Alinei Mungiu i se pare că se cheltuieşte prea mult cu anticomunismul pe criza asta . Unde mai pui că, spune ea, nici rezultatele nu sunt mulţumitoare.

La acest punct chiar nu avem de gând să o contrazicem, dar nu putem să nu observăm că trece cu vederea legătura cauzală dintre comunism şi principalele fenomene postcomuniste generatoare de pagubă – corupţia, privilegiile Securităţii şi nomenclaturii, dependenţa de Statul social, birocraţia, etc. – și propune să facem economie tocmai abținându-ne să mai combatem principala cauză a pagubelor.

Deoarece nu s-a făcut dreptate așa cum se cuvine, nici cu proprietățile, nici cu terenurile, nici cu despăgubirile, nici cu deconspirarea securiștilor, iar banii Statului s-au epuizat, Alina Mungiu ar vrea să nici nu se mai încerce nimic în acest sens. În ceea ce ne privește, noi ne întrebăm doar de ce am suspenda îndatorirea Statului în privința justiției numai în domeniul crimelor comunismului și nu și în alte domenii, că doar în toate activitățile omenești au fost și vor fi mereu disfuncții.

Alina Mungiu pare să aibă o dificultate personală de a accepta înființarea unui muzeu al comunismului sub conducerea lui Vladimir Tismaneanu. Dar e și un război al simbolurilor.

Ion Diaconescu este un simbol al unei tradiții de credință și patriotism, al acelei lumi din care provine, printre altele, dreptul pe care îl are astăzi Alina Mungiu de a-și da cu părerea, dar autoarea piesei Evangheliștii face parte din altă tendință, cea a intelectualilor recenți ai stângii liberale, „eliberați” de datoria morală față de Diaconescu și de ceea ce reprezină el. În lumea lor, ascensiunea la autoritate și recunoaștere internațională depinde de gradul de conformism manifestat față de poruncile corectitudinii politice, de criterii ca zelul în a batjocori cele mai sfinte lucruri ale creștinismului (în piese de teatru, de exemplu).

Inutil să mai spunem că aceste porunci ale political correctness, cărora li se supune crema intelectualității din UE, nu prevăd nimic în privința vreunei dreptăți cuvenite victimelor comunismului, vreunui respect cuvenit eroilor; cel mult, dispreț și ostilitate. După acest canon, vrednic și drept este considerat, în schimb, ca Statul să cheltuiască și să se nevoiască a ridica în slăvi minoritățile sexuale. Pe asemenea valori și pe asemenea raportare la realitate intelectualii recenți ne organizează un viitor îngrijorător, cu atât mai mult cu cât ei se întâlnesc întru anti-anti-comunism cu personaje ca Ion Iliescu, dar nu par să fie deranjați de asemenea tovărășie de drum.

Articolul Alinei Mungiu despre costul anticomunismului e de o îngrijorătoare lipsă de logică, pe care excesul de năduf nu are șanse să o compenseze. Nu ne propunem să-i discutăm aici chiar toate incoerențele. Ne vom opri doar asupra unora mai importante şi mai revelatoare.

Cât ne costă lipsa anticomunismului? De ce nu e România curată și bogată?

Nu numai anticomunismul, chiar și spălatul pe mâini comportă costuri, cu apa şi săpunul, dar mulți consideră că investiţia merită făcută, ea permiţând, printre altele, evitarea costului mult mai mare al bolilor care s-ar înmulţi în lipsa spălatului. Aici, un intelectual subtil ar putea aduce obiecţia că mâinile, chiar bine spălate cu apă și săpun, tot mai au pe ele germeni, că doar nu sunt sterilizate la autoclav (unde mai pui că unii cetăţeni nici măcar nu se săpunesc aşa cum se cuvine!). După logica din articolul Alinei Mungiu, dacă în țara asta prea puțini cetăţeni au rezultate mulțumitoare la spălatul pe mâini, ar trebui să renunțăm cu totul la această practică, să nu mai cheltuim aiurea cu apa și săpunul.

Șefa Alianței pentru România Curată pare să ignore esenţialul: cauza directă cea mai importantă – istoric, moral, spiritual, instituţional, politic, economic, cum vreţi să o luăm – a murdăriei actuale din România e comunismul. Soluţia problemei ar fi deci intensificarea curăţeniei, nicidecum renunţarea la ea.

Înţelegem aici prin curăţenie în primul rând cercetarea, judecarea şi expunerea la loc vizibil în societate a crimelor comunismului; e o chestiune de educaţie morală minimă, la care trebuie să contribuie pedepsirea criminalilor care mai sunt printre noi şi îndreptarea, măcar atât cât se mai poate, a unora dintre urmările acestor crime. Moralitatea și justiția nu se exercită doar în vremuri de îndestulare, suspendându-se pe timp de criză. Unele lucruri sunt mai presus decât factorul economic, oricât l-ar fi considerat Marx de primordial. Moralitatea și a justița au consecințe asupra economiei, nu economia hotărăște dacă moralitatea și justiția se aplică sau se suspendă.

La nivel practic, combaterea corupţiei fără lustraţie şi decomunizare e vorbărie goală.

Să se calculeze cât a pierdut România cu marile operaţiuni speciale ale miliţienilor şi securiştilor de la Bancorex până la FNI, cu şmecheriile mogulilor, datoriile şi impozitele pe care aceştia nu le plătesc (și nu păţesc nimic), cu toate fraudele şi rețelele de corupție în fruntea cărora s-au remarcat întotdeauna oameni ai vechilor structuri.

Să se mai adune şi pensiile, cu toate meritele şi sporurile aferente, plătite de noi toţi, de-a lungul ultimelor două decenii, lui Caraman, lui Enoiu, şi tuturor tovarăşilor lor, cărora le-am răsplătit astfel hărnicia cu care l-au anchetat şi torturat pe Ion Diaconescu, şi apoi i-au mâncat zilele “în libertate”, zelul cu care au combătut capitalismul şi NATO şi ne-au ţinut legaţi de imperiul sovietic, departe de lume şi de civilizaţie.

Să se adauge şi toată risipa “statului social”, mentalitatea comunistă care a redus milioane de cetăţeni la statutul de asistaţi, incapabili de iniţiativă, curaj, creativitate și răspundere. Birocraţia masivă, venită tot din comunism şi întreţinută de politicienii postcomunişti, sufocă şi ea, prin ineficienţă şi corupţie orice speranţa ar mai nutri cineva de a putea câştiga într-o competiţie corectă (nu mai vorbim de cât ne costă birocrația în mod direct).

Nimeni nu poate evalua cât am pierdut şi prin plecarea din ţară a unor oameni talentaţi şi capabili, scârbiţi şi descurajaţi de „sistemul Iliescu”, construit pe morții din 1989 și pe mineriade și pecetluind dăinuirea şi prosperitatea securiştilor şi activiştilor. Nimeni nu ştie cât am pierdut şi mai pierdem din cauza lipsei retrocedărilor – câte terenuri agricole rămân nelucrate şi câte imobile stau să cadă, pentru că nimeni nu se simte îndemnat să investească în ele când nu are proprietatea asigurată.

Suma pagubelor produse din cauza lipsei lustraţiei şi decomunizării este astronomică şi depăşeşte cu mult cheltuielile cu muzeul comunismului, despăgubirea lui Ion Diaconescu și altele asemenea.

Un Nüremberg al comunismului ar fi evitat o mare parte din aceste pagube. Deşi, ce-i drept, poate s-ar fi consumat nişte bănuţi cu confecționarea câtorva spânzurători, per total, am fi ieşit în câștig, dar nu a fost să fie. Ne-am fi mulţumit şi numai cu punctul 8 de la Timişoara și chiar dacă a trebuit să aşteptăm până în 2006 pentru ca un şef al Statului să condamne regimul comunist ca ilegitim şi criminal, tot e mai mult decât nimic. Reacţia turbată a tovarăşilor din Parlament arată că ei, oameni pragmatici, direct interesaţi în chestiune, au văzut în condamnarea comunismului nu doar un gest simbolic, ci o ameninţare directă pentru privilegiile lor, iar aceste privilegii sunt gaura neagră ce înghite resursele şi bogăţia României.

Şi nu zicem că numai securiştii şi nomenclaturiştii comit fraude şi acte de corupţie în România postdecembristă – ei le comit pe cele mari -, dar, prin faptul că au distrus sistematic, în atâtea decenii, decenţa şi reperele morale, au o parte importantă de răspundere şi pentru furtişagurile mici şi mijlocii comise de şmecheri independenţi din afara structurilor care vor și ei să intre în joc și înțeleg că astea sunt regulile. Nu degeaba zicea Toqueville:

„Ceea ce este de temut nu e atât priveliştea imoralităţii celor mari, ci a imoralităţii care duce la mărire.”

Un model de om de succes aflat în faţa tinerei generaţii în România de azi este, de exemplu, Dan Voiculescu. Era, evident, de preferat să fi fost Ion Diaconescu. De aceea era important ca Diaconescu să fie măcar despăgubit. Mai mult pentru noi decât pentru el, căruia nicio despăgubire nu are cum să-i mai dea viața înapoi, dar noi toţi am avea de câştigat dacă suferinţa şi meritele unui astfel de om ar fi recunoscute oficial, dacă i s-ar arăta public tot respectul cuvenit, ca unui erou ce este, dacă viața lui ar fi în manualele de școală.

Nu e nevoie de nicio exagerare, doar de expunerea unor informații: prin ce a trecut acest om, cum a reușit să nu cedeze, cum de nu l-au lăsat nervii, cum de și-a păstrat demnitatea, cum a putut renunța la atâtea lucruri, cum de a rămas un om bun, cald, echilibrat, deschis, vesel.

În schimb, avem toţi de pierdut din succesul lui Voiculescu, din triumful lui asupra CNSAS şi din tot spectacolul reuşitelor unui astfel de personaj în viaţa pământească.

Justiția și imperfecțiunea umană

„[…] condiţia umană nu este nici cunoașterea, nici ignoranța, ci tensiunea constantă între aceşti doi poli, primul aparţinând zeilor, al doilea animalelor. Ceea ce caracterizează filosofia modernă ca un întreg este pierderea aceastei dialectici tensionale […].” (Olavo de Carvalho)

De vreme ce, cu puterile omeneşti, e imposibil să afli în întregime adevărul și să faci dreptate deplină în privinţa trecutului comunist, atunci să ardem arhivele şi să nu mai facem nimic, să nu mai restituim, să nu mai despăgubim, nici măcar să nu ne mai îndreptăm public atenția spre cele întâmplate, nici spre crimele călăilor, nici spre cinstirea victimelor. Dacă nu putem avea totul, atunci să nu avem nimic! Aşa reiese din articolul Alinei Mungiu, iar această argumentare este des întâlnită şi la alţi adversari ai lustraţiei. Trecerea de la ultra-perfecţionism la anomie se face cât ai clipi, iar fenomenul este foarte tipic pentru spiritul gnostic al mentalităţii revoluţionare.

În tradiţia iudeo-creştină era loc pentru permanenta tensiune între bine şi rău a condiţiei umane, se știa că oamenii nu sunt îngeri, dar nici bestii, iar lumea era administrată, de bine, de rău, între virtute și păcat, în coordonatele acestei realități. Mentalitatea revoluţionară respinge, însă, orice imperfecţiune a realităţii pământeşti: unui bine incomplet îi preferă răul absolut. Lumea Veche trebuie să dispară, pentru că are defecte. În locul ei se propune o lume fără defecte, care însă, de fiecare dată, în practică, seamană mai mult cu iadul decat cu Raiul promis. Despre această oscilaţie a gândirii de stânga între două extreme, de la maximalismul etic la respingerea oricăror norme, vorbea Bronislaw Wildstein într-un text de referinţă pe această temă.

Stânga nu se mulțumește cu statul de drept tradițional, cu egalitatea în fața legii, vrea „justiția cosmică” aici pe pământ; doar că cele două nu sunt compatibile, așa cum arată Thomas Sowell, până la urmă, oricum nu vom avea justiția cosmică, dar s-ar putea să rămânem și fără egalitatea în fața legii.

Ce fel de stat de drept este deci, acela care, neputând asigura asigura o justiție „cosmică” față de victimele comunismului, le refuză justiția pur si simplu, suspendând astfel egalitatea lor în fața legii cu ceilalți cetățeni care au voie să pretindă despăgubiri pentru orice alte motive accepate de lege? De ce un criminal în serie ordinar ar trebui să facă pușcărie, conform Codului Penal, dar criminalii în serie de la Securitate nu?

În plus, aşa cum observă Bronislaw Wildstein, dacă acest tip de argumentare („totul sau nimic”) aplicat lustrației s-ar extinde cu consecvenţă şi în alte domenii, s-ar arunca în aer orice lege, nemaivorbind de statul de drept, pentru că dificultăţi şi piedici în cunoașterea adevărului şi în administrarea dreptăţii se pot ivi în orice cauză, în orice tribunal, nu numai în ce priveşte crimele comunismului.

De ce să ne oprim cu desfiinţatul la ele? De ce nu desfiinţăm justiţia cu totul? De ce să ardem doar arhivele Securităţii, când putem să ardem toate arhivele justiţiei? De ce să încetăm doar despăgubirile destinate victimelor comunismului şi să nu oprim și alte plăţi pe care ar trebui să le facă Statul, după cum s-a angajat prin diferite contracte? De ce să mai plătească salariile bugetarilor, contribuţiile României la UE, întreținerea Casei Poporului, despăgubirile către expropriații de la construcția de șosele, etc.?

O campanie consecventă şi fără compromisuri pentru o Românie curată, dusă după o astfel de logică, nu are de ce să se oprească doar la anticomunism – ar trebui să desfiinţeze România cu totul, dând cu clor pe hartă după ea, ştiindu-se că e plină de hibe şi de nereguli şi lasă de dorit din nenumărate puncte de vedere.

Sindromul ursitoarei nepoftite la prezidiu

Dacă însă Alina Mungiu nu vrea să mai desfiinţeze şi celelalte instituţii şi cheltuieli ale României, toate grevate, fără discuţie, de păcate omeneşti şi de riscul unor eşecuri, ci doar pe cele legate de anticomunism, atunci o fi la mijloc vreo chestie personală. Personală, dar şi ea destul de caracteristică, pentru cei care se cred meniţi să conducă, dar lumea rea îi împiedică să-şi exercite acest drept fundamental.

Este vorba despre sindromul ursitoarei nepoftite la prezidiu, propriu unui anumit tip de intelectual român, conştient de valoarea sa, şi revoltat că nu a fost pus de Băsescu nici la ICR, nici la IICCMER, nici pe la ministere sau ambasade. Intelectualul în chestiune decelează cu rafinat simţ etic impurităţile regimului Băsescu, şi, alăturându-se fără ezitare întru opoziţie lui Iliescu, Voiculescu şi celorlalți USLAşi – oamenii cei mai curaţi din România – îi înfierează ritual pe acei intelectuali care au fost investiţi cu astfel de funcţii, ca Patapievici şi Tismăneanu.

În cazul Alinei Mungiu, problema e Vladimir Tismăneanu. În faţa sindromului sus-pomenit, nici nu are rost să mai aduci argumente, cum ar fi acela că Prof. Tismăneanu nu a primit şi nu primeşte vreun salariu, nici pentru activitatea din fruntea Comisiei Prezidentiale de Analiză a Dictaturii Comuniste, nici pentru cea de Președinte al Consiliului Științific al IICCMER – totuși, e normal să aibă unde sta când vine să lucreze la București. Iar Vila Lac n-a ales-o el, și nu-i place acolo: pot da mărturie, alături de mulți alții, că în vara aceasta Vladimir Tismăneanu a stat, împreună cu familia, la hotelul Starlights de pe strada Grigore Alexandrescu. Sperăm, deci, că Alina Mungiu se va liniști măcar în privința aceasta, respirând ușurată că anticomunismul nu este condus de la Vila Lac.

Până acum nu putem decât să constatăm cum se confirmă și în acest caz ceea ce spuneam mai sus, setea de absolut a stângii liberale: decât lângă intelectualii anticomuniști ai păcătosului de Băsescu, Alina Mungiu se simte mult mai bine alături de anti-anticomuniști; de Iliescu şi de alți sovietopiteci, produse mai recente, dar tot made in URSS – micuții tovarăși de la secția „Crize & Atacuri”. Adică de toți aceia care apără cu neruşinare deplină, neamestecată, cea mai genocidă orânduire din istoria omului. E și ăsta un fel de absolut.

Cât despre Vila Lac, propunem următoarea soluţie: să se vândă pe piaţa imobiliară, nu numai ea, ci și casa lui Ceaușescu din Bd. Primăverii 50, și toate podoabele din colecția RAPPS, iar banii să fie folosiți la despăgubirea victimelor comunismului.

Războiul lumilor. Despre eroi şi simboluri

„Libertatea nu poate fi instaurată fără moralitate, nici moralitatea fără credință.”

„În ceea ce mă priveşte, mă îndoiesc că vreun om poate suporta în acelaşi timp independenţa religioasă deplină şi totala libertate politică. Şi sunt înclinat să cred că dacă credinţa îi lipseşte, trebuie să fie supus; iar dacă este liber, trebuie să creadă.” (Alexis de Toqueville)

Războiul declarat de Alina Mungiu anticomunismului se înscrie într-unul mai mare, într-un război al lumilor.

Lumea căreia Ion Diaconescu i-ar putea sevi drept simbol are reperele stabilite în credinţa în Dumnezeu, aşa cum învaţă Biserica de două mii de ani, în virtuţi precum curajul, fidelitatea, patriotismul, demnitatea, spiritul de sacrificiu. El și frații lui de cruce nu erau intelectuali postmoderni relativişti multiculturali de un gender neprecizat. Poate nu erau îngeri, dar erau oameni care credeau în Adevăr, la propriu, altfel nu L-ar fi pus mai presus decât viaţa. În România tinereţii lui Diaconescu existau mulţi oameni ca el. Lumea aceea era capabilă să producă astfel de oameni. Comuniştii au dedicat decenii exterminării lor în masă şi încercării de a le strivi rezistența, străduindu-se să formeze tinerii în aşa fel încât apariţia unor astfel de oameni în viitor să fie cât mai puțin probabilă.

În acest timp, cei care conduc astăzi minţile şi destinele UE, ca Barroso, Ashton, se situau, în războiul lumilor, de partea călăilor lui Diaconescu, unii declarându-se deschis comunişti, alţii mulţumindu-se cu rolul de idioţi utili. Deşi locuiesc în ceea ce numim Occident, aceşti oameni s-au alăturat Imperiului Răului în încercarea de a distruge Civilizaţia Iudeo-Creştină. Lustraţia ar trebui deci să includă nu numai Rusia şi fostul Imperiu Sovietic, ci şi metastazele și complicitățile sale din Occident. Dar despre asta, poate cu altă ocazie.

Adevărata tradiţie europeană nu se regăsește în această UERSS care are atâtea afinități cu URSS. Dimpotrivă, adevărata Europă e în opoziție față de această UE – vezi rezultatele de la referendumuri, când acestea încă se mai ţineau – preferând să-şi preţuiască în continuare valorile creştine şi patriotice, adică ceea ce am numit mai sus, pentru cazul românesc, „lumea lui Ion Diaconescu”.

Lumea Alinei Mungiu este însă stânga liberală, Occidentul multicultural. Reperele spirituale ale acestei lumi nu mai sunt de căutat în Evanghelii, ci în piesa „Evangheliştii”. În această lume, o catedrală nu diferă prea mult de o toaletă ctitorită de primăria sectorului 2. Modelele acestei lumi nu mai sunt sfinţii, martirii, eroii, ci comisarii şi experţii; nu Diaconescu, ci Cathy Ashton. Nu creștinismul și patriotismul, ci politicile publice europene. Denunţarea crimelor comunismului nu constituie o prioritate în UE. Bine totuși că datorită ungurilor și polonezilor, avem măcar o Zi Europeană în care să comemorăm victimele regimurilor totalitare, dar altfel, UE are alte priorități, de exemplu aceea de a ne obliga pe toţi să plătim bani foarte mulţi pentru promovarea unor cauze fără nicio legătură cu realitatea, ținând direct de delirul ideologic – cum ar fi drepturile gay şi încălzirismul global.

De aceea, pe Alina Mungiu nu o auzim protestând că statul român cheltuieşte aiurea, astfel încât Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării să promoveze pe banii noştri o agendă ideologică ce nu a fost niciodată supusă spre aprobare democratică. CNCD, plătit de noi, face spălare de creiere, „educând” nația întru corectitudinea politică și prevenind, ba chiar pedepsind (!) „discriminări” imaginare (cum ar fi interdicţia donării de sânge de către homosexuali, sau oferta Tarom pentru Ziua Îndrăgostiților, ce nu se adresase cuplurilor gay). Dar aceeași Alina Mungiu protestează că risipim bani cu victimele comunismului, victime reale, ale unor crime şi abuzuri îngrozitor de reale. Așadar pretenţiile formulate în numele minorităţilor sexuale, – minorităţi definite prin preferinţa lor pentru obţinerea plăcerii sexuale în alt mod decât cel prevăzut de anatomie şi fiziologie – merită un Consiliu Național, condus de un Secretar de Stat, dar victimele omorului, torturii, jafului, terorii, practicate de Stat timp de decenii și eroii care s-au opus acestui sistem drăcesc nu merită nici măcar un muzeu.

Şi totuşi România de azi suferă de consecinţele comunismului, regim criminal care ne-a mutilat societatea! Nu de prigonirea gay-lor, lesbienelor, bisexualilor şi transsexualilor. Realitatea, inclusiv inserţia într-o anumită istorie, nu e o chestiune opţională. Preţul ignorării ei, preţul delirului ideologic poate să fie foarte mare. De exemplu, delirul în care au fost crescuți „tinerii” arabo-europeni, care astăzi distrug şi dau foc prin marile capitale, s-a dezvoltat pe baza teoriilor formulate de tot felul de intelectuali luminați și recenți: ei le-au spus acestor tineri că civilizația omului alb, biserica, familia, școala, sunt cauza tuturor relelor pe planeta asta. I-au crescut cu modele ca Che Guevarra şi Yasser Arafat (Premiu Nobel pentru Pace). Avem toate motivele să ne îngrijorăm în privința lumii pe care ne-o pregătesc astfel de intelectuali, iar modelul Ion Diaconescu a cam fost scos din fabricaţie şi în România şi în UE – deşi se mai produce pe alocuri, artizanal, aproape clandestin.

Asta ne îndreptăţeşte să ne temem că putem să ne pierdem libertatea și domnia legii, chiar și numai atât cât le avem acum. Ele nu cresc pe toate drumurile și nu sunt date pe veci.

„Ne bucurăm de libertate și de domnia legii de care aceasta depinde, nu pentru că le merităm, ci pentru că alții înaintea noastră și-au pus viața pentru a le apăra.” (Thomas Sowell)

Soarta libertății și a domniei legii depinde direct de felul cum știm să păstrăm și să încurajăm amintirea și respectul pentru acești eroi. Cum spunea deunăzi Teodor Baconschi, „memoria, însă, nu poate funcționa fără simboluri, date, personalități și locuri emblematice. Singura cură a amneziei colective este instituirea de locuri ale memoriei.”