În România ultimilor ani, pe măsură ce se apropie alegerile, unii politicieni trec printr-o aparentă metamorfoză spirituală fulgerătoare. Brusc, își descoperă o credință arzătoare, afișată public cât mai zgomotos, ostentativ și kitsch-os.

Faptele lor nu dau niciun semn că ar fi interiorizat credința sau morala creștină. Vorbele, în schimb, curg cu patos biblic: promisiuni, jurăminte și invocări de sfinți, toate împachetate într-un ambalaj de evlavie electorală.

Ba își pun o cruce la gât, ba chiar două, semn că scad vertiginos în sondaje. Unii citesc Sfânta Scriptură în momente, locuri și poziții nepotrivite, important e să li se observe evlavia de campanie.

Alții își urmăresc contracandidații cu Biblia în mână, într-un soi de vânătoare inchizitorială, încercând să le smulgă câte un jurământ.

Sunt și dintre cei care, dându-se de trei ori peste cap, nu se transformă doar din golani în eroi salvatori ai poporului, ci chiar în autodeclarați mărturisitori creștini. Invocă numele Domnului, de fapt, îl iau în deșert, după fiecare tiradă de invective la adresa adversarilor politici sau îndemnuri la „jupuiri” în piața publică. Alții, tot invocând numele Domnului în deșert, oficiază parastase prin instituțiile statului.

Toate aceste accese bruște de „credință” și evlavie de campanie sunt, evident, menite să atragă voturi din partea creștinilor, încă majoritari în această țară. Ne cred naivi. Sau, tradus liber, ne iau de proști. Pe noi, creștinii.

Greșesc. Creștinii adevărați au discernământul de a deosebi între autenticitate și impostură, între credință sinceră și spectacol electoral.

Cum spunea părintele Nicolae Steinhardt, cu limpezimea unui spirit care nu se lăsa păcălit ușor:

„Nicăieri și niciodată nu ne-a cerut Hristos să fim proști. Ne cheamă să fim buni, blânzi, cinstiți, smeriți cu inima, dar nu tâmpiți.”

Sorin Bute