Perfida utopie a neutralității

„Dacă celălalt este oprimat, eu nu pot fi decât obligat” (Emmanuel Lévinas)

O persoană cu adevărat liberă, nu una care mimează libertatea, este o persoană responsabilă moral, angajată, implicată și, inevitabil, răspunzătoare pentru ocrotirea și ajutarea celuilalt în varii moduri posibile.

Nu te poți spăla pe mâini dacă celălalt suferă, chiar dacă nu suferă din cauza ta.

Există un „imperativ al responsabilității” (Hans Jonas) pentru că există un spațiu etic, un spațiu moral locuit de persoana umană care are datoria să-l „amenajeze”, construindu-se lăuntric. Da, e o datorie care ne onorează! Dezonorant e s-o ignori.

Nu putem evada din statutul de persoane morale responsabile pentru celălalt decât cu prețul exorbitant al compromiterii adânci, al falimentului etic și al pocirii morale. Sufletul nostru nemuritor ia totdeauna chipul gândurilor, compromisurilor, patimilor sau virtuților noastre. Al faptelor ce ne (des)califică.

Etica reală care presupune relația mântuitoare „eu – tu” este, în cel mai natural mod cu putință, radical orientată împotriva perfidei „filosofii a Neutrului”. Nu poți rămâne simultan onorabil și neutru, oricâte sofisme ai debita și folosi. Oricât de mult te-ai minți.

„A-fi-pentru-celălalt” înseamnă a fi bun (Lévinas), adică manifest bun. Bunătatea, singura care ne salvează, NU are nicio legătură cu neutralitatea, ci cu ieșirea din pustiul înghețat al egoismului în întâmpinarea celuilalt. Acesta trebuie să fie, în virtutea imperativului responsabilității, perceput ca „epifanie”, ca manifestare în fața și în viața ta, a lui Dumnezeu Însuși, a lui Hristos care îți vorbește din miezul încă fierbinte al Predicii de pe Munte.

Chiar dacă îți vei astupa urechile sau camufla conștiința, El îți va vorbi.

Iar tu vei înțelege și accepta …cândva.

Universalismul speranței ne încurajează să credem că nu prea târziu.

Vasile Bănescu