Am fost de curând la cimitirul Bellu, unde de anul trecut – dăltuit în bronz într-o manieră inspirată de mâna maestrului Virgil Scripcaru –, profilul lui Neagu Djuvara străjuiește intrarea cavoului familiei sale. M-am întrebat de ce istoricul continuă să rămână viu în conștiința oamenilor de rând, cu toate necazurile care ne scriu existența. Poate pentru că secretul vieții pentru un om ca el nu a fost, câtuși de puțin, o realitate marginală? „Secretul e ca toată viața să lupți cu tine” – spunea Neagu Djuvara. „Numai așa te învingi și transformi neputințele în virtuți”. Ce anume l-a făcut pe reputatul scriitor să nu se lase copleșit sub pleava inconsistenței omenești și să nu-și piardă decența sau măsura? Oare nu faptul că vanitatea omului de a se descurca singur și de a-și reinventa idolii riscă deseori pentru existența noastră gustul amar al fatalității?

În cursul acestei veri toride, am avut parte de celebrări fără jenă ale boieriei (cu blazon!) pentru mari turnători sau de ieșiri ale unor compatrioți cu panaș care au bătut câmpii, exteriorizându-și nostalgia față de sinistre personaje apuse, scuzându-le complicitatea cu trecutul pe motiv că erau „gentlemeni”. Ca să nu mai amintesc, în indiferența generală, de veștile tragediilor oamenilor nevinovați sau, în alt context, de funestul cortegiu al simpatiei față de imperialismul de la Răsărit de noi. Camuflată grotesc – până la noi ordine sub chipul apologiei ordinii creștine, chiar și după invazia țării de alături –, această ultimă nerozie a devenit între timp emblema josniciei.

În această lume, unde așteptăm și cerșim atenția celorlați, ne simțim vii doar fiindcă suntem băgați în seamă. Concepem izbânda mai curând ca un triumf exclusiv al puterii sau al controlului financiar asupra existenței, ajungând să ni se pară că nimic nu se întâmplă, dacă nu ne punem în valoare priceperea ca bun de consum. Dacă nu mai putem însuma merite sau succese, sub povara zădărniciei și a rănilor pe care orgoliul ni le încasează, ne demoralizăm și credem că nu mai este nimic de făcut. Or, sub inspirația smereniei, pe care Neagu Djuvara o consideră sacră, generației lui i-a fost dat să facă însă întotdeauna diferența între Cer și Pământ. Memoriile istoricului (Amintiri din pribegie) ni-l arată fericit surprins în fața vocației de a-și depăși mediocritatea, invitându-ne și pe noi să luăm viața ca atare și să ne împotrivim tristeții cu tenacitate.

„În general, eu nu sunt un om vesel” – recunoaște Neagu Djuvara cu sinceritate. „Sunt destul de melancolic. Dar, în societate sunt volubil și îmi place să spun povești”. Poate de aceea, chiar și după plecarea lui dintre noi, șarmul său personal continuă să ne încurajeze pentru a-i reconsidera reperele morale, a-i reciti cărțile și, bineînțeles, a spune și o rugăciune pentru sufletul lui cumsecade. Toropiți la sfârșitul acestei veri fierbinți (care a avut grijă să mențină spiritele bine încinse!), merită să ne lăsăm bine-dispuși de Neagu Djuvara – născut în 31 august, pe stil nou. Pentru franchețea poveștilor sale de viață, pentru politețe și cuviință, pentru tăria lui de caracter. Pentru a nu se fi hrănit din gustul perfid al perfecționistului, oferindu-ne chibzuința poftei vieții, ajutându-ne, în același timp, să ochim cu dibăcie conturul iluzoriu dintre bine și rău…

PS Mihai Frățilă, Contributors

Episcop al Episcopiei Greco-Catolice “Sfântul Vasile cel Mare” de Bucureşti. A studiat teologia la Roma (1991-1996) la Universităţile Urbaniana şi Gregoriana, cu bursă la Colegiului Pontifical Pio Romeno, și la Institutul Catolic din Paris. Preot din 1996, a fost vice-rector și apoi rector al Colegiului Pio Romeno de la Roma. La 20 iunie 2007, este ales de Sinodul Episcopilor Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolică episcop auxiliar al Arhieparhiei de Alba-Iulia şi Făgăraş, alegere proclamată de Sfântul Părinte Papa Benedict XVI la 27 octombrie 2007. Este hirotonit episcop în Catedrala “Sfânta Treime” din Blaj, la 16 decembrie 2007, iar la 4 mai 2008 este instalat solemn la Bucureşti ca episcop auxiliar al Arhieparhiei de Alba-Iulia şi Făgăraş, vicar general pentru Bucureşti şi teritoriul fostului Regat. La 8 mai 2014 este ales de Sinodul Episcopilor Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolică episcop al noii Episcopii Greco-Catolice “Sfântul Vasile cel Mare” de Bucureşti, alegere proclamată de Sfântul Părinte Papa Francisc, la 29 mai 2014.