Rusia nu „apără” nimic în afară de expansionismul său și nu poate exista fără violență și minciună structurală, de stat. Expansionismul țarist a fost continuat în secolul XX de revoluționari și amplificat prin rețelele inițiate de Comintern, care de un secol se bucură de susținere agenturală continuă, chiar și atunci când Rusia mimează destinderea, perestroika și pacifismul. Mediul intelectual, mass media și universitățile occidentale sunt acum atât de contaminate de neomarxism, tocmai pentru că investițiile rusești în manipulare ideologică și subversiune au fost la fel de importante ca și cele pentru înarmare și spionaj.

Socialismul vestic din secolul XIX și evoluțiile sale ulterioare, precum și tot felul de alte curente intelectuale rătăcite, poate că ar fi existat oricum și poate că s-ar fi dezvoltat pe cont propriu; dar fapt este că, fără subversiunea rusească, ele nu ar fi atins astăzi o poziție hegemonică. Rusia se declară acum „creștină” în timp ce promovează toate superstițiile, păgânismele, șamanismele și satanismele, se afundă în minciună și barbarie, le ridică statui lui Stalin și Dzerjinski, crează și ațâță conflicte peste tot în lume, stârnește masacre și războaie, manipulează trecutul și prezentul, distrugând sau pângărind tot ce atinge.

Nici România nu este scutită de impactul torentului de minciuni fabricate la Kremlin. Unele au fost inventate de pe timpul țarilor, altele de sovietici și post-sovietici. Deși sunt enormități, sunt foarte periculoase. Ar fi o mare lipsă de responsabilitate să ignorăm originea și implicațiile lor actuale.

DOUĂ ASEMĂNĂRI (și o hartă)

1. Tezele istorice ale Rusiei și lupta sa ”antifascistă”

Rusia este și acum, la fel ca în 1944 și ca întotdeauna, obsedată de dorința de a pune stăpânire pe Gurile Dunării, pe ieșirea la Mare și pe Strâmtori, și își justifică pretențiile expansioniste cu pseudoargumente istorice.

„Legăturile istorice” dintre români și ruși au constat de obicei în năvăliri rusești. Deși, în 1711, prin tratatul de alianță dintre Petru cel Mare și Dimitrie Cantemir, rușii recunoscuseră drepturile Moldovei asupra teritoriilor dintre Prut, Nistru și Dunăre, în 1812, ei nu s-au sfiit să ocupe Estul Moldovei în urma unei răfuieli cu turcii și în dispreț total față de locuitorii români ai teritoriului furat. Denumirea de Basarabia se aplicase până atunci doar Bugeacului (acum în sudul R. Moldova și al Ucrainei, între Dunăre, Marea Neagră și Nistru). Moscova a utilizat, printr-o manipulare menită să justifice „istoricește” ocupația, numele de Basarabia și pentru teritoriul de deasupra Bugeacului.

În 1878, nu a avut loc niciun schimb de teritorii între România și Rusia (așa cum se afirmă eronat pe site-ul MAE român). Rusia a ocupat județele de la Gurile Dunării, care nu erau ale ei, și nu a putut ocupa și Dobrogea, care oricum nu îi aparținea.

După cum nu a existat niciodată limba basarabeană și nici basarabeni diferiți de restul moldovenilor, nu există nici limbă moldovenească diferită de limba română și nici popoare diferite de o parte și alta a Prutului.

Invențiile staliniste despre limba moldovenească și un stat neromânesc cu numele de Moldova sunt și acum piloni de bază ai propagandei ruse. Dacă acum 100 de ani România Mare era acuzată că „asuprește poporul moldovenesc”, astăzi Maria Zaharova combate  „fascismul” românesc, precum Molotov, dascălul lui Lavrov, șeful ei.

Moscova, inspiratoarea și, în prezent, aliata celor mai sângeroase regimuri și organizații criminale, e la fel de ”antifascistă” ca acum 80 de ani. O treime din durata celui de-al II-lea Războiului (1939-1941), Moscova a petrecut-o în alianță cu Berlinul. Mai târziu, în pragul înfrângerii, a primit un foarte generos ajutor american. Stalin și-a instruit agenții care lucrau la aplicarea Land-Lease Act  să afle tot ce pot despre SUA și să nu le comunice americanilor nimic. Aliaților URSS li se dădea mereu de înțeles că era oricând posibilă o împăcare a rușilor cu nemții. Piloților americani nu li s-a permis să survoleze spațiul aerian sovietic (iar cei care se rătăceau din greșeală au fost arestați). Trupele sovietice au stat în fața Varșoviei și au așteptat până când Insurecția a fost înăbușită de nemți, pentru ca polonezii să fie deja epuizați și rușii să apară ca „eliberatori”.

Începând din 1944, Kremlinul și-a însușit acțiunile antifasciste ale liderilor politici din Europa de Est, a declanșat persecuții barbare împotriva acestora și i-a asasinat pe cei mai mulți dintre ei (membrii guvernului clandestin al Poloniei, liderul bulgar Nikola Petkov și partidul său, Milada Horackova din Cehoslovacia și mulți, mulți alții).

În România, comuniștii nu erau decât o mână de trădători care se săpau unii pe alții. Rezistența lor antinazistă a fost insignifiantă. Moscova a cerut implicarea comuniștilor în acțiunile de ieșire din războiul lui Hitler, după care a întârziat semnarea Armistițiului, ca să facă zeci de mii de prizonieri români și să fie în poziția de a refuza, practic, orice negocieri reale. Ana Pauker, „Stalin cu fustă”, a fost foc de supărată că 23 august a fost realizat de români, pentru că ea și stăpânii ei voiau să preia puterea la București direct de la nemți. Comuniștii au sabotat acțiunile liderilor legitimi ai românilor, executând ordinele ocupanților și, în mai puțin de patru ani, toți cei care activaseră realmente împotriva fasciștilor (nemți și hortști), Iuliu Maniu, Ion I.C. Brătianu, și zeci de mii de susținători ai lor au fost arestați sau uciși. Atunci când unii dintre urmașii acestora, lideri ai partidelor istorice reînființate după decembrie 1989, au spus adevărul despre “antifascismul” stalinist și au atras atenția, după căderea URSS, că rușii nu își schimbaseră năravurile, au fost taxați de „resentimentari” și „conflictuali”. Politicienii și intelectualii din Vest, ca și o parte dintre cei români, înstrăinați de istoria țării, erau deja prea pătrunși de idei „progresiste” sau prea șantajabili. Și-au arogat dreptul să-i ierte, în numele victimelor, pe criminalii în serie din KGB, SB, STB, Securitate, STASI etc., (după exemplul notoriu al lui Adam Michnik din Polonia și al politicii „liniei groase”) și au făcut afaceri împreună ei, până acum doi ani, când s-a rupt filmul. De abia atunci au observat în sfârșit că Rusia gândește tot ca în secolul XV, că Stalin nu a fost antifascistul din legendele propagandei și că pacea Lumii Civilizate depinde de puterea militară a sistemului său de alianțe, nu de vorbărie, compromisuri și coregrafie diplomatică.

2. Mesianismul radical și conflictele permanente în slujba expansionismului moscovit

În 1854, într-o scrisoare adresată lui Napoleon al III-lea, poetul polonez Zygmunt Krasiński afirma că Rusia este „un comunism imens stăpânit o putere deopotrivă militară și teocratică”, mai bine organizată decât Franţa revoluţionară în 1793 şi mai capabilă de rezistenţă, care „va întinde mâna tuturor societăților secrete, tuturor conspirațiilor, tuturor comploturilor întunecate de la un capăt la altul al Europei” și „le va plăti cu aurul său și le va sprijini prin intrigile sale”. Nu întâmplător, Krasiński considera că scopurile Rusiei erau similare cu „instinctele, pasiunile și teoriile” pe care le promova acum 170 de ani socialismul occidental.

Atât oamenii țarului, cât și anarhiștii din secolul al XIX-lea, bolșevicii și urmașii lor au fost toți pătrunși de același fanatism mesianic rus. După 1944, toți locuitorii Europei de Est au fost obligați să asculte ode cu „Slavă ţării ce înalţă o şesime de pe glob… Slavă veşnică lui Lenin! . Comunismul s-a manifestat ca o religie, cu figuri mitice de profeți și inițiați (Marx, Engels, Lenin, Stalin, Ceaușescu), sărbători fixe (1 mai și un 23 august cu semnificație inversată), ritualuri de inițiere (intrarea în partid, organizația de pionieri, UTC) și penitență (ședințe de autocritică, procese-spectacol).

Chiar dacă Moscova s-a declarat timp de 70 de ani promotoarea științei, în practică nu a abordat chestiunile de credință cu spirit științific, ci cu cea mai înverșunată ură. În Rusia, prigoana anticreștină a fost barbară, iar în Vest, încă din anii 1920, Moscova a făcut eforturi planificate pe termen lung pentru a submina și deturna activitatea bisericilor, prin infiltrarea seminarelor, parazitarea mișcărilor pentru unirea creștinilor și pentru pace, coruperea liderilor ș.a..

Libertatea controlată, dată de Stalin Bisericii Ortodoxe Ruse în timpul războiului, a fost o încercare disperată de a motiva soldații să lupte împotriva foștilor aliați nemți, dar mai ales o pârghie pentru sovietizarea Estului Europei şi infiltrarea Vestului. În blocul sovietic Credincioșii adevărați, care nu au putut fi subordonați puterii atee, au fost persecutați crunt, trimiși în închisori și lagăre și uciși cu milioanele.

La sfârşitul anilor ’90, după o scurtă speranță de activitate liberă, Biserica Ortodoxă Rusă a redevenit un instrument al Kremlinului, „pe stil nou”. În timp ce fostul agent KGB Mihailov, actualmente Patriarhul Kiril, afirmă că „jertfa în timpul îndeplinirii datoriei militare spală toate păcatele”, ţara se remarcă prin cifre record de la alcoolism, boli cu transmitere sexuala, sinucideri, divorţuri, avorturi, consum de droguri şi criminalitate. Militarii ruşi, alături de cecenii islamiști ai lui Kadîrov, jefuiesc, chinuiesc, violează și omoară cu cruzime sălbatică pe „frații ortodocși” ucraineni, pe care i-au cotropit. Rușii de azi sunt la fel de lipsiți de morală și omenie ca înaintașii lor de-a lungul veacurilor. Astfel, prin teroare, jaf, viclenie, minciună și omoruri în masă, a ajuns Rusia să devină cea mai crudă și mai lacomă putere colonială (deși tot nu e recunoscută ca atare) întinzându-se, de la câteva mlaștini din jurul Moscovei, în sec al XIV-lea, la „o șesime de pe glob”, în sec XX.

Nu trebuie prea multă perspicacitate pentru a înțelege că Moscova nu trăiește creștinismul, ci îl maimuțărește, ca să-și justifice pretenţiile asupra pământului „fraților ortodocși”, să manipuleze bisericile creștine şi să acuze întreaga civilizaţie occidentală de decădere, pentru a-și justifica ideologic ura agresivă împotriva acesteia. E vorba de război informațional, de expansiune, de confruntare cu Vestul, nu de credinţă. Critica rusească a militantismului ateist și anticreştin din UE sau SUA (care a fost alimentat tot de la Moscova timp de cel puțin un secol) e o formă de subversiune, nu de grijă pentru suflete.

Cosmetizarea năravurilor KGB-iste cu spoiala de ”credința” a lui Putin se vede și în modul de lucru al cozilor de topor ale Moscovei în România, AUR, Șoșoacă et ejusdem farinae. Legați cu mii de fire de lumea subterană securistă, trâmbițează teze antiromânești, pretinzându-se patrioți, apără o ortodoxie falsă, amestecată cu superstiții gnostice și nu ratează nicio ocazie de a se remarca prin mârlănii și scandaluri (mâine, poimâine îl vedem pe G. Simion sărutând Coranul, ca Putin…) Nici vorbă să fie sancționați sau măcar izolați. Instituțiile Statului nu fac nimic pentru a ne apăra de această patologie. Mediul academic, politic și presa le oferă tribună, îi tratează ca pe niște reprezentanți autentici ai creștinismului și patriotismului, și nu observă că această atitudine întreține dușmănii interne veșnice, în interesul expansionismului moscovit. Putin are nevoie ca de aer și de unii și de alții, atât de cei care confundă civilizația occidentală cu secularismul absolut și neomarxismul (v. SNSPA, USR și presa aferentă, G4media, Hotnews, etc.) cât și de cei care deturnează și pângăresc simbolurile creștine și conservatorismul – fie că sunt derbedei legionaroizi sau mahalagii șoșociști cu pumnul bolșevic ridicat, fie inițiați cu înalt nivel academic, care știu să șteargă epistemologic diferența morală dintre agresor și victimă și sunt obsedați de ILD mai rău ca Javert de Jean Valjean, pentru că arată că baletul lor intelectual e pe muzică rusească.

Bonus: o hartă

Harta se referă lasituația militară în Ungaria sovietică și în țările vecine între aprile-august 1919. Pe atunci, ungurii sperau să recupereze pierderile teritoriale suferite pe front, înainte ca acestea să fie confirmate prin tratatele de pace. Bela Kun a promis că reușește acest lucru cu ajutorul lui Lenin. Deși Kun era un comunist fanatic, a fost sprijinit de mulți aristocrați, intelectuali și militari din fosta armată habsburgică. În aprilie 1919, Lenin a ordonat joncțiunea dintre trupele sale de la Est și Armata Roșie maghiară. Lenin și Kun credeau că acțiunea lor va produce scânteia care va declanșa revoluția în Europa și apoi în lume.

Astăzi, Viktor Orban, marele prieten al lui Putin, este sprijinit și el de floarea arisocrației creștine maghiare și de un mare număr de unguri. Nu contează câți sunt rusofili în străfundul sufletului lor, ci că Budapesta este un pion al Moscovei, gata de foarte multe pentru Ungaria Mare. Un pion mai micuț dar tot fidel al rușilor este Austria. Berlinul, deși dă unele semne lente de trezire, încă nu s-a eliberat de legăturile materiale și mentale care îl leagă de Moscova. Nu e nevoie de ocupație fizică (deocamdată), ca rușii să ajungă să ia decizii până în inima Europei.

În 1919, liderii români și armata au înțeles pericolul cârdășiei dintre un agresor moscovit și un aventurier budapestan aflat la mâna rușilor, și-au apărat drepturile și au scăpat Europa de douăzeci de ani de comunism, cu sprijinul Franței, Poloniei, Serbiei și Cehoslovaciei.

Datorită actului de la 23 august 1944 și prezenței Armatei Române pe Frontul de Vest, România a evitat razant pierderea Transilvaniei după al Doilea Război Mondia .

Atât în 1919, cât și în 1944, un rol decisiv în apărarea drepturilor României l-au avut Regele, Iuliu Maniu și președintele PNL.

DOUĂ DIFERENȚE

1. Alianțele României

În 1944, situația militară a României era probabil cea mai defavorabilă din istoria modernă a țării. Ion Antonescu a mizat soarta României exclusiv pe victoria lui Hitler și a pierdut tot. România urma să sufere cea mai barbară ocupație armată. Și atunci, ca și acum, se știa că Rusia nu oferă condiții bune celor pe care îi cotropește și că oricum nu se ține niciodată de cuvânt.

Acum, România face parte din cel mai puternic bloc militar din istorie și se poate apăra eficient de vecinul de la Răsărit, alături de aliați. Se pare că și ei au înțeles importanța strategică a țării noastre și a Mării Negre și că în curând baza NATO de la Kogălniceanu se va mări considerabil.

România este o sursă de stabilitate în regiune. Aderarea la NATO și UE s-a bucurat de un foarte puternic sprijin popular, care, deși a scăzut între timp, rămâne mai ridicat decât în multe țări membre ale celor două structuri. Românii de rând nu au uitat ce le-au spus bunicii despre năvălirile rusești și s-au mobilizat admirabil în sprijinul ucrainenilor după invazia rusească din 2022.

Atitudinea provestică a omului de rând nu este în contradicție cu sentimentele sale patriotice. Tricolorul se vede pe mașini, magazine, la ferestrele caselor, în biserici – desigur, și pe edificii oficiale (deși la ușa multor instituții îl vedem deseori decolorat sau cu tivul descusut, starea materială a drapelului reflectând destul de exact nivelul de patriotism al autorităților din clădire). Naționala de fotbal a României și galeria sa pot da lecții multor oficiali despre cum poate fi arătată, mândria de a fi român cu decență, statornicie și umor, făra sentimente de inferioritate sau țâfnă față de străini. E foarte important, mai ales dacă ne gândim la manevrele de manipulare a trecutului și de dezrădăcinare la care am fost supuși aproape 80 de ani.

2. Atitudinea față de Armată și militari

Un militar de rang înalt din armata britanică, Lt. Col. Glen Grant, care a colaborat cu forțe armate din Estul Europei și a fost atașat militar în Finlanda, Lituania și Letonia, afirmă că agentul tipic al Rusiei într-o țară din Est își cultivă imaginea de mare patriot și totodată împiedică, tergiversează sau diluează măsurile menite să întărească apărarea. E plin de astfel de oameni în PSD, PNL, USR, AUR, dar și în universități și ONG-uri.

Zilele trecute defenseromania.ro publica opinia D-lui General-Locotenent (r) Cătălin Tomescu, care remarca o atitudine negativă față de Armată ”la cel mai înalt nivel al statului”, care indică o formă de ”război informațional desfășurat pe teritoriul nostru”, prin care ”toate structurile care se ocupă de apărarea țării au fost lovite, atât la comandă, cu oameni plătiți sau idioți utili”. Dintre problemele grave, care periclitează apărarea țării, Dl. General a enumerat: școala, care nu le oferă viitorilor cetățeni cunoștințe suficiente de istorie și nu îi ajută să înțeleagă că ”educația, sănătatea și populația din punct de vedere demografic sunt capacități de luptă ale unui stat” și că fiecare trebuie să participe la apărarea țării, ”căci Armata nu poate singură să o facă și nicio țară din lume nu poate singură doar cu Armata activă”. De asemenea, a amintit că presa și înalți decidenți politici, inculsiv membri ai Parlamentului și primul ministru, au reacționat inacceptabil la atenționarea șefului Statului Major al Apărării, Dl. General Gheorghiță Vlad, privitoare la necesitatea de a crește rezerva voluntară. În astfel de condiții nu este de mirare că tinerii ezită să aleagă cariera militară, mai ales că știu că nu vor avea salarii atractive. Militarilor li se cere să își riște viața și unii chiar să-și dea viața, lăsând în urmă văduve, copii orfani, frați și părinți fără sprijin la bătrânețe. E nevoie doar de judecată normală și omenie pentru a înțelege că sacrificiile pe care le cere o țară de la militari nu pot fi evaluate material și că veniturile convenabile sunt un minim care li se datorează.

Poate că nici în perioada interbelică nu s-a dat destulă atenție întăririi Armatei, însă este sigur că mediului politic, academic și presa au fost covârșitor antiruse și că nu a existat o poziție sistematică de denigrare a Armatei. Toată lumea înțelegea că terfelirea istoriei, a limbii române și a eroilor demoralizează și slăbește unitatea de care este nevoie când țara trebuie să se apere. Chiar cei vestiți că aveau caractere de cameleon și limba în furculiță, ca Pamfil Șeicaru sau C-tin Argetoianu, s-au abținut să critice permanent și la modul general Armata, așa cum o fac elitele noastre astăzi.

Societatea are intuiții de bun simț și sondajele arată în continuare sprijin pentru instituțiile care asigură stabilitatea țării, Biserica și Armata. Lipsesc însă liderii care să formuleze crezul majorității și să susțină moral oamenii într-o situație critică. Să sperăm că dacă, Doamne ferește!, vom trece printr-un astfel de moment, elitele vor renunța la orgolii, mode și prejudecăți și se vor ghida după marile caractere care au susținut România în momente de cumpănă, ca Iuliu Maniu, Ion Mihalache, Ion. I.C. și Gheorghe Brătianu, Regele Mihai și colaboratorii săi, diplomații și conducătorii militari care au realizat actul de la 23 august 1944 și zecile de mii de români care și-au dat viața pe front și în închisorile comuniste.