Născut în familie princiară ortodoxă, convertit la catolicism fără a-şi renega rădăcinile răsăritene,  după ce a slujit aproapelui, neamului şi Bisericii, Vladimir Ghika a fost condamnat de comunişti şi a murit în închisoarea Jilava. Un interviu cu PS Mihai Frăţilă, episcop greco-catolic de Bucureşti publicat integral revista22.ro.

Care a fost parcursul Monseniorului Ghika de la ortodoxie la catolicism?

Spunea adesea că intrarea în marea Biserică Catolică nu l-a făcut mai puţin ortodox.

A înţeles credinţa ca întâlnire cu Dumnezeu viu şi adevărat, iar din această întâlnire descind toate celelalte.

A înţeles aceasta pentru că Adevărul este întâlnire cu persoana lui Hristos şi această întâlnire nu-l face să-şi părăsească apartenenţa culturală sau istorică, ci aprofundează unitatea exprimată într-un singur Dumnezeu, o singură credinţă, un singur botez. (…)

Ce înseamnă pentru oamenii de azi exemplul Monseniorului Ghika?

În primul rând, că viaţa de credinţă nu este o ficţiune, nu este un sistem cultural, că libertatea interioară şi fericirea pot fi lucruri mărturisite în întunericul puşcăriei tocmai pentru că întâlnirea vie cu Dumnezeu dă şansa acestui har. Şi Monseniorul Ghika le-a mărturisit şi la bine, dăruindu-şi lumina interioară comunităţii în libertate, şi la greu, mergând în temniţă cu credincioşii, în momente de maximă teroare. A arătat că fericirea nu este un concept, ci trăire, temelie a speranţei, o stare interioară care te face să vezi această viaţă trecătoare cu ochii lui Dumnezeu.

Care a fost legătura lui cu Biserica Greco-Catolică?

Monseniorul a fost ataşat întotdeauna de cei doi plămâni ai Bisericii, slujind atât în ritul latin, cât şi în cel bizantin. Faţă de Biserica Greco-Catolică a avut cea mai profundă reverenţă, cu atât mai mult cu cât i-a păstorit tinerii la biserica vicarială Sfântul Vasile cel Mare din Bucureşti, i-a făcut oameni de caracter şi i-a însoţit la închisoare, ca un părinte, nu i-a părăsit.

Monseniorul Vladimir Ghika a fost prezent la punerea pietrei de temelie a bisericii greco-catolice Sf. Vasile din Bucureşti, de pe strada Polonă, în 1909. Atunci, fără să ştie, a pus temeliile unei comunităţi care a creat România Mare în 1918 şi a plătit cu sângele său această împlinire trei decenii mai târziu, sub comunişti.