuvinte foarte grele, n-ai sa auzi prea des asa ceva din partea unui profesor.
    Insa…pe ansamblu valoarea productiei vizuale a fost atit de buna iar lucrarea a depasit atit de mult restul competitiei incit n-a avut ce face: si-a inghitit mindiria si le-a dat nota maxima la toata echipa care a contribuit la realizarea lucrarii:)

  4. emil b.
    17 December 2010

    A jignit-o pe tovarasa doctor inginer feminista honorius cauza…

  5. toro
    17 December 2010

    Trebuie sa recunosc ca nu stiam de nici unul din personajele descrise in articol shi in comenturi.
    Judy Chicago – un nume predestinat artei. Dupa site-ul ei reiese ca e o alta non-valoare care profita de asocierea cu valul feminist. Cat despre cele doua filme, chiar nu imi zik nimik caci nu am vederea aia abstracta sa le inteleg sau pur shi simplu nu imi pasa ce vor sa transmita (I know, my bad).

  6. Pataphyl (Andrei R.)
    17 December 2010

    Liviu, tîlcul poveștii tale e într-adevăr cutremurător. Am reflectat după vizionare și am ajuns să mă întreb ce-ar fi zis azi progresiștii agresivi despre o carte și un film (1964) cum ar fi „Suna no onna” – „Femeia nisipurilor” (Kobo Abe), capodoperă deja recunoscută, contemporană creației lui Mishima. După care cireș (japonez) ar fi cotit-o? Probabil ar fi divagat ca idioții despre provocările sărăciei, nedreptate socială și alte Mucu-Copo. Dovedind că nu înțeleg nimic, da’ nimic-nimic-nimic cînd îndrăznesc să pronunțe cuvîntul multiculturalism pe care l-au degradat pînă la anihilarea semnificației primare. Căci dacă doar îndrăznești să asociezi ideea că există mai multe culturi care se bazează pe tradiții istoricește diferite, sar în sus ca mușcați de năpîrca de care au fost în prelavabil mușcați. Dorința aberantă de a rescrie, de a pastișa în manieră orwelliană totul îi face să se simtă imuni în fața oricărei obiecții. Probabil au un vag sentiment de jenă cînd caută să dreagă busuiocul (ăla botanic, nu cel sfințit), dovadă ridicola scrisoare de la MSRI, precum și (totuși) recunoașterea impusă de fapte a bravului junior al lui TP, unul din urmașii noștri.

    Judy Chicago? wtf? De ce să-mi mai îngrețoșez memoria cu asemenea reziduuri (ca să evit folosirea cuvîntului incorect politic scursură)? (No offence TP, dar pînă și simpla goagălire a numelui de care habar n-aveam pînă azi duce la silă…).

  7. emil b.
    17 December 2010

    Sper sa nu deraiez prea mult subiectul lui Liviu. Postez un eseu (neterminat) despre filmul lui Teshigahara, urmat de primele zece minute ale filmului. Pentru cine are rabdare sa urmareasca cel putin eseul, se va releva o legatura cu piesa lui Liviu. Teshigahara a fost alt artist japonez interpretat in toate directiile. Ce atrage atentia la acest eseu este interpretarea lui Arthur Schlesinger Jr., istoric liberal-progresist extrem de influent in deceniile trecute si canonizat drept o mare autoritate in orice. Atentie la grila lui de interpretare, in buna traditie a criticilor de arta proletcultisti.






  8. Francesco
    17 December 2010

    @Transsylvania
    Este o revelatie aceasta Judy Chicago! ???? Felicitari fiului tau.

    @Emil, rusine sa-ti fie pentru ca ne-ai ascuns un asemenea „talent”…
    Te poti reabilita doar daca ne vei face o prezentare. Ce zici?

  9. Liviu Crăciun
    17 December 2010

    Pataphyl, Emil
    din pacate comentariul lui quayle e exact pe subiect; Schlesinger e un activist idiot, dar si quayle bate cimpii (daca e vreo capcana in Femeia nisipurilor, e una in care cad fara gres toti liberalii occidentali);

    daca tot e deschis sezonul, o sa bat si eu cimpii putin pe tema Femeii nisipurilor, macar cit sa-l contrazic pe quayle
    – personajul nu e prins de tarani prosti si de femeie in vreo capcana din care trebuie sa scape ca un demn erou american; e un om oarecare care „se trezeste”, el era napadit de nisip si in Tokyo, insa abia acum realizeaza situatia in care se afla
    – personajul, ca orice liberal serios, vrea in primul si in ultimul rind libertate; libertate sa ce? sa umble incoace-incolo; desigur, pe femeie o umfla risul la auzul unei asemenea timpenii
    – si ce face? abordeaza problema „stiintific”: se apuca sa faca trepte sa iasa; insa e o timpenie colosala sa incerci sa faci trepte stiintifice intr-un nisip care sta inclinat la 90 de grade, fizica nu stie opera cu astfel de nisipuri; asa ca izbuteste doar sa provoace o frumoasa avalansa care ii rupe spatele
    – ce mai face luptatorul pentru „libertate inainte de toate”? da vina pe femeie, pe tarani, pe oricine si orice ii iese in cale, da in oricine ii sta in calea idealului, se umileste, inseala buna credinta a femeii, s-ar transforma chiar si in porc pentru „idealul” sau; nu reuseste decit sa fie ridicol, sa se ingroape mai adinc in nisip (de unde tot taranii prosti il salveaza)
    – sa dam putina satisfactie si feminismului ???? – in nebunia lui nu vede dragostea care creste in femeia de linga el, nu vede efortul continuu depus de ea pentru ca el sa aiba o viata decenta (chiar daca nu ca in Tokyo…), nu vede nici macar cind ea ramine insarcinata, ea e dusmanul care il tine legat de nisipul asta nenorocit si de feluritele munci „sisifice”, de care el ar trebui sa se elibereze pentru a-si implini visul nobil de a-si vedea numele trecut intr-o carte (asta e o boala larg raspindita intre barbatii moderni care au altfel tot repectul pentru femeie si feminism; parerea mea)

    – sisif si camus nu au nici un rol (in afara de cazul in care dl quayle este dispus sa considere si, spre exemplu ikebana, o munca sisifica) – personajul nu este obligat sa mute nisipul si o vreme nici nu o face, ba chiar o impiedica si pe femeie sa o faca (in buna traditie a sabotajului revolutionar, as zice eu); rezultatul? ii napadeste nisipul si pe ei, le ameninta casele si celorlalti din sat; daca e sa mute nisip, trebuie sa o faca din responsabilitate pentru el, pentru femeie si pentru ceilalti (intr-un fel, pentru intreaga lume);
    – nu poate intelege (nici personajul, nici quayle) adevarul simplu si dur ca tot ce pot face ceilalti pentru un om e sa ii furnizeze tigari, sake si cite un ziar din cind in cind; e prea putin, dar uite ca atit pot face, si uite ca ei o si fac
    – lui quayle nu-i scapa replica lui „tu aici muti nisipul pentru a trai sau traiesti pentru a muta nisip?”, insa ii scapa sarcasmul cosmic din raspunsul femeii „da, nu e ca la Tokyo…”
    – femeia voia un radio de dragul lui, ca el sa auda ce se mai intimpla prin Tokyo; ea nu avea nevoie
    – nici poveste de tao aici, tao e o cu totul alta poveste; un occidental competent (prin definitie, nu?) in filozofii si religii asiatice ar fi trebuit sa stie ca e vorba de budism;
    – prima intre ofrandele aduse de budisti zeilor sint boluri cu apa, calatorii sint intimpinati cu apa, apa este semnul vremurilor bune care vin – el gaseste apa la sfirsit (stiinta, bat-o vina, poate fi utilizata si constructiv), cind se intoarce si este primit inapoi in rindul oamenilor (de altfel, apa era acolo, sub nasul lui, de la inceput, femeia ii tot spunea ca nisipul e umed, dar el, ca modern, facea misto de asemenea rurala naivitate); si tot la sfirsit primeste si un nume (dupa cum observa quayle), pentru ca de-abia atunci il merita si pentru ca acesta era visul lui (chestie care ii scapa, desigur, lui quayle)
    quayle observa toate aspectele neesentiale si ii scapa, fara greseala, tot ce e important in film

    in ce-l priveste pe directorul MSRI, mi se pare extrem de trist ca, desi profund onest – cel putin asa pare in scrisoare – si plin de bune intentii si de deschidere intelectuala, e in fond prins in aceleasi mreje CoPo; nu e in faza isterica, asa ca are senzatia ca e bine, sanatos…

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *