Martha Gellhorn, scriitoare, ziaristă şi fostă corespondentă de război, a călătorit în Orientul Mijlociu pentru a examina de aproape “problema refugiaţilor palestinieni”. Articolul a fost publicat în 1961, înainte de războiul de şase zile din 1967 şi de “teritoriile ocupate”. Astăzi, partea a III-a a acestui articol.

Pentru a intra în Gaza e nevoie de viză militară de la guvernul egiptean din Cairo. Am ajuns la Cairo cu gîndul să merg direct în Gaza, dar ofiţerul de presă UNRWA m-a informat că emiterea vizei durează 2-3 săptămîni, şi că uneori viza nu se aprobă de loc. Singurul zbor UNEF spre Gaza, e sîmbăta, pentru trupele UNEF, nu pentru pasageri. Era joi, a doua zi vineri, ziua de odihnă a musulmanilor. Nu erau mari speranţe. Mă şi vedeam într-un jeep, traversînd deşertul bîntuit de furtuni de nisip, infiltrîndu-mă în Gaza. Dar m-am gîndit că ar fi mai bine să iau legătura cu autorităţile egiptene.
Fiind vineri, avînd nevoie de un mare număr de poze de paşaport şi fiind nevoită să alerg de la un birou la altul, mi-a luat patru zile să obţin viza, dar m-am delectat cu fiecare minut. Autorităţile egiptene au fost cît se poate de amabile şi îmi făcea plăcere să văd membrii clasei conducătoare, care prin felul lor de a fi, veseli şi degajaţi, cam imaturi dar plini de importanţă şi ocupaţi pînă peste cap, semănau foarte bine cu membrii altor clase proaspăt ajunse la conducere pe care avusesem ocazia să-i văd de-a lungul anilor în diverse colţuri ale lumii. Mi-a fost greu să fac legătura între aceşti tineri simpatici, în uniformele lor cu mînecă scurtă, cu telefoane, cu munţi de formulare multiplicate la maşina de stencil, cu ceşti goale de cafea, şi vanitatea, xenofobia şi ura anti-semită care emana din paginile ziarelor care inundau atmosfera oraşului fascinant în care ne aflam.

Din tot ce auzisem, Gaza era iadul pe pămînt: o fîşie dreptunghiulară la marginea graniţei de sud a Israelului, lungă de vreo 40 km şi lată cam de 10, unde trăiau 365.000 de refugiaţi şi localnici. Îmi imaginam o dună de nisip fierbinte ca un cuptor, hidoasă şi murdară, cu oameni înghesuiţi ca sardelele. Gaza era departe de a fi aşa ceva. Vremea era idilică – cer albastru de porţelan, briză constantă şi răcoroasă. M-am gîndut că poate am avut eu noroc să prind asemenea vreme şi am întrebat-o pe fermecătoarea doamnă la care stăteam în gazdă dacă e adevărat. Nu, vremea e întotdeauna superbă în Gaza. Ea trăia aici de 35 de ani. Vara sunt două săptămîni mai „lipicioase”, dar în restul anului vremea e splendidă, cea mai bună din lume. Cînd am survolat Fîşia Gaza am văzut numeroase dune de nisip. Dar şi multă verdeaţă. Gazda mi-a mai povestit că în Gaza au existat întotdeauna livezi de citrice, vestite în toată lumea, dar de cînd au venit refugiaţii sunt şi mai multe livezi. În general se cultivă mult mai mult în Gaza. În Gaza creşte orice. Şi m-a chemat să-mi arate superba ei grădină de flori.
Eu i-am atras atenţia că Gaza forfotea ca un stup – cu soldaţii de la UNEF, danezi, norvegieni, indieni, canadieni, iugoslavi, care patrulează pe graniţa dintre Gaza şi Israel, îşi petrec timpul liber şi îşi chieltuiesc solda în oraş cînd au timp liber; elita egipteană care supraveghează persoanele oficiale palestiniene, precum şi reprezentanţii UNRWA şi vizitatorii, şi nu mai puţin localnicii, chiar şi refugiaţii.

S-ar putea zice că refugiaţii au adus cu ei prosperitate. Mare mister.
– Da’ de unde, răspunde gazda, nu înţeleg cum de n-am dat încă faliment.
Ea însăşi construia al treilea nivel la casa care deja era mare şi spaţioasă. Pentru că e mare cerere de locuinţe. Se construiesc vile spaţioase în ceea ce pare a fi zona elegantă a oraşului. În piaţa centrală sunt parcate cu mîndrie Mercedesuri, maşini americane şi Volkswagenuri. Taxiurile din Gaza sunt noi. Am văzut şi un cinematograf nou şi impunător, în stilul urît care domină acum lumea – crom şi materiale ieftine. Peste tot sunt cafenele şi prăvălioare, amărîte şi prost luminate, specifice regiunii. Desigur e nevoie de un economist pentru a rezolva ghicitoarea: dacă nimeni nu are bani, ce caută aici comercianţi excentrici şi furnizori de servicii?

Taberele de refugiaţi sunt mult mai mari decît cele din Liban, de fapt sunt mici orăşele după standardele Orientului Mijlociu. Nu sunt luxoase, dar în America şi în Europa sunt oameni care trăiesc în condiţii mult mai grele în cartiere mărginaşe. Săracii din Gaza nu beneficiază de locuinţe sau îngrijire precum refugiaţii. Fîşia Gaza nu este nici o gaură de iad şi nici un dezastru vizibil cu ochiul liber. E mai rău. Este o închisoare (pînă în 1967 Gaza a fost ocupata şi guvernată de egipteni, n.m.) cu o plajă lungă, albă şi magică, cu briză şi cu asistenţi sociali devotaţi (UNRWA) care au grijă de prizonieri. Guvernul egiptean este temnicerul. Din motive pe care le păstrează pentru sine, guvernul egiptean nu permite refugiaţilor să părăsească îngusta fîşie de pămînt. Se prea poate ca refugiaţii să nu dorească să plece din Gaza, sau să nu dorească să plece definitiv, dar oricine poate deveni claustrofobic dacă ar fi sechestrat timp de 13 ani de zile pe o suprafaţă de 248 km pătraţi. Un mic număr de refugiaţi care pot dovedi că au de lucru în altă parte primesc vize de ieşire. Numărul lor oficial este sub 300 de persoane din cei 255.000 de refugiaţi înregistraţi. Pare greu de crezut. Zvonurile spun că un număr mai mare de refugiaţi reuşeşte sa iasă din Gaza în mod ilegal, pe căi neştiute (tuneluri, n.m.).

Pentru aceşti oameni ţinuţi sub cheie – prea mulţi într-un spaţiu atît de mic – nu se găsesc slujbe adecvate. Şansele lor de a găsi de lucru sunt şi mai mici decît în celelalte „ţări gazdă”. Între timp, refugiaţii sunt supuşi la un baraj intensiv şi continuu de propagandă egipteană. Nu-i de mirare că Gaza este principala bază de antrenament pentru formaţiuni paramilitare denumite comandouri de egipteni şi palestinieni, şi respectiv bandiţi de israelieni, fadeyeen, a căror misiune este să pătrundă neobservaţi în Israel pentru a comite acte de sabotaj patrotic şi pentru a ucide israelieni. După ce au fost înfrînţi în mod umilitor de Israel şi în anul 1956, locuitorii încarceraţi ai fîşiei au devenit şi mai îndîrjiţi; oratorii locali au devenit şi mai setoşi de sînge.

O nouă convorbire cu Pălărierul cel Nebun, de fapt o întîlnire nu tocmai particulară, are loc în biroul conducătorului a două tabere limitrofe. Acest om are grijă de 29.000 de persoane. Conducătorul de tabără ridicat la rang de orator stă la birou. Tînărul din Serviciul Secret pe care l-am pomenit mai sus, palestinianul taciturn de la UNRWA care mă însoţeşte peste tot, plus trei poliţişti în uniformă (cred că aveau grad destul de mărişor), completează formaţia.

Conducătorul taberei începe prin a-mi povesti cît de bogaţi erau cu toţii în Palestina şi cît de săraci sunt acum, şi mai ales cît de mult pămînt aveau cu toţii. Nu mă îndoiesc nici o clipă că unii au avut mult pămînt şi că erau foarte bogaţi şi nici nu fac observaţia de rigoare, că punînd cap la cap pămînturile pe care toţi pretind că le-au avut am obţine suprafaţa Texasului, şi că dacă toţi erau bogaţi pe cum pretind, acest Texas ar fi fot locuit de milionari. Pictarea trecutului în rozaliu şi auriu este o tendinţă omenească, toţi o avem. Cu atît mai mult aur pur dacă eşti refugiat.

Numai că această parte a discursului îmi era atît de cunoscută încît aş fi putut să i-o recit eu lui.
Apoi mi-a vorbit despre oraşul său natal, Yaffo. Evreii au încercuit oraşul şi au tras din toate direcţiile. Au lăsat liber doar drumul spre mare, pentru ca arabii să poată fugi. Bătrînii şi săracii rămaşi în oraş au fost omorîţi. Refugiaţii arabi povestesc multe istorii despre Yaffo, care nu seamănă între ele, dar un mare mister rămîne nedezlegat: unde sunt rudele celor care au murit în haosul luptelor? Unde sunt martorii oculari? Nimeni nu spune că a fost urcat cu forţa într-un camion (sau barcă) sub ameninţarea armelor. Nimeni nu spune că a fost dat afară din casă de evrei înarmaţi. Nimeni nu povesteşte că a fugit sub o ploaie de gloanţe. Imaginile morţilor, ororile fugii, detaliile sîngeroase rămîn în memoria celor ce le-au trăit. Nu se poate ca arabii să fi uitat sau suprimat amintiri de acest gen dacă într-adevăr ar fi avut asemenea amintiri.

Cît despre arabii care nu au fugit, 3000 la număr, trăiesc în continuare bine mersi în Yaffo, în pace, prosperitate şi nemulţumire, împreună cu moştenitorii şi descendenţii lor.
– Evreii sunt criminali, continuă conducătorul taberei ridicînd vocea. „Ucigaşi! Cei mai mari criminali din întreaga lume.”

Îl întreb dacă a auzit de Hitler.
Dă cu pumnul în masă şi răspunde:
– Hitler era mult mai bun decît evreii.
– Mult mai bun ca ucigaş, hai să începem cu cei şase milioane de evrei pe care i-a exterminat.
– Oh, exagerezi. Nu i-a omorît. Ba mai mult, evreii l-au păcălit pe Hitler. Au aranjat cu el în secret să omoare cîţiva, mai ales bătrîni, bolnavi şi infirmi, pentru ca restul să poată emigra în Palestina.
– 36.000, intervine tînărul de la Serviciul Secret pentru a demonstra idea, au venit aici, înainte de război, din centrul Europei.
– Extraordinar, zic eu, pînă acum n-am auzit de la nimeni că evreii au aranjat cu Hitler să-i omoare.
– Era secret, strigă conducătorul taberei. Dar acum s-au găsit documente. Toate lumea ştie. A scris în ziare. Evreii au aranjat totul cu Hitler.

Există o limită la cîtă nebunie de pălărier sunt capabilă să suport, aşa că am propus să facem un tur prin tabără. Bat la o uşă la întîmplare înainte să-i dau conducătorului ocazia să mă ducă unde vrea el. Acolo locuiesc două perechi de tineri căsătoriţi. Într-un colţ, lîngă zidul grădinii, în picioare, un grup de arăboaice venite în vizită. Îmbrăcate în rochii lungi, albastre, graţioase, fără să scoată un cuvînt, cu feţele pe jumătate ascunse după vălurile albe care le acoperă capul. Două femei mai în vîrstă poarta salbe de ţechini de argint pe frunte. Mi se pare foarte frumos şi se pare că ţechinii de argint previn bolile de ochi. Nu reuşesc să încheg o conversaţie cu nici una din ele, dar unul dintre soţi îmi vorbeşte nestingherit. Tînărul de la Servicul Secret traduce:

– America e de vină pentru ce s-a întîmplat, pentru că i-a ajutat pe evrei. Noi vrem doar ca America să ne ajute să ne întoarcem în ţara noastră.
– Cum? Cu război?
– Cînd toţi arabii o să fie uniţi, pornim la război.
– Atunci ce vreţi de la noi? Arme cu care să vă războiţi ?
– Nu, vrem să nu le mai daţi bani şi arme israelienilor. Chiar acum Kennedy a dat Israelului 25 milioane de dolari pentru arme.
– Eu nu cred că guvernul american a vîndut vreodată arme Israelui. Dar ce părere ai de armele pe care le primeşte Nasser din Rusia şi Cehoslovacia?
– Asta e foarte bine. E altceva. Rusia şi Cehoslovacia vor pace, vor doar să ajute ţările subdezvoltate.

Intervine Serviciul Secret: America ne-a oferit şi nouă arme, dar cu condiţii. Noi nu acceptăm nici o condiţie. Aşa că luăm de la Estul Europei, fără condiţii.
– Cu ce te ocupi? îl întreb pe tînărul şi grasul soţ.
– Cu nimic.
– Ce ai vrea să faci?
– Să fiu soldat şi să lupt contra evreilor.

Răspunsul este primit cu mare plăcere de spectatori.
– Îţi place Nasser?

Zîmbete largi, bucurie generală.
– Ne place, sigur că ne place, bineînţeles. Ne va uni pe toţi şi ne va face puternici. E conducătorul nostru.

Pentru un pic de odihnă şi relaxare, merg la ziua de sport a şcolilor, împreună cu mii de localnici. 50.000 de copii de refugiaţi sunt înregistraţi la şcolile din Gaza, 98% din copiii de vîrstă şcolară. 2000 de elevi s-au adunat în spaţiosul stadion. De la cei mai mici, cu berete şi uniforme portocalii cu fustiţă de balet, la băieţei în chiloţi de sport, toţi au defilat prin faţa guvernatorului Fîşiei Gaza, care stătea la tribună. În faţa lor mergeau fetiţe în costume colorate în aşa fel încît să deseneze steagul palestinian.

– Noi i-am îmbrăcat pe toţi, mărturiseşte un reprezentant englez de la UNRWA. Acest spectacol ne-a costat vreo 2000 de dolari, dar a meritat. Fetele de-abia aşteptau să vină această zi. Tuturor le place ziua de sport.
Tuturor copiilor, familiilor şi spectatorilor. Copiii mărşăluiesc serioşi, fără să îndoaie genunchii.

– Ca armata britanică. Ca armata egipteană, adaugă reprezentantul.

Copiii se aliniază în formaţie şi difuzoarele încep să urle în arăbeşte. De trei ori copiii ovaţionează la unison, cu voci piţigăiate dar pline de entuziasm, ca răspuns la vocea masculină care le dă comandă la difuzor.
– Pentru ce ovaţioneaza?
– Prima ovaţie: Trăiască Palestina Liberă. A doua: Trăiască Republica Araba Unită. A treia: Trăiască Gamal Abdel Nasser.
Am rămas să văd gimnastele îmbrăcate în alb, graţioase ca Isadora Duncan, care executau mişcări ondulate cu eşarfe albastre.

Şcoala profesională din Gaza este un complex de clădiri proaspăt zugrăvite, cu gazoane îngrijite mărginite de flori, dormitoare curate ca un pahar, spartane, care se respectă, cu ateliere impresionante dotate cu cele mai complexe utilaje de care depinde viaţa modernă. Băieţii erau pe terenul de sport, trasau cu alb liniile pentru viitoare evenimente sportive. Cîţiva dintre ei au venit spre noi, vroiau să ne arate restul şcolii, de care erau foarte mîndri. Le place aici? Le place munca pe care o fac? Sunt fericiţi? Nu era nevoie să-i întreb. Răspunsul strălucea pe feţele lor radioase. Absolvenţii şcolii găsesc repede de lucru în domeniul în care au fost pregătiţi. Printre multele funcţii părinteşti pe care şi le-a asumat, UNRWA are şi un birou de plasare a braţelor de muncă în întregul Orient Mijlociu. Aceasta este noua generaţie, absolvenţii UNRWA, pe care îi găseşti în întreaga lume de refugiaţi arabi, care nu suferă încă de infirmitatea exilului, regretului sau urii, şi care au toate şansele să devina cei mai bine pregătiţi cetăţeni ai lumii arabe. Sunt o sursă de speranţă.

Două convorbiri accidentale mi-au rămas în minte. Prima, cînd m-am rătăcit într-un complex de birouri ale UNRWA. Am găsit întîmplător o secretară, brunetă şi frumoasă, care mi-a prezentat istoria din cel mai interesant punct de vedere uman. În 1956, cînd Israelul a ocupat Fîşia Gaza în cadrul Crizei Suezului, legăturile telefonice dintre Gaza şi Israel au fost restabilite pentru o scurtă perioadă de timp. În toiul ocupaţiei de către inamic, cumnata secretarei a dat telefon din micul orăşel din Israel unde locuia, să stea un pic de vorbă. Ce fac toţi cei din Gaza? Cumnata a povestit că ei toţi sunt bine, că locuiesc într-o casă frumoasă şi că nu au nici un fel de probleme. Secretara, aducîndu-şi aminte de aceste veşti de la familie, mi s-a confesat: „Cred că dacă rămîneam acasă nu ni s-ar fi întîmplat nimic. N-ar fi trebuit să trecem prin tot ce am trecut. Şi pentru ce? Copiii mei n-au văzut niciodată Palestina. Eu le povestesc, şi la şcoală li se povsteşte, în toate şcolile, în fiecare minut. Dar cînd o să fie mari? Cei care au cunoscut Palestina nu vor mai fi. Oare pe cei tineri îi va mai interesa Palestina?

A doua conversaţie memorabilă a avut loc la Centrul de Croitorie. Acest centru este o altă invenţie UNRWA pentru taberele de refugiaţi, şi se întreţine din propriile venituri. La centru se învaţă croitoria şi se caută noi aplicaţii pentru broderia palestinienă tradiţională – feţe de masă şi seturi de şerveţele, bluze, fuste, care se vînd la preţuri foarte bune consumatorilor locali şi magazinelor de specialitate din oraş. Sute de fete refugiate pot cîştiga un ban şi mai ales gonesc plictiseala şi cu aceaşi ocazie învaţă o meserie. Centrul din Gaza este condus de o refugiată palestiniancă exuberantă, veselă şi grăsuţă, care ar putea trece drept o tînără evreică exuberantă veselă şi grasuţă în orice ţară din Vest. Pentru că, bineînţeles, arabii şi evreii aparţin aceleiaşi rase semite. Tînăra directoare îmi arată feţe de masă uriaşe (pentru care nici unul din noi nu are masă destul de mare pe care s-o aştearnă şi nici putere s-o spele) şi îşi laudă fetele care brodează pe terasa lungă, rîzind măgulite. Deşi era clar de parcă ar fi purtat o pancartă, nu pot să nu o întreb:
– Eşti fericită, nu-i aşa?
– Am un soţ cumsecade, doi copii, casă comfortabilă. Îmi place foarte mult ceea ce fac, e o muncă interesantă. Da. Suntem fericiţi.
Şi mi-a zîmbit. Ce zîmbet. Lumea nu e pierdută, nici măcar în Gaza.

Majoritatea refugiaţilor arabi creştini s-au răspîndit prin Gaza şi locuiesc în case închiriate. Cîteva familii creştine au primit din fondul de stat terenuri gratuite la marginea unei tabere de musulmani, au obţinut de la UNRWA cota gratuită de materiale de construcţie, au împrumutat bani şi şi-au construit case, de obicei cu o mică grădina bine îngrijită. Ghidul meu de la UNRWA, un arab grec ortodox, m-a luat în vizită la o familie pe care o cunoscuse deja din Yaffo şi care locuia într-o casă pe care o construiseră singuri: casă ordonată, respectabilă.
Mama era bătrînă şi pe jumătate oarbă. Bolile de ochi sunt o problemă a Orientului Mijlociu, nu a refugiaţilor. Ghidul şi această familie nu se văzuseră de multă vreme, şi imediat după ce s-au salutat, femeia a început să plîngă cu o durere neostoită, dar a fost consolată, cum părea să mai fi fost de multe ori, de ghidul meu, care mi-a explicat că familia suferise o mare tragedie: unul dintre băieţi murise într-un bombardament în Yaffo.

Relatez acest caz pentru că este singura familie pe care am cunoscut-o şi care într-adevăr pierduse pe cineva. Iată, aici, în sfîrşit, martorul ocular. Acum, după 13 ani , un băiat era jelit de parcă ar fi murit ieri. Ghidul de la UNRWA se comporta de parcă acesta ar fi fost un caz unic care merita acea compasiune îndurerată pe care fiecare o resimte faţă de cineva care a pierdut pe cineva drag într-un război.

Am părăsit Gaza dorind să pot lua cu mine pe toţi tinerii, dar nu ca să-i duc în Palestina, ci în lumea largă. Destinul lor nu era să meargă înapoi, ci înainte. Ei aveau nevoie exact de opusul a ceea ce ce aveau nevoie evreii. E destul loc pentru nevoile amîndurora.

Arabii din Palestina – I
Arabii din Palestina – II (Tabere din Liban)
partea III
partea V
partea VI
sursa