Radu Niculescu-Buzeşti era fără îndoială cel mai capabil intelectual pe care îl avea PNŢ-ul când şi-a reluat activitatea oficial, în decembrie 1989. A decedat  acum 25 de ani, în urma unui edem pulmonar acut pe fondul unei insuficiențe cardiace congestive. Pierderea lui a fost o mare neşansă pentru partid, mai ales că atunci ar fi avut cea mai mare nevoie de un oameni de prestigiu, curajoşi, cu viziune şi cu cunoştinţe de teorie politică şi economică.

Era fratele mai mic al lui Grigore Niculescu-Buzeşti. S-a născut în 1911, la Buzău, într-o familie de intelectuali. A urmat şcoala primară la Bucureşti, liceul militar de la Mănăstirea Dealu şi Facultatea de construcţii din Bucureşti. Ca inginer eminent, a fost angajat la Uzinele de la Reşiţa. Nu s-a implicat foarte activ în politică înainte de 1946, când a candidat la alegeri. Se pare că, înainte de 1944, ar fi scris articole publicate sub pseudonim, în care susţinea necesitatea ieşirii României din războiul alături de Axă.

Cicerone Ioniţoiu relatează că a fost „arestat de Securitate în august 1947, în urma unei înscenări (determinată de fuga fratelui său şi solicitată de sucursala NKVD de la Bucureşti) la cererea poporului muncitor. La 6 august 1947, la Direcţia Generală a Poliţiei (arhiva Siguranţei) s-a înregistrat nota informativă cu Nr.20 584: în vederea gravei acţiuni subversive de subminare a maselor populare, întreprinsă de membrii PNŢ şi pentru a veni în ajutorul organelor Siguranţei Statului, avem onoarea a semnala pe individul Niculescu- Buzeşti, individ extrem de periculos, care, prin faptul că poartă numele fugitului manist reacţionar, duce o existenţă şi o foarte dăunătoare propagandă reacţionară, fascistă şi ilegală, atrăgând muncitorimea societăţii Reşiţa, unde funcţionează ca inginer, la acte de nesupunere, sabotaj şi greve. Lansează ştiri mincinoase şi tendenţioase târând în noroi acţiunea democratică a PCR, îşi bate joc, cu alte cuvinte, de tot ce este democratic. Credem că ar fi necesar a dispune urgenta arestare a acestei bestii fasciste, care, şi acum câteva zile, în cercurile sale reacţionare a prezis că ziua victoriei reacţionare ar fi aproape şi că groaznică va fi socoteala cu partidele de stânga. E urgent necesar ca Niculescu-Buzeşti să fie încarcerat, căci prea nestingherit a putut acţiona până acum. Sperăm că Siguranţa va lua măsurile necesare şi va face încă o dată dreptate! Semnat câţiva tovarăşi de luptă (…)”

Radu Niculescu-Buzeşti a fost acuzat în procesul PNŢ-ului că a găzduit întâlnirile fratelui său cu agenţi străni, între care maiorul Hall şi locotenentul Hamilton, şi că ar fi facilitat corespondenţa dintre Iuliu Maniu şi fratele său. Anchetat de E. Voiculescu, i s-a întocmit un dosar cu probe mincinoase. La proces a avut o atitudine foarte demnă, rămânând alături de liderii PNŢ. A fost condamnat de preşedintele-colonel Alexandru Petrescu la 10 ani detenţie riguroasă şi cinci ani de degradare civică pentru complot în scop de trădare şi insurecţie armată şi complot în scop de surpare a ordinii constituţionale şi de răzvrătire. A fost anchetat şi în procesul lui Lucreţiu Pătrăşcanu. A trecut pe la închisorile de la Galaţi, Sighet, Piteşti şi Râmnicu Sărat. La Sighet a împărţit camera cu Camil Demetrescu şi cu Victor Rădulescu-Pogoneanu, iar prietenia lor s-a adâncit.  La Râmnicu Sărat a fost pedepsit pentru că îşi târa picioarele (de fapt, transmitea mesaje în morse), scria cu cărbune pe pereţi şi era ”duşmănos” cu personalul închisorii.

Nu alesese cariera politică. Era pasionat de meseria lui şi cu siguranţă ar fi preferat să se afirme în acel domeniu. A acceptat un rol politic după război numai din loialitate faţă de ţară şi din dragoste pentru fratele său, pentru a continua munca acestuia, ştiind că fostul ministru de externe avea puţine şanse să îşi finalizeze proiectele politice pentru că era bolnav de leucemie.

Elementele legate de contactele cu ofiţerii americani amintiţi, în care Radu Niculescu-Buzeşti nu a avut rolul principal, au fost unul din argumentele pe care s-au bazat trădătorii care au înscenat procesul PNŢ. Încadrarea contactelor cu străinii la acte de spionaj şi trădare a stat la baza a numeroase procese pe care slugile Moscovei le-au intentat după război liderilor opoziţiei democrate în toate ţările ajunse sub cizma sovietică. E o idee fixă a ruşilor de care nu s-au dezbărat nici până acum. În România au existat contacte cu americanii pentru informarea Lumii Libere asupra sovietizării ţării, precum şi pentru organizarea opoziţiei anticomuniste, însă discuţiile au rămas la o fază foarte incipientă (la rejudecarea procesului PNŢ, în 1998, s-a reţinut că toate infracţiunile de care fuseseră găsiţi vinovaţi acuzaţii în 1947, fie „nu erau infracţiuni”, fie „nu întruneau elementele constitutive ale unei infracţiuni”). În plus, se uită contextul de atunci. Ideea unui război împotriva URSS – venirea americanilor – nu era fantezia bunicilor noştri. Balticii, polonezii, ungurii, cehii îi aşteptau şi ei pe americani. Presa liberă vorbea foarte mult despre această eventualitate şi chiar se făcuseră unele demersuri concrete care păreau a pregăti un astfel de eveniment, cum a fost paraşutarea unor aviatori.

După expirarea pedepsei, Radu Niculescu-Buzeşti a fost trimis în domiciliu obligatoriu în Comuna Rubla (Valea Călmăţuiului), judeţul Brăila. A revenit la Bucureşti în 1964 şi a lucrat ca inginer pe un şantier şi apoi profesor la un liceu industrial. Urmărit de Securitate şi după venirea din Bărăgan, a fost turnat că „se manifestă cu injurii şi înjurături la adresa conducerii de partid şi de stat”. A mai fost reclamat de un coleg de serviciu că ar fi luat o decizie tehnică ce ar fi pus în pericol siguranţa unei anumite structuri. S-a dispus o anchetă, însă securiştii nu mai relatează şi despre rezultatul acesteia. Cu siguranţă, decizia inginerului Niculescu-Buzeşti se dovedise a fi cea corectă şi turnătorul reuşise să arate că era şi un incompetent, nu doar o coadă de topor.

În decembrie 1989, a fost printre cei care au început eforturile de refacere a PNŢ-ului. Nu avea deloc încredere în FSN şi nu a crezut nici o clipă în convertirea la democraţie a lui Iliescu, Brucan şi a găştii lor de stalinişti încremeniţi în ură. A avut o scurtă întâlnire cu Corneliu Coposu în decembrie 1989, însă preşedintele PNŢ nu a mai găsit timp să vorbească cu el în următoarele săptămâni, ceea ce l-a întristat foarte mult.

După ce a ieşit de la Râmnicu Sărat, în prima noapte la Valea Călmăţuiului, Radu Niculescu-Buzeşti a dormit pe o uşă. După câteva zile, a venit un fost lucrător de la moşia părinţilor să îi aducă un pachet de la mama sa, care era foarte în vârstă şi nu putea să călătorească (se mergea cu trenul până la Brăila, apoi cu un autobuz şi încă vreo doi kilometri pe jos.) Bietul om a început să plângă când a văzut cum arăta conaşul şi nu s-a putut opri din plâns în acea zi cu toate asigurările pe care le primea că situaţia din Bărăgan era excelentă faţă de cea din închisoarea Râmnicu Sărat.

La Valea Călmăţuiului, bunicul meu, Victor Anca, a fost vecin cu inginerul Niculescu-Buzeşti. Curţile lor aveau un gard comun. Era foarte manierat, însă rezervat. Muncea foarte mult în grădină şi se vizita cu Camil Demetrescu. Astfel a început prietenia bunicului meu cu Camil (cu care se vedea şi în casa Coposu). Fără să ştie de ei, mama şi bunica se împrieteniseră la Bucureşti (la biserica Bărăția) cu Doamna Ecaterina Demetrescu, mama lui Camil.

În 1968, Radu Niculescu-Buzeşti s-a căsătorit cu arhitecta Alexandra Netta, fiica profesorului Gheron Netta. Mama fusese colegă de clasă cu Silvia, sora lui Tanti Sanda. Surorile Netta şi surorile Anca făceau împreună zilnic drumul pe jos la şcoala din strada Pitar Moş.

Tanti Sanda şi Nenea Radu au fost perechea perfectă. Fără să fie mondeni, erau primitori şi atenţi cu toţi prietenii. Reţineau preferinţele fiecăruia şi se adaptau oricărui interlocutor. Le plăceau copiii şi ştiau să se facă iubiţi de ei. Aveau ei înşişi multă candoare şi de aceea se împrieteneau uşor cu copiii şi cu  animalele. Priveau micile noastre impertinenţe cu naturaleţe, dragoste şi umor şi răspundeau la întrebări cu seriozitate şi cu argumente foarte solide. (Au știut că îi iubim şi ne-au arătat încrederea lor.) În timpul unei vizite, unui tânăr care era pentru prima dată în casa lor, i-a scăpat o înjurătură la adresa comuniştilor. Şi-a închipuit că stângăcia va fi imediat observată şi marcată de gazde. Nenea Radu însă a devenit mult mai deschis şi atmosfera s-a încălzit imediat. Le repugna grosolănia, mais ils ne mâchaient pas leur mots. Chiar şi Tanti Sanda, care era fineţea întruchipată, când vorbea de comunişti spunea, cu vocea ei delicată şi însufleţită ca de copil: „nişte ticăloşi! nişte ticăloşi!”. Ca şi Camil, când se refereau la Iuliu Maniu spuneau ”Domnul Maniu”. Erau foarte devotaţi PNŢ-ului. Ţărăniştii şi PNŢ-ul erau ”noi” şi ”partidul nostru”.

Aveau o bibliotecă impresionantă, în mare parte refăcută după închisori (lui Nenea Radu i se luase absolut totul la arestare). Îşi împodobeau în fiecare an bradul de Crăciun, care era pus într-un suport de argint care se învârtea pe melodia Stille Nacht. Nu era niciodată de plastic, ci totdeauna natural, nu foarte mare, cu podoabe vechi în stare bună. În dormitor era o copie în ulei a picturii „Maica Domnului cu ramuri de măslin” de Niccolò Barabino, în faţa căreia se rugau în fiecare seară. Tabloul fusese cumpărat de la Viena de bunicul lui Tanti Sanda pentru viitoarea sa soţie, care îl văzuse într-o vitrină şi îi plăcuse foarte mult (cumpărătură care a dezechilibrat pe multă vreme bugetul tânărului îndrăgostit).

Erau veseli şi râdeau din toată inima. Într-o zi i-am găsit amuzându-se copios de poveţele de bună purtare ale lui Anton Pann (Ia aminte şi păzeşte / Să nu mănânci mojiceşte: / Când mesteci îmbucătura, / N-o pocni plesnind cu gura, / Nici scârţâi din măsele, / Că sunt lucruri foarte rele. / Când bei, nu sugea din buze,/ Să răsuni să se auze; /  Ci băutura să-ţi fie / Frumoasă, cu omenie. ) Erau la curent cu tot ce se spunea la Europa Liberă şi cu bancurile politice. Spirite într-adevăr deschise şi lipsite de prejudecăţi, erau curioşi să afle orice, de la poezia truverilor şi trubadurilor la materiile pe care le învăţam la facultate (foarte departe de studiile lor) sau la ce făceam la munci agricole.

La Nenea Radu, cultura politică şi cunoştinţele de economie nu erau un fel de hobby pe care ajunsese să îl stăpânească foarte bine un inginer eminent. Cunoştea şi putea să vorbească clar, cu talent şi chiar cu umor, despre aproape orice, istorie, fizică, geografie, chimie, matematică, literatură. La el nu era doar o inteligenţă ieşită din comun, lucru imposibil de ascuns, cu toată modestia şi naturaleţea lui, ci şi o profundă  încredere în raţiune şi în adevăr, care erau îmbinate cu bunătate, înţelepciune, eleganţă şi spirit de dreptate.

Era un om foarte îngăduitor şi deloc orgolios, însă era foarte riguros ca intelectual. Nu îi dădea nici o şansă lui Marx şi era convins de argumentele lui Böhm-Bawerk demontaseră pe vecie teoria marxistă. Nu accepta că milioanele de oameni ucişi în numele marxismului ar fi doar victime ale celor care au ”întinat idealul” sau au ”aplicat greşit” marxismul. De aceea, nu se entuziasma când auzea la Europa Liberă de fuga în Vest a vreunui lider comunist sau de declaraţii critice la adresa URSS făcute de marxişti. Nu i se părea că astfel de gesturi înseamnă şi convertiri la libertate. Credea că întoarcerea de la totalitarism la libertate trebuie să fie un demers profund şi radical, nu doar o răbufnire de revoltă. În decembrie 1989, nu a crezut că schimbările sunt de fond şi nici că exista vreo diferenţă între FSN şi PCR (nimeni din PNŢ-ul de atunci nu credea acest lucru), însă era convins că nu se mai poate reveni la comunism pentru că ”săniuţa nu mai urcă la deal”.

Era un om credincios, senin şi drept. Nu a fost ispitit de ambiguităţi morale şi nu şi-a reevaluat opţiunile. Era convins că manipularea comunistă a actului de la 23 august 1944 este o trădare şi crimele comise în numele regimului rămâneau crime indiferent câtă vreme trecuse de la săvârşirea lor. Foarte rar vorbea de închisoare şi când o făcea era foarte calm, fără patimă, poate cu un uşor dispreţ. Nu am văzut la el niciodată nici un fel de regrete sau încrâncenare, pentru sfârşitul tragic al fratelui său, pentru bunurile furate, pentru tinereţea petrecută în închisoare sau pentru că recunoaşterea calităţilor sale profesionale fusese insuficientă (deşi era foarte respectat de colegi). Nu era plictisit niciodată de România şi în nici un caz nu ar fi sugerat măcar că s-a săturat de poporul ei. De fapt, nu l-am văzut niciodată plictisit sau pesimist și nici nu l-am auzit spunând că e prea în vârstă sau că nu are chef să facă ceva.

Dacă ar avea şansa să îl întâlnească astăzi, elitele noastre ar remarca erudiţia sa şi, cu oarecare condescendenţă, manierele sale perfecte. I-ar explica probabil ce nu înţelege în legătură cu toleranţa sau cu politicile europene. Din nefericire, nu ar avea interesul şi nici măcar vocabularul să discute cu el despre căutarea adevărului în istorie sau în politică. Eroismul lui ar fi comentat din punct de vedere strict psihologic, ca o încăpăţânare de om demodat, dacă nu chiar ca panta pe care se alunecă spre naţionalismul cel mai periculos. În schimb, s-ar înţelge foarte bine cu oamenii capabili să fie recunoscători celor care s-au jertift pentru libertate, cu tinerii care caută modele adevărate şi cu cei care respectă amintirea taţilor şi a bunicilor care au fost la închisoare pentru PNŢ şi Iuliu Maniu, adică pentru țară.

Actualizare 3 martie 2015:

După apariţia articolului, am primit de la Domnul Liviu Constantin câteva informaţii suplimentare. Astfel, am aflat că, potrivit dorinței profesorului Gheron Netta, cărțile sale au fost donate, prin grija fiicei fratelui său, Doamna Ileana Constantin (mama Domnului Liviu Constantin), Academiei Române, mai precis Institutului de Economie Națională, Prof. Univ. Dr. Victor Axenciuc. Cărțile de arhitectură ale Alexandrei Niculescu-Buzeşti au fost donate Universității de Arhitectură, iar o parte a celor care au aparținut lui Radu Niculescu-Buzeşti au ajuns la urmașii acestuia.

Mulţumesc foarte mult pentru aceste informaţii şi pentru cele legate de împrejurările decesului lui Radu Niculescu-Buzeşti.