Marea Unire s-a înfăptuit pentru că mai multe generații de români au făcut sacrificii imense ca să se unească și să se elibereze de diferiți asupritori. Ea a devenit posibilă datorită mai întâi eforturilor de trezire a conștiinței naționale din secolul XIX, care au dus la Mica Unire, la Independența de turci, apropierea civilizațională tot mai strânsă cu Occidentul. Opțiunea pentru Antanta, luptele și jertfele uriașe din Primul Război Mondial au confirmat această orientare și au permis realizarea concretă a Unirii.
Succesul Campaniei pentru eliberarea Budapestei a permis nu doar menținerea netulburată a Unirii, ci a contribuit substanțial la apărarea Civilizației europene, stăvilind pentru câteva decenii expansiunea rusească în Estul Europei și făcând posibilă dezvoltarea interbelică a României, în cadrul aceleiași Civilizații.
Această orientare era clară pentru toată nația, și pentru cei mai distinși și mai vizionari conducători ai ei, aceia care s-au opus extremismelor și dictaturilor, aceia care au realizat actul de la 23 august 1944, încercând să împiedice căderea României sub cizma rusească. În continuare, luptele de pe Frontul de Vest au permis recuperarea Transilvaniei de Nord.
Aceiași conducători, precum și generațiile mai tinere, pe care aceștia le-au format în același spirit, au înfruntat cu eroism ceea ce a urmat începând de la ocupația sovietică. Opoziția față de comunism era masivă, dovadă fiind milioanele de români care au fost închiși, deportați, persecutați, precum și sutele de mii de morți. Linia a fost păstrată de foștii deținuți politici și de nenumărate familii, cu ajutorul dăruirii jurnaliștilor de la Europa Liberă.
Revoluția din 1989 a fost însuflețită tot de conștiința că România trebuie să revină în Lumea Liberă. Foștii deținuți anticomuniști au fost primii care au cerut încă de atunci aderarea la NATO.
Toate evenimentele amintite sunt conectate între ele, eroii lor se situează într-o continuitate conștientă și asumată, iar această conexiune este foarte importantă. Propaganda antiromânească încearcă să le schimbe semnificația, ca să controleze trecutul și împreuna cu el prezentul și viitorul țării, exact cum spunea Orwell.
Disprețul pentru trecutul țării și pentru omul de rând: un risc de securitate națională
De-a lungul ultimului secol, Moscova a subminat tot ceea ce putea reprezenta sursă de tărie morală și de rezistență împotriva expansiunii marxism-leninismului în Lumea Occidentală. Credința a fost terfelită ca fiind „retrogradă” și „intolerantă”, Biserica persecutată și/sau infiltrată, libertatea prezentată drept „haos” și „nedreptate”, civilizația drept „hegemonie occidentală”, munca cinstită drept „exploatare”, patriotismul drept „fascism”, familia drept structură „opresiva” și „patriarhală”, omul de rând a fost taxat de „analfabet funcțional” și eroismul de „nebunie”; din trecut s-a reținut numai vărsarea de sânge și corupția.
Elitele „proeuropene” din țara noastră sunt astăzi în foarte mare măsură marxizate, deși, de obicei, nu-și dau seama de asta. S-au încadrat cuminți în conceptul de clasă și fac ce i-a învățat marxismul pe intelectuali: „critica acerbă a tot ce există”. Dornici să-și însușească gândirea și limba de lemn de la Bruxelles și Berlin, ei vor să „educe” în acest spirit și poporul român, pe care îl disprețuiesc sincer. Mentalitatea complexată de periferici nu le permite să deosebească adevărata sursă a măreției Civilizației Occidentale de marxismul cultural (de origine cominternistă), conceput special ca să o distrugă.
De mulți ani atragem atenția asupra acestei atitudini a alitelor de la noi și riscurilor pe care le prezintă. Falimentul acesteia a devenit însă dureros de vizibil la 24 noiembrie 2024.
Pentru că undeva, în străfundul sufletului, românul de rând încă mai are reflexe normale, rămase poate de la biserica la care a încetat să meargă, și care probabil nu mai este nici ea ce era, sau, cine mai știe, a mai păstrat ceva de pe la bunici, care au apucat să trăiască o Românie, care nu mai este ce era.
Cel puțin în sondaje, chiar dacă nu întotdeuna și în comportament, românul obișnuit zice că se consideră creștin, patriot, atașat de familia tradițională. Așadar, crede că înaintașii trebuie să fie respectați. Adică se raportează la vechile repere, nemarxiste. „Proeuropenii” disprețuiesc aceste lucruri. Disprețul lor a fost resimțit de public, care s-a distanțat de aroganța și lipsa de adecvare la realitate a elitelor. Deja de trei decenii, prăpastia s-a adâncit și a devenit o amenințare gravă de securitate națională.
Vrând să povățuiască poporul „cel prost” pe calea „europenizării”, intelectualii publici și media mainstream au lăsat la o parte credința și dragostea de țară sau le-au combătut pe față.
După scurta prezență a PNȚ, combătut inițial cu violență, apoi distruc cu viclenie de vechii dușmani ai României, slujitorii Moscovei, crezul poporului nu și-a mai găsit expresia legitimă în spațiul public și ticăloșii fără neam și fără Dumnezeu au profitat de ocazia care li s-a oferit: au răspândit propaganda putinistă în ambalajul sloganelor patriotice, unioniste și ortodoxe, scopul real fiind ruperea României de alianțele care îi asigură apărarea, libertatea, chiar supraviețuirea.
Pericolul la care suntem expuși acum este vital, mai ales în condițiile în care Rusia, cea mai păgână țară de pe planetă și cea mai mare amenințare la adresa libertății noastre, duce un război de exterminare chiar dincolo de granița noastră.
Cunoașterea istoriei naționale este la fel de importantă ca echiparea Armatei. Nu doar în România, ci peste tot în lume, orice atac rusesc este precedat și însoțit de încercări de falsificare a trecutului, care pot fi neutralizate dacă cetățenii țării atacate își cunosc trecutul și sunt mândri de eroii lor. (Mă refer, desigur, la un patriotism normal, responsabil, și la stăpânirea cunoștințelor despre evenimentele istorice importante, care sunt incompatibile cu șovinismul, aberațiile contrafactuale despre trecut sau delirul conspiraționist.)
Denigrarea istoriei țării și lipsa de respect față de eroi servește propagandei antiromânești. Din această peespectivă, este foarte îndreptățită observația multora că Boia a contribuit substanțial la ascensiunea lui George Simion și Călin Georgescu.
Marea Unire a fost rodul și confirmarea orientării României către Occident
Atât istoriografia comunistă, cât și cea postdecembristă au încercat din răsputeri distorsionarea semnificației Marii Uniri. Rezultatul pe care îl vedem acum este o situație absurdă din punct de vedere logic și perversă din punct de vedere moral.
Rusofilii se bat cu cărămida Unirii în piept, dar pe artizanii ei îi etichetează drept „trădători”, exact cum făceau și predecesorii lor din anii 50, care, din ordinul rușilor, i-au chinuit și ucis în închisorile de la Sighet și Râmnicu Sărat pe toți realizatorii României Mari care mai erau în viață în timpul ocupației sovietice.
Concomitent, elitele „proeuropene” ignoră semnificația Marii Uniri și pe realizatorii ei, și văd în harta României Mari un simbol al „naționalismului și revizionismului”. Seduși de autori de bestseller precum Lucian Boia, aruncă în derizoriu fundamentele unității românilor. Pentru ei, România, la modul general, e „altfel” în sensul cel mai negativ, toată istoria noastră trebuie „demitizată” necruțător, în timp ce „tragedia” Germaniei (care ne-a nenorocit de două ori țara în secolul trecut) ar trebui să ne înduioșeze.
Spre deosebire de „proeuropenii” noștri, rușii înțeleg ce înseamnă Marea Unire și instrumentalizează acest simbol în războiul informațional. Metoda e veche, folosită și cu alte ocazii. Slugile lui Stalin i-au închis și ucis pe realizatorii actului de la 23 august 1944 și au făcut din acest eveniment un pilon al propagandei comuniste. Ceaușescu a continuat această propagandă și, în plus, a anexat și Marea Unire la cultul personalității sale. Rusofilii lui Iliescu, singurii beneficiari ai acțiunilor „teroriștilor” din decembrie 1989, s-au folosit de eroii care și-au dat viața în acele zile pentru a pune mâna pe putere, deturnând în interesul Moscovei sacrificiul lor pentru revenirea României în Lumea Liberă.
Acum, Moscova încearcă din nou să anexeze simbolul Unirii și al patriotismului. Dacă reușește, unul dintre principalele motive va fi acela că elitele nu au apărat istoria și eroii țării.
Ar fi fost de așteptat ca măcar la nivelul Guvernului, al Parlamentului și al Președinției referințele la datele importante ale istoriei naționale să fie bine argumentate și neinterpretabile. Nu a fost cazul.
Chiar dacă s-au făcut gesturi concrete și importante pentru întărirea apartenenței României la Lumea Occidentală, când vine vorba de adevărul istoric, acesta este eludat cu formule seci, oficiale, comunicarea e redusă și neclară, până la limita disprețului față de public, iar celor interesați în deturnarea istoriei noastre li se lasă la dispoziție tot spațiul de manevră de care au nevoie.
Un exemplu recent în acest sens sunt mesajele transmise de Președintele Iohannis cu ocazia comemorării unor evenimente care se află în centrul preocupărilor propagandei ruse: încheierea pactului ruso-german din 1939, precum și 80 de ani de la actul de la 23 august 1944 și de la alungarea trupelor germane și maghiare din țară, la 25 octombrie 1944. În mesajele respective, Președintele s-a limitat la declarații convenționale și a omis date esențiale de context istoric, cu implicații directe pentru combaterea războiului informațional dus de Kremlin împotriva României și pentru pentru eforturile pe care le fac românii de peste Prut de a se elibera de agresivitatea Moscovei.
Pactul Hitler-Stalin din 1939 are efecte asupra României acum
La împlinirea a 85 de ani de la Pactul Hitler-Stalin, Iohannis a uitat să menționeze consecințele acestuia pentru noi, românii. Președintele a comentat că pactul (care a durat doi din cei șase ani ai războiului) a dus „la Holocaust și genocid, la deportări, la despărțirea familiilor, la foamete și numeroase abuzuri”. Deși conduce o țară în privinţa căreia, prin menţinerea separării celor două state româneşti, mai sunt de actualitate decizii ale Pactului Hitler-Stalin, el s-a referit la lume, la Europa, la generalități. Nu s-a oprit la ceea ce au însemnat și mai înseamnă pentru români cele opt decenii și jumătate în care deciziile acestui pact criminal au fost implementate și continuă să funcționeze.
Astfel de omisiuni, adică neadevăruri, se întâlnesc adesea la foarte mulți comentatori ai istoriei noastre recente. Și ne costă.
Iohannis, ca și Maia Sandu, de altfel, ar fi trebuit să spună în mod repetat și răspicat, deja de multă vreme, că termenii „Moldova”, „moldovean”, „moldovenesc” și derivatele lor se referă întotdeauna la tot spațiul românesc dintre Carpați și Nistru și niciodată nu pot fi restrânse numai la ceea ce se află la Răsărit de Prut.
Principatul danubian Moldova s-a unit cu Țara Românescă în 1859 și împreună au devenit Principatele Unite, care și-au luat numele România (1862) și apoi Regatul României. Regatul României este urmașul legitim al celor două principate. Tot ceea ce este european în entitatea numită azi Republica Moldova este legat de istoria și cultura românească. Moldovenii sunt toți români și vorbesc aceeași limbă română, care se vorbește la Sibiu, Satu-Mare, Constanța și Iași. „RSS Moldovenească” a fost o invenție a Cominternului, fără bază juridică şi istorică. Numai Maria Zaharova mai vorbește cu o mină serioasă despre legăturile istorice și culturale ale acestei regiuni cu Rusia.
Românii din Răsăritul Moldovei au suferit enorm de pe urma rușilor. Au fost omorâți, alungați din case, închiși, deportați în pustietăți, despărțiți de ai lor, umiliți, tâlhăriți, terorizați, depersonalizați. Li s-a interzis să vorbească românește, să-și vadă rudele, să călătorească, să se informeze. Își amintesc de aceste lucruri cu durere și povestesc istorii sfâșietoare din familiile și din satele lor. Acesta este elefantul din cameră, despre care nu vorbim. Elefantul plantat de ruși în casa României. El continuă să ne strivească. Dar elitele de la București, Chișinău, Berlin și Bruxelles cred că nu se cade să-i menționeze prezența.
Ororile săvârşite de muscali sunt motivul principal pentru care există acum două state românești
Klaus Iohannis le-a trecut cu vederea. Şi nici pentru Maia Sandu nu sunt chiar o prioritate. Campioana europenismului și protejata Germaniei și-a construit cariera militând pentru „statalitatea” R. Moldova, iar când acest discurs nu a mai avut nicio audiență la români, că pe ruși oricum nu îi interesează argumentele, a început să vorbească despre „apropierea” de București. L-a auzit cineva pe Helmut Kohl vorbind despre despre „apropierea” dintre Germania de Est și cea de Vest, despre „națiunea civică” est-germană sau despre „statalitatea” Germaniei de Est? Nu! „Proeuropenii” noștri se referă fără teamă de ridicol la „apropierea” dintre București și Chișinău, la „națiunea civică moldovenească” și la „statalitatea” R. Moldova. Ba chiar pretind alegătorilor să-și orienteze viitorul în funcție de astfel de noțiuni fără conținut!
Cum justifică „proeuropenii” faptul că România recunoaște cetăţenia română pentru un număr imens de locuitori ai R. Moldova, că româna este limba oficială a R. Moldova, că avem o cultură și un trecut comun și, cu toate acestea, și totuși ei se feresc precum … de tămâie să afirme că suntem o singură țară, care a fost divizată în mod criminal din vina rușilor și care are dreptul să se reunească?
Chiar dacă nu putem întoarce timpul înapoi, trebuie să spunem tot adevărul, pentru ca poziția țării să fie solidă și să poată fi susținută de orice român.
Vremea prostituției „diplomatice” a școlii lui Ștefan Andrei, Mircea Malița, Sergiu Celac, s-a terminat
De fapt, a avut succes doar în mintea câtorva securiști și beneficiari ai regimului comunist; pentru România normală, necomunistă, a fost totdeauna un eșec și o rușine. Acum istoria și-a pierdut răbdarea și nu mai permite astfel de acrobații ale lașității.
Este nu doar neprincipial, ci şi neinteligent și contraproductiv din punct de vedere pragmatic, să baţi monedă pe „parcursul european” și să denunți abuzurile de azi ale Kremlinului, dacă îngropi în uitare crimele strigătoare la cer comise ieri de ruși, dacă uiți că temeiul „parcursului european” e România Mare și eroii ei, dacă îi cedezi lui Georgescu și Simion steagul Unirii, al patriotismului şi al credinţei creştine, ca să le calce în picioare.
Dacă românilor de peste Prut li se vorbea, pe românește, despre istoria pe care o știu de la bunicii lor și despre ceea ce îi doare, ar fi fost șanse ca rezultatul referendumului de acolo să fi fost mult mai bun. Li s-au servit în schimb promisiuni de bunăstare, climă și radicalism LGBT.
Bunăstarea UE rămâne cioara de pe gard care, poate, va ateriza, cândva, la cei care nu au plecat deja în Vest cu pașapoarte românești. În timp ce acum, voturile, boții și mesajele tik-tok sunt plătite pe loc, fără taxă pe carbon, red flags, etc. Iar radicalismul LGBT impus de UE nu face altceva decât să susţină direct propaganda Moscovei – acum, pe loc.
Succesele recente nu ar trebui să îmbete spiritele, mai urmează un moment deosebit de important și de periculos în R. Moldova: alegerile parlamentare. Rușii își vor intensifica presiunile, mai ales pe fondul succesului lor recent de dincoace de Prut.
Ambasadorul rus și Igor Dodon au „profețit” deja „izbânda finală” din 2025
După secole de agresiuni și 12 năvăliri rusești, oamenii se simt pe bună dreptate amenințați și terorizaţi de muscali, dar văd că discursul Bucureștiului și al Chișinăului ocolește adevărul evident, cunoscut de toată lumea și se reduce la platitudini de eurocrați.
Când, în chestiuni fundamentale pentru țară, liderii sunt superficiali și aroganți, când sunt departe de oameni și îi privesc de sus, e greu să li se pretindă cetățenilor mai multă responsabilitate decât văd la conducătorii lor. Ce vreți să voteze poporul, dacă pe buletinele care îi sunt puse în față nu sunt decât opțiuni fie compromise (PSD-PNL), fie nerușinat pro-ruse (AUR, Georgescu), fie „pro-europene” (neomarxiste)?
Evitarea referinței la istoria și patriotismul românesc, confuzia stupidă sau răuvoitoare dintre conservatorism și extremismul rusofil, accentul pus pe lozinci fără conținut și pe obsesiile ideologice „progresiste” constituie o strategie iresponsabilă, al cărei eșec era previzibil. Cu astfel de discursuri, „proeuropenii” de la Chișinău, Berlin, Bruxelles și București întăresc temerile, aruncându-i în braţele Moscovei care le promite să-i apere de „Apusul decăzut”. S-ar putea să asistăm la un astfel de spectacol în turul II al alegerilor.
Occidentul, de asemenea, ar fi fost astăzi mult mai credibil în susținerea „parcursului european” al Chișinăului, dacă liderii săi ar fi făcut cel mai mic efort de a înțelege ce înseamnă pentru români Marea Unire și ce a însemnat ocupația rusă.
Ambasadorii UE au știut să se prezinte in corpore la marșul gay, însă nu s-au dus niciodată la fel de solemn la Sighet sau la Râmnicu Sărat ca să-i omagieze pe liderii europeni care și-au dat viața pentru libertate, Iuliu Maniu și Ion Mihalache, nici la Fântâna Albă, ca să-și arate respectul față toți acei oameni nevinovați, uciși de trupele sovietice. Nu îi interesează eroii și nu manifestă vreo empatie pentru victimele celor două regimuri monstruoase care i-au despărțit pe români de români.
Susținerea „parcursului european” al R. Moldova este pentru excelențele lor o sarcină de serviciu și o acțiune de PR, nu o chestiune de principii și de libertate, cu fundamente morale și istorice. Spre deosebire de dânșii și de șefii lor, rușii nu uită niciodată să-şi „justifice” cu pretexte de ordin moral şi istoric toate amenințările și agresiunile.
23 august și 25 octombrie 1944 au fost realizate de Regele Mihai împreună cu toată țara
Tot mediocre au fost și mesajele Președintelui referitoare la retragerea României din Axă și la semnificația Zilei Armatei. Iohannis a lăudat curajul Suveranului la 23 august 1944, afirmând că acesta „arată diferența pe care o poate face un singur om în fața urii promovate de regimuri totalitariste”, însă nu l-a menționat DELOC pe Iuliu Maniu, nici pe ceilalți lideri politici, pe militari sau pe diplomați. De asemenea, la 80 de ani de la 25 octombrie 1944, Președintele a omagiat jertfele militarilor noștri, însă nu a amintit NIMIC de luptele românilor pe Frontul de Vest!
Minciunile prin omisiune sunt tot minciuni. Și au consecințe. Actul de la 23 august 1944 a fost sprijinit de toți cetățenii țării. Dacă Regele era singur, nu erau posibile nici negocierile pentru ieșirea din Axă, nici 23 august, nici 25 octombrie 1944, nici cobeligeranța de facto între august 1944 și aprilie 1945, nici recuperarea Transilvaniei de Nord, nici o atât de amplă rezistență anticomunistă și monarhistă, atât de puternică încât nu numai că a supraviețuit comunismului, dar a dat direcția pentru tot ce a fost mai bun și mai important pentru țară în politica din ultimele decenii.
Proclamația Regelui către Țară, din 23 august 1944, începe cu cuvintele „Români, În ceasul cel mai greu al istoriei noastre am socotit, în deplină înțelegere cu poporul meu că nu este decât o singură cale, pentru salvarea țării de la o catastrofă totală: ieșirea noastră din alianța cu puterile Axei …”
Mihai I a fost extrem de popular toată viaţa lui. După zeci de ani de la exilarea sa, timp în care comuniştii l-au ponegrit în toate felurile, în clipa când i s-a permis în sfârșit să revină la București, au ieșit în stradă să îl vadă milion de oameni – deși gașca lui liescu i-a interzis să vorbească în public.
Și Ion Antonescu, în timpul războiului, a încercat izolarea Regelui de popor și rezultatul a fost tot un eșec. Și atunci, populația a fost de partea Regelui, nu de partea nemților.
Este nevoie să se falsifice foarte mult istoria pentru a susține că Regele s-a împotrivit singur „urii totalitare”. România Mare NU era „fascistă”, cum mint pe față rusofilii și, prin omisiune sau formule alambicate Boia, Schmitt și cei care repetă comentariile lor politico-istorice. (Minciuna e aceeași, deși exprimările diferă; însă e interesant acest consens de fond, poate vom mai vorbi de el.) Românilor le păsa de ocuparea Transilvaniei de Nord și de atrocitățile pe care le făceau acolo ungurii, le păsa de frații de peste Prut și de crimele sovieticilor – lucru confirmat de nenumărate surse istorice și mărturii. Partea neocupată a României era plină de refugiați, tragediile care se întâmplau în regiunile ocupate erau cunoscute, iar rușii și nemții erau detestați pe bună dreptate.
În ciuda marilor diferențe dintre ele, PNȚ și PNL au lucrat împreună și și-au asumat riscurile conducerii opoziției clandestine de pe timpul lui Antonescu, cu Gestapo-ul și mii de militari nemți în țară. Au fost alături de popor și de Rege pe toată durata războiului și apoi s-au împotrivit sovietizării, alături de Rege. Armata a fost trup și suflet pentru Coroană, într-o disciplină perfectă. Fără sprijinul Armatei, care a susținut retragerea din Axă și a apărat Capitala, acțiunea de la 23 august 1944 ar fi eşuat cu certitudine în câteva ore. Niciun general român nu a acceptat să colaboreze cu nemţii pentru a readuce la putere un guvern filogerman, deoarece toţi liderii militari îl sprijineau pe Suveran și pe Iuliu Maniu.
Acuzația adusă Regelui că ar fi „trădat” Armata este o josnicie de dată recentă lansată de rusofili, care susţin că Regele și Opoziția i-ar fi ignorat pe ruși la negocierile pentru ieșirea din Axă și s-au grăbit să anunțe armistițiul fără să mai negocieze cu sovieticii, motiv pentru care aceștia au continuat să ia prizonieri români şi după 23 august. Minciuna este repetată și de naivii care nu înțeleg cum gândesc rușii. Armata noastră știa foarte bine de ce ascultă de Rege şi că adevărații trădători sunt Bodnăraș, Roman, Pauker, Groza, etc. Există, de asemenea, destule documente și mărturii care confirmă că partea română a negociat cu toți cei trei Aliați (de altfel, condițiile de armistițiu comunicate de cei trei Aliați la Cairo erau cele prezentate anterior de ruși la Stockholm) și că toți erau la curent cu intențiile și acțiunile României. Este de subliniat că teoria „tradării” nu apare la militarii români care erau activi în perioada actului de la 23 august 1944, însă e trâmbițată de propaganda de la Moscova – unde s-a hotărât de fapt luarea de prizonieri după 23 august, eliminarea din Armată și întemnițarea câtorva mii de militari români.
URSS, care voia să ne „elibereze”, anticipa că ne vom opune „eliberării”, a luat măsuri pentru a ne diminua capacitatea de apărare și și-a arătat ostilitatea față de Armata română imediat ce trupele sale au ajuns în țară. Din cauza acestei atitudini se vorbește de un Katyn românesc la Oarba de Mureș. La fel a fost și în alte țări din Estul Europei.
Soarta acestora a fost tragică pentru că Stalin a fost un mincinos diabolic în fruntea unei armate de orci, nu pentru că noi am fi cumva „altfel”, chiar dacă Lucian Boia și Gică Manole vor să ne facă să credem acest lucru.
În Polonia, de exmplu, după cârdășia ruso-germană din 1939, după asasinatele de la Katyn și după atrocitățile nemților din toată perioada războiului, la începutul lunii august 1944, armata clandestină poloneză, Armia Krajova (AK), cea mai importantă structură de rezistență antinazistă din lume, a declanșat Insurecția Varșoviei, pentru că polonezii voiau să fie ei cei care eliberează capitala țării și nu rușii. În acele zile, trupele URSS erau la marginea Varşoviei, însă au așteptat fără să intervină până când nemții i-au nimicit pe polonezi. În timpul unor operațiuni comune împotriva naziștilor, rușii au arestat 60.000 de militari din AK, dintre care 50.000 au fost trimiși în Gulag sau în închisori sovietice. În iunie 1945, liderii AK, au fost duși la Moscova și judecați; au murit în scurt timp în urma tratamentelor inumane la care au fost supuși. Partizanii AK au continuat să lupte și împotriva ocupației sovietice după război. Un mare număr de arestări au avut loc și în acei ani. Luptătorii AK au fost urmăriți de poliția politică poloneză până în 1989. E important de menționat că, și în Polonia, după 1989, istoriografia „proeuropeană” încearcă să convingă tinerii că Insurecția Varșoviei a fost o nebunie, că Polonia interbelică era fascistă, că regimul comunist a avut și aspecte pozitive, că patriotismul e șovinism și credința creștină e fanatism – este vorba de acea „pedagogie a rușinii” de sine, descrisă de Bronislaw Wildstein. Adică exact de ceea ce vedem și la „proeuropenii” noștri.
Rușii au fost furioși că românii au realizat singuri retragerea din Axă, deoarece voiau să instaureze dictatura proletariatului, fără să dea „timp de respirație burgheziei”, după cum a afirmat chiar Ana Pauker. Prin revenirea la Constituția din 1923 a României Mari și la libertatea politică, Regele a zădărnicit acest plan. E limpede că Moscova nu se temea de „un singur om”, ci tocmai de faptul că acel om nu era nici slab, nici singur, și se baza pe legi și pe sprijinul cetăţenilor. Prezența noastră pe Frontul de Vest și recuperarea Transilvaniei de Nord au fost posibile numai pentru că Armata și partidele istorice a fost alături de Rege și pentru că în țară a fost ordine, în ciuda încercărilor de sabotaj ale ruşilor şi ungurilor.
Manifestațiile antisovietice și monarhiste de la 8 noiembrie 1945 și 10 mai 1946, organizate de PNȚ și PNL, au fost susținute de majoritatea populației, inclusiv de militari. Votul din noiembrie 1946 și numeroasele proteste ale opoziției arată că Regele, liderii politici ai ţării şi poporul erau însuflețiți de o vizune comună.
Zeci de mii de țărăniști, de liberali și de militari de toate rangurile au plătit cu închisoarea și chiar cu viața atașamentul lor de monarhie. Închisorile de la Sighet și Râmnicu Sărat a fost înființate tocmai pentru strivirea rezistenței democratice, în primul rând prin suprimarea fruntașilor partidelor istorice, a elitelor militare, religioase și culturale. Marea majoritate a deținuților politici din România au fost țăranii care s-au opus colectivizării, țărăniștii, liberalii și militarii (nu legionarii, nici cvasiinexistenții „antonescieni”).
Ignorarea de către Președinție a acestor fapte ultracunoscute este inacceptabilă.
Apartenența României la sistemul occidental de alianțe este fundamentată pe istoria, cultura, credința, limba și voința românilor, nu pe documente și instituții care durează câțiva ani
Klaus Iohannis încă nu a înțeles că fără munca și jertfele mai multor generații de români, el n-ar fi fost niciodată președintele unei țări NATO și poate nici măcar primar la Sibiu. Începând din secolul al XIX-lea, alături de familia regală şi de militari, formațiunile politice denumite „partide istorice” au luptat pentru unirea românilor și locul țării noastre în Occident și au susținut eforturile de recunoaștere a unității de cultură, limbă și credință a românilor. Când s-a ivit posibilitatea Unirii, au arătat curaj politic și abilitate diplomatică în condițiile exterm de dificile ale Primului Război Mondial, realizând Marea Unire. Au contribuit apoi la succesul Campaniei de eliberare a Budapestei, la dezvoltarea interbelică a țării și la opoziția față de Antonescu și de nemți. Au acționat pentru retragerea României din Axă, pentru susținerea efortului țării pe Frontul de Vest și au avut o contribuție esențială la rezistența anticomunistă.
Colaboratorii direcți și urmașii realizatorilor României Mari, supraviețuitori ai închisorilor politice, au fost primii care au cerut, în decembrie 1989, aderarea României la NATO și la comunitatea statelor europene, pe când rusofilul Ion Iliescu, dinozaurul stalinist din care a evoluat PSD-ul de azi, vorbea de aderarea la CSI (statele din fosta URSS).
La rândul lor, „intelectualii civici” postdecembriști se delimitau cu grijă de partide, nici nu voiau să audă de politică. Pentru ei, Adam Michnik era eroul, nu Iuliu Maniu!
Este extrem de îngrijorător că președintele, consilierii săi și atâţia intelectuali de astăzi ignoră aceste adevăruri absolut esențiale pentru istoria țării, care sunt cel mai solid temei istoric al angajamentului nostru în NATO şi al sprijinului pentru Chişinău.
Testamentul Regelui Mihai pentru posteritate este viziunea sa pentru România
Mașinile, Crăciunul și muzica Regelui au o importanță mult, mult mai mică. Există o întreagă categorie media care insistă asupra acestor lucruri, oferind consumatorilor amănunte colaterale despre viața Regelui. A-l reduce însă doar la ele nu mai e doar imaturitate, superficialitate nevinovată, ci diversiune.
Klaus Iohannis și consilierii lui înțeleg foarte puțin din mesajul Regelui, dacă îl elogiază pentru 23 august 1944 și omit că a fost „în deplină înțelegere cu poporul”, că a condus o Armată care a luptat pe Frontul de Vest, că a denunțat totdeauna ocupația rusă la Răsărit de Prut și că și-a dorit din tot sufletul reîntregirea țării. Toată lumea știe că Regele îi considera la fel de români pe locuitorii de pe ambele maluri ale Prutului și că nu a acceptat niciodată că România Mare ar fi un „construct artificial”, cum zicea odinioară Cominternul, mai recent Vasile Ernu, și cum susțin și acum Medvedev și Zaharova.
România Mare a consfințit Unirea, nu a creat-o din nimic, însă, la 35 de ani de la căderea lui Ceaușescu, acest adevăr a este eludat constant chiar la cel mai înalt nivel. E o alegere proastă, care ne pune într-o poziție slabă și periculoasă pentru viitor.
Jertfele din Primul Război Mondial (aproximativ 9% din populația țării) au făcut posibilă România Mare. Același spirit a animat efortul uriaș făcut acum 80 de ani de Generalul Avramescu și de soldații săi a dus la alungarea din țară a nemților și ungurilor, de ziua de naștere a Regelui Mihai. Nu a fost un efort al experților de a sta la serviciu peste program, ci au fost lupte istovitoare, cu zeci de mii morți, dispăruți și multilați, imense sacrificii materiale, milioane de destine distruse în întreaga țară, care justificau recunoașterea de jure a cobeligeranței.
Acțiunea comună a oamenilor politici, diplomaților, militarilor și a tuturor cetățenilor a redus, într-o oarecare măsură, cu un preț extrem de ridicat, tragedia țării la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial permițând recuperarea Transilvaniei de Nord. Fără toate acestea, cum ar putea fi 1 Decembrie Ziua Națională? Oare, am mai fi sărbătorit-o măcar?
Românii au fost gata să-și dea viaţa pentru lucruri mari, pentru Credinţă și Libertate, pentru Ţară, pentru copii, pentru părinţi. Așa au apărat România și Civilizaţia de agresivitatea germană și rusească, nu cu jumătăți de adevăr, nici cu textele Gretei sau Ursulei von der Leyen.
Ne bucurăm de libertate și de domnia legii, spune Thomas Sowell, nu pentru că le merităm, ci pentru că alții, înaintea noastră, și-au pus viața în joc ca să le apere. Libertatea și domnia legii, atât cât există – și avem parte de ele mult mai mult decât imensa majoritate a locuitorilor planetei – au fost câștigate cu sângele patrioților. Așa e în orice țară și așa a fost și la noi. Şi aşa va fi, dacă, Doamne fereşte!, va fi nevoie să ne apărăm iar de ruși.
Nimeni nu poate garanta că războiul va rămâne departe de noi
Cine nu înțelege asta, să se uite cu mare atenție la brutala agresiune a blocului rusesc față de Ucraina și de Israel. Nu suntem departe de niciuna dintre aceste două țări, pentru care analizele tehnocraților, opiniile ştiinţifice, procesele de pace etapizate, formulate de experți, sub înţeleapta oblăduire a comunităţii internaţionale s-au dovedit a fi… nimic, pentru ca acum, acest eșec să fie plătit scump cu sânge de oameni nevinovați, militari și civili.
Când a venit momentul rezistenței și al sacrificiilor, nimeni nu a luat la lectură Tratatul de la Lisabona. Atunci au contat numai Credința, Libertatea, Țara și Eroii.
