Pe 12 septembrie 2006, Papa Benedict a ţinut în aula universităţii din Regensburg o prelegere intitulată Credinţă, Raţiune şi Universitate – Memorii şi Reflecţii, având ca subiect dehelenizarea creştinismului şi pericolul ruperii de raţiune. Într-un anumit context, Papa Benedict l-a citat pe Manuel Paleolog al II-lea, un învăţat ortodox şi unul dintre ultimii împăraţi ai Imperiului Bizantin: „Arată-mi ce aduce nou credinţa lui Mahomed şi vei vedea că vei găsi numai lucruri rele şi neomeneşti, aşa cum e porunca de a răspîndi credinţa cu sabia.”*
Dar ce mai freamăt, ce mai zbucium! Întreaga lume islamică s-a cutremurat de indignare la îndrăzneala papei Benedict. Cum îndrăzneşte papa să insulte o religie paşnică precum Islamul, citând părerile unui împărat bizantin? Nici unul dintre aceştia revoltaţi nu s-a sinchisit să citească textul prelegerii papale. Nu. În schimb, au trecut la ceea ce ştiu ei mai bine. Scenele pe care le mai văzusem în 2005, cu ocazia sensibilităţii islamice faţă de nişte amărâte de caricaturi, au reapărut în întreaga Dar Al Islam. Ura islamică, în toată spectaculozitatea ei: proteste violente, mesaje insultătoare, arderi de efigii ale papei, atacuri comise la adresa creştinilor, crime.
După cum era de aşteptat, jurnaliştii nu au fost interesaţi de conferinţa de la Regensburg. Media occidentală, neomarxizată sau tembelizată de atâta tabloidizare, le-a cântat în strună revoltaţilor islamici, reducând discursul papal la „Papa Benedict a insultat Islamul, citându-l pe un „împărat medieval”. Cum i-a insultat, doamnelor şi domnilor? Luând în discuţie pericolul desprinderii creştinismului de raţiune? Şi ce vrea să însemne această sintagmă „Împărat medieval”? Dacă stau şi mă gândesc mai bine, am o mică bănuială: Manuel Paleolog al II-lea e un împărat bizantin şi a trăit în Evul Mediu, ergo este un soi de barbar. Nu? Doar ne facem educaţia stând în faţa televizorului, iar filmele îi portretizează pe cei din Evul Mediu ca pe nişte fanatici intoleranţi şi ahtiaţi după violenţă. Trebuie să fie adevărat, doar e la televizor!
Nici ortodocşii noştri nu s-au lăsat mai prejos. În loc să reţină că papa apreciază gândirea creştin-ortodoxă, dovadă că l-a interesat împăratul Manuel Paleolog al II-lea, unii dintre ei au revenit la clasicele teorii privind aroganţa catolică: „Aşa face Vaticanul mereu. N-are pic de respect pentru noi, răsăritenii.” Care noi, răsăritenii? Noi, ortodocşii şi musulmanii? Curioasă atitudine. Creştinătatea ortodoxă pare să aibă o capacitate extraordinară de a uita orice samavolnicie islamică, dar o memorie a la Seneca atunci când are de a face cu Biserica Catolică. Nici un rău comis vreodată de un catolic nu este uitat. Păcat.
Acestea fiind spuse, vă invit să citiţi articolul lui Traian Ungureanu, publicat în numărul din 2006 al Idei în Dialog, 1391 – 2006 Istoria Raţiunii (de la Manuel la benedict). Vreau să mulţumesc lui Joee Blogs pentru pozele luate de la faţa locului.
* Împăratul Manuel ştia despre ce vorbeşte. Islamul creat de Mahomed cucerise de sute de ani creştinătatea din Orient, nordul Africii, trecuse cu armatele în Peninsula Iberică, iar în vremea sa turcii otomani se aflau în plin asalt asupra Balcanilor. Pe 29 mai 1453, la 28 de ani de la moartea împăratului, armatele musulmane cuceresc Constantinopol. Învingătorii se dedau la jaf, viol şi crimă. Mii de creştini sunt masacraţi sau luaţi în sclavie şi întregul oraş este jefuit. Case, palate, biserici, nimic nu scapă animalităţii descătuşate. Hodighitria, cea mai vestită icoană din creştinătate, despre care se spunea că fusese pictată de însuşi Sfântul Evanghelist Luca, este făcută bucăţi de cuceritorii musulmani. Soldaţii lui Mehmet intră în Hagia Sophia, unde o parte din locuitorii oraşului încă se mai rugau, întrerup slujba, îi omoară pe bătrâni şi pe cei slabi, luându-i pe ceilalţi în sclavie. Mii de alţi locuitori le impărtăşesc soarta. Mahomed al II-lea ordonă unui învăţat musulman să urce în amvon şi să rostească declaraţia de credinţă: „Nu există alt Dumnezeu în afara lui Allah şi Mahomed este Profetul Lui”. Sfânta Sofia, cândva cea mai mare biserică a creştinătăţii, este transformată în moschee dimpreună cu sute de alte biserici, devenind un simbol al superiorităţii islamice asupra lumii creştine.
1391 – 2006 Istoria Raţiunii (de la Manuel la Benedict)
Traian Ungureanu
În martie 1391, o firidă luminoasă începea să caute drumul spre celălalt capăt al istoriei. La Constantinopol, oraşul care atîrna, cu ultima răsuflare, de mia de ani de glorie imperială, Manuel Paleolog al II-lea era înscăunat Împărat şi Autokrator peste o felie de pămînt, veştedă de putere şi bătută în figuri enigmatice ale spiritului, ca o piatră lucrată cu mîna de caligraf: Bizanţul. Bizanţul boţit sub sprînceana semeaţă a noii credinţe: Islamul, promisiune şi putere fără seamăn, cult şi rînduială totală a vieţii. Manuel Paleolog al II-lea îşi începea domnia ca vasal al Marelui Sultan Baiazid. Pînă în 1425, cînd încheie, apăsat şi sumbru, o viaţă de militar în necontenită retragere, călător fără izbîndă, în căutare de ajutor la Paris, Veneţia şi Londra, cărturar luminos şi încercănat de presimţiri, Manuel Paleolog reuşeşte, totuşi, ceva cu adevărat important: o înţelepciune a reflecţiei istorice pe care am numi-o, astăzi, teoria culturilor. Scrierile rămase în urma acestui Împărat al Cărţii ne spun că Manuel a murit încărcat de cunoaşterea propriei poziţii fără îngăduinţă de mişcare, în vremuri nu mai puţin încătuşate. Manuel Paleolog al II-lea e personajul şi conştiinţa unei crize uriaşe care cuprinde Răsăritul între secolele XI şi XV şi se încheie cu preschimbarea acestei lumi sub faldurile teologico-militare şi mentale aşternute asupra sa de Islam, de suflul oriental al unui alt fel de a gîndi şi trăi.
Într-un fel sau altul, Manuel ştie că istoria a luat un curs inevitabil. Că panta dictează coborîrea Estului şi că fractura Vest-Est va fi consolidată de o infiltraţie orientală. Pe 21 iulie 1425, împăratul moare. E înmormîntat la biserica Mânăstirii Pantokrator.
Apoi, urmele împăratului şi ale lumii sale dispar, repede, într-o febră care adevereşte scepticismul Învăţatului. Trupul lui Manuel dispare după ce mormintele Paleologilor sînt distruse de turcii otomani, cuceritori ai Bizanţului. Rămîn, în colecţiile Louvre-ului, cîteva scrieri, mult mai puţin decît şi-ar fi dorit acest împărat care n-a contenit să se plîngă că politica şi războaiele nu i-au îngăduit să stea mai aproape de litere. Între ele: „Douăzeci şi şase de dispute cu un învăţat persan“, consemnarea lungilor dialoguri polemice şi teologice cu Kadiul mahomedan care însoţea trupele sultanului Baiazid. Căci Împăratul Bizanţului, om de spirit suveran şi suveran politic îngrădit, se găsea, la ora „disputelor“, în iarna lui 1391, într-o postură dramatică şi umilitoare. Ca vasal, el a urmat ordinul sultanului şi s-a alăturat trupelor otomane, într-o campanie de anexare a unor vechi posesiuni bizantine. Manuel cunoştea prea bine obiceiurile mai marilor lui. În fond, îşi petrecuse ani mulţi ai tinereţii ca ostatic pe lîngă Curtea Sultanului, zălog de fidelitate al tatălui său, Ioan al V-lea. În cîteva rînduri, viaţa lui Manuel a stat în cumpănă. Cînd tatăl său încearcă să întărească fortificaţiile cetăţii Constantinopole, sultanul îi trimite vorbă că îl va orbi pe Manuel. Prinţi ostatici bizantini fuseseră adesea lăsaţi fără vedere pentru nesupunerea părinţilor. Ioan opreşte lucrul la fortificaţii. Manuel îşi păstrează văzul. Prizonieratul de facto nu încetează, de fapt, nicicînd. Împărat, Manuel Paleolog petrece ani lungi în misiuni disperate şi depune cereri de ajutor la toate marile curţi ale Europei, în timp ce Constantinopole e încercuit şi asediat vreme de 8 ani. Izbăvirea vine, norocos şi neaşteptat, pe 20 iulie 1402.
Mongolii lui Timur apar pe cîmpia de la nord de Ankara. Baiazid ridică, grăbit, asediul care ferecase Constantinopole încă din 1394 şi primeşte lupta. O manevră strălucită a cavaleriei de arcaşi mongoli distruge armata otomană. Baiazid cade prins şi e plimbat, cu o cruzime simbolică fără egal, într-o cuşcă de fier care însoţeşte cortegiul mongol. Bizanţul respiră. Pentru ultima oară. În cîţiva ani, presiunea otomană revine şi erodează rapid conturul bizantin. Pe 29 mai 1453, Mahomed al II-lea cucereşte oraşul. Ultimul împărat bizantin, Constantin Paleolog al XI-lea, moare cu arma în mînă. Trupul său e aruncat într-o groapă comună, alături de cadavrele soldaţilor bizantini. Urma ultimului împărat e pierdută pe veci. O succesiune fatidică îi leagă în moarte şi dispariţie pe Paleologi. Căci Constantin din groapa comună e fiul lui Manuel fără de mormînt. Fiul şi tatăl împart soarta celor ce cad între roţile mari ale istoriei.
Disputa a şaptea
Nu tocmai întîmplarea a făcut ca Manuel Paleolog al II-lea să-şi fi întors gîndurile, cîndva, prin 1395, la Constantinopol, în liniştea grea dintre zidurile asediate de otomani, la o anume seară de iarnă, petrecută într-o tabără militară, alături de Kadiul Sultanului.
Manuel a reluat însemnări vechi şi a pus în scris „disputele“, dezbateri teologico-politice ample şi minuţioase asupra legăturilor şi deosebirilor între Creştinism şi Islam. În 1966, profesorul Theodore Khoury le-a editat savant, într-o culegere de izvoare istorice bizantine. Marţi 12 septembrie 2006, Papa Benedict al XV-lea a vorbit în faţa unei audienţe academice, la Universitatea din Regensburg, despre „Credinţă, raţiune şi universitate“. După salutul omagial adresat gazdelor universitare, Papa, un maestru al reflecţiei teologice şi un cunoscător profund al sintezelor filozofice europene, s-a oprit asupra unui anume citat istoric. Un pasaj cules din „Disputele cu un învăţat persan“, editate de profesorul Khoury. Şi anume, un fragment din „disputa“ a şaptea. Acesta e punctul în care firida luminoasă, deschisă într-o seară de iarnă a anului 1391, răspunde în celălalt capăt al istoriei şi duce direct la după-amiaza zilei de 12 septembrie 2006. Prin două intrări separate şi depărtate ale istoriei, Împăratul Manuel şi Papa Benedict privesc către aceeaşi formulă de agregare tensionată a culturilor: comparaţia antagonică şi conflictul a două lumi în contact: Creştinismul şi Islamul.
Imediat după Conferinţa de la Regensburg au izbucnit, evident, violenţe de rigoare. Mesajul: dacă nu încetaţi să ne acuzaţi de violenţă, vă ardem bisericile şi vă omorîm preoţii! Nostim şi danez. Şi eficient. Au ars biserici în Palestina, au ars efigii papale la Teheran, Karachi şi Lahore. S-au stins, la Washington şi Londra, la Paris şi Berlin, onoarea şi demnitatea replicii. Mînia islamică a punctat, oarecum plictisitor, un scenariu mecanic. Iar opinia occidentală s-a conformat palid. Islamul îşi arogă, prin urmare, dreptul de a se simţi insultat de orice cuvînt pe care nu l-a dictat mai înainte. De fapt, pasajul incriminat de mulţimile semianalfabete din stradă are mai puţin de-a face cu Islamul şi mult mai mult cu lumea occidentală, pe care conferinţa papală o pune în faţa propriei drame spirituale. Conferinţa de la Regensburg e unul din cele mai importante şi urgente documente ale dezbaterii contemporane de idei, probabil prima încercare majoră de analiză şi rezolvare a impasului filozofico-moral care deschide secolul XXI.
Mai întîi, aşadar, despre ce a vorbit, de fapt, Papa Benedict al XVI-lea, în blestemata şi profund ignorata sa Conferinţă de la Regensburg?
Ce a auzit Kadiul?
Conferinţa de la Regensburg nu e un pamflet – aşa cum au înţeles fără a fi citit, sau au citit fără a înţelege organizatorii vandalismului stradal islamic. În mod fundamental, Conferinţa de la Regensburg e, ca orice idee autentică, o întrebare. Ea priveşte spre viitor şi constată desprinderea simultană, deşi divergentă, a Occidentului şi a Islamului de marele recif al Raţiunii. Dacă discursul papal ajunge rapid la de acum faimosul citat din Manuel Paleolog al II-lea, asta nu înseamnă decît că desprinderea de raţiune nu e tocmai o noutate acută, ci noutatea acută de la capătul unui proces istoric şi cultural ce poate fi urmărit în etapele sale succesive. Acest proces îndelungat e un produs critic occidental şi a însoţit, pe un alt canal, marea controversă Occident-Orient. Astăzi, sub presiunea bombastică a violenţei islamice, sîntem tentaţi să vedem doar acest capăt al unei evoluţii, altfel, ample. Cu alte cuvinte, citatul din vechile „dispute“ ale lui Manuel Paleolog e un bun punct de plecare, cel mai bun punct de plecare, într-o dezbatere care convoacă la reflecţie ambii versanţi ai problemei. Ce a spus, atunci, în 1391, Împăratul Manuel Paleolog al II-lea adresîndu-se Kadiului? Iată citatul: „Arată-mi ce aduce nou credinţa lui Mahomed şi vei vedea că vei găsi numai lucruri rele şi neomeneşti, aşa cum e porunca de a răspîndi credinţa cu sabia“.
În lectura Papei Benedict al XVI-lea, argumentul împăratului e elementar. Mesajul acestei declaraţii care respinge clar convertirea prin mijloace violente e următorul: a acţiona în dezacord cu raţiunea e o încălcare a naturii divine. Conferinţa continuă cu o referire directă la comentariul asigurat acestui pasaj în ediţia îngrijită de Theodore Khoury. Editorul vechiului text bizantin observă: „Pentru Împăratul Manuel, un bizantin format de filozofia greacă, necesitatea acordului între raţiune şi credinţă e de la sine înţeleasă. În schimb, în învăţătura islamică, lucrurile stau altfel. Acolo Dumnezeu e deţinătorul transcendenţei absolute. Voinţa Lui nu cunoaşte limite, nici măcar graniţele raţiunii“. Aici, notează Papa Benedict al XVI-lea: „ediţia Khadoury trimite la marele islamist francez R. Arnaldez, care trimite, la rîndul său, la învăţatul Ibn Halmz. Acesta a susţinut chiar că Dumnezeu nu e limitat nici măcar de propriul său cuvînt, că nimic nu îl poate obliga să ne reveleze adevărul şi că, dacă asta ar fi voinţa Lui, atunci ar trebui să practicăm idolatria“.
Despotismul din Orient răsare
În acest punct, demonstraţia aproape forţează o divagaţie fascinantă. E, astfel, de observat, în folosul unei viitoare discuţii pe marginea categoriilor clasice care descriu opoziţia Occident-Orient, că sciziunea acestor două lumi şi opţiuni spirituale începe, probabil, în acest cîmp de departajare iniţială care desparte două poziţii spirituale radical opuse. Partea cu adevărat radicală şi misterioasă a acestui binom e opţiunea orientală.
Absolutismul masiv al viziunii orientale e deja prezent în etimonul islamic. El va fi transportat şi implantat, lent, în secole de dominaţie culturală şi militară orientală, după prăbuşirea conglomeratului bizantin, pe aproape toată suprafaţa statală a Răsăritului European. Ne-am obişnuit să numim această sumă de trăsături care promovează, în genere, obştea, colectivitatea şi statul, în dauna individului, caracter estic, spre a le deosebi de energia constructivă şi deschiderea democratică a lumii occidentale. Exact din această teribilă interdicţie iniţială a raporturilor spiritual-religioase par să curgă, mai apoi, credibil şi logic, categoriile clasice ale lumii sociale şi politice ale Răsăritului şi ale Orientului: arbitrarul justiţiei şi lipsa de recurs, despotismul politic, masa politică şi autonomia morală extrem de reduse ale individului, în raport cu o colectivitate strivitoare, aproape totemică. Tema e vastă şi a fost mult timp grevată de observaţii retorice (faimosul şi fiorosul „comunism asiat“). Însă ceva profund şi continuu leagă aranjamentul teologic iniţial al Orientului de o uriaşă posteritate politică autoritară care culminează cu totalitarismul comunist de extracţie leninistă. Rădăcina orientală a acestei devastatoare crispări antimoderne.
Încă în 1920, marele teolog german Franz Rosenzweig prevestea „un mileniu ce va intra în istorie ca timp al luptei între Occident şi arabi“ şi plasa originile virusului oriental în bazele religioase ale acestei lumi: „Dumnezeul mahomedan e un demiurg care ar fi putut, la fel de bine, să nu se ostenească să creeze. El îşi etalează puterile creatoare, aidoma unui potentat oriental care conduce violent, nu prin legi consimţite, ci, mai curînd, prin dreptul suveran de a acţiona arbitrar (…) În acest fel, Providenţa e sfărîmată într-o infinitate de acte de creaţie separate şi particulare, lipsite de legătură“ (Steaua mîntuirii – 1920). Mai tîrziu, în Rusia sub vechiul regim (1974), Richard Pipes a găsit punctul de plecare al derapajului despotic bolşevic în prăbuşirea statului kievean şi secolele de dominaţie mongolă.
Teza a fost contestată, vehement şi patriotic, de Soljeniţîn, care a încercat din răsputeri, într-un cunoscut articol publicat în revista Foreign Affairs, să reţină răspunderea pentru dezastrul bolşevic în sarcina ideii marxiste. Leszek Kolakowski a intervenit (Diavolul în istorie? 1981), avansînd o explicaţie combinată, care respinge purismul lui Soljeniţîn, observînd că „societăţile nu pot fi rodul exclusiv al utopiei, pentru că nu îţi pot scoate din joc propria istorie“. Dezbaterea nu are un cîştigător, dar intuiţia unei filiaţii care leagă regimul teologic abrupt al „transcendenţei totale“ de tradiţia politică autoritară a Răsăritului e greu de înlăturat. Însă deocamdată e timpul să ne întoarcem la firul demonstraţiei care înaintează în Conferinţa de la Regensburg.
Crist dehelenizat la purtător
Comentînd mai departe mult disputatul pasaj extras din argumentele Împăratului Manuel, Papa Benedict întreabă: e convingerea după care îndepărtarea de raţiune contrazice ordinea divină o idee eminamente greacă sau e ea o valoare universală? Teolog rafinat, Papa nu forţează un răspuns imediat, ci face istoria opoziţiei doctrinare faţă de ipoteza greacă. Ea a înaintat din două direcţii. Pe de o parte, contestaţia internă care ajunge chiar să domine formele de gîndire publică în Occident. Pe de altă parte, revenirile acerbe care încearcă să impună violent primatul “transcendenţei absolute“, prescriind valori colective stricte: supunerea, Jihadul, care obligă convertirea prin forţă, şi Umma, masa globală a armoniei islamice care încheie tensiunile istoriei. Însă referinţa papală la Islam e redusă, în această conferinţă, care se ocupă, în primul rînd, de restrîngerea conceptului de raţiune în filozofia şi teologia modernă a Occidentului. Aceasta e tema de adîncime a Conferinţei şi tocmai ea a scăpat atît de furioşii islamici, cît şi de mass-media occidentale, care s-au grăbit, ca de obicei, să devină camera de ecou a indignării musulmane.
Conferinţa de la Regensburg discută, de fapt, pe larg, aşa-numitul proiect de „dehelenizare a creştinismului“, un efort combinat care vizează secţionarea conglomeratului filozofico-teologic greco-creştin. Cu alte cuvinte, obiectivul acestei direcţii de „emancipare“ e „epurarea“ creştinismului de adaosul filozofic „tîrziu“ şi „neautentic“ imprimat sau, cu o expresie la modă, „inculturat“ de elenism, în corpul originar al doctrinei cristice. Creştinismul recuperat prin „dehelinizare“ e desprins din îmbrăţişarea Logos-ului grec şi permite accesul la o divinitate „autentică“ şi „nemediată“.
Curentul dehelenizant începe, în rezumatul prezentat de Papă, încă în secolul al XVI-lea, odată cu teologia Reformei. Următorul val e structurat de criticismul istoric şi filologic al secolului al XIX-lea, care îl caută pe „Isus omul“, o persoană istorică excepţională, purtătorul unui umanitarism militant şi pur, răstălmăcit şi corupt ulterior de adaosuri filozofice grecizante. În sfîrşit, mai aproape de noi, a treia „dehelenizare“ vine cu modernitatea filozofică pentru care raţiunea nu e mai e compatibilă cu conceptul grec integrator, ci devine umbră şi componentă a spiritului ştiinţific.
Această deplasare are drept consecinţă izolarea religiei, care e retrogradată în interiorul subiectivităţii personale. Subiectul decide ce e admisibil şi practicabil în materie de religie şi conştiinţă. Subiectul devine arbitru al eticii, şi el nu va întîrzia să legitimeze „religii la purtător“, mai ales după ce autoritatea publică a creştinismului se scufundă, în societăţile occidentale. Atomizată şi privatizată prin dehelenizare – observă Papa Benedict –, religia nu poate subîntinde colectivităţi şi devine un exerciţiu strict personal. După „dehelenizare“, încercările de a construi o etică pe baza psihologiei şi a sociologiei au cale deschisă, dar nu reuşesc decît să multiplice ipoteze. De fapt, continuă argumentul papal, dincolo de o bună igienă antiobscurantistă, „dehelenizarea“ nu reuşeşte decît să lipsească Occidentul de accesul la o viziune armonică asupra temeiurilor lumii. Manuel Paleolog al II-lea o spusese încă din 1391.
Acesta este înţelesul Conferinţei de la Regensburg. Ea nu recuperează un citat obscur dintr-un împărat bizantin uitat pentru a pălmui Islamul, ci pentru a avertiza asupra tentaţiei reducţioniste care ameninţă, de la un cap la altul, lumea în care trăim. De ce anume se face, atunci, vinovat Papa Benedict al XI-lea?
Economia şi sociologia sfîrşesc la Regensburg
În primul rînd de un curaj remarcabil. Conferinţa de la Regensburg revine la problema situării omului în lume, într-un moment în care această dramă e expediată de raţionalitatea politică tot mai goală a Occidentului şi amputată de ignoranţa dură a terorismului islamic. Conferinţa de la Regensburg e culminaţia unei aplecări stăruitoare asupra adevăratelor cauze ale contradicţiilor şi fragilităţii Occidentului. De aici referinţele la Islam, care au punctat repetat meditaţiile papale în ultimii 10 ani. „Impietatea“ de la Regensburg nu e nouă decît pentru vînătorii de pretexte şi comentatorii care îşi plimbă incompetenţa pe ecrane.
În 1997, într-un pasaj puţin remarcat din Sarea pămîntului, viitorul Papă a descris într-un mod incomparabil mai direct decît în Conferinţa de la Regensburg problemele Islamului în raport cu fluiditatea critică a lumii moderne: „Astăzi, în Occident, se vorbeşte de Islam plecînd de la presupunerea că toate religiile au în principiu aceeaşi structură, că ele sînt compatibile, fără excepţie, cu sistemul democratic. Această presupunere contrazice esenţa Islamului, care, pur şi simplu, nu recunoaşte separaţia politicii şi a religiei, aşa cum e ea prezentă în Creştinism. Coranul e cartea unei legi totale, care reglementează toate detaliile vieţii sociale şi politice. (…) Din acest punct de vedere, Islamul poate folosi libertăţile pe care le oferă sistemul nostru, dar nu poate spune în cele din urmă: da, şi noi sîntem o doctrină a drepturilor, la fel ca protestanţii sau catolicii. Dacă ar face o astfel de mărturisire, Islamul s-ar înstrăina de el însuşi“.
În septembrie 2005, cu ocazia unui seminar organizat la Castel Gandolfo, pe tema „Relaţiilor cu Islamul“, viitorul Papă a fost autorul unei intervenţii acute. Părintele Joseph Fessio, participant la seminar, a povestit cum, pe atunci, Cardinalul Ratzinger a întrerupt un vorbitor care schiţa ideea unui viitor Islam adaptat la valorile etice ale lumii moderne. Cardinalul ar fi argumentat, atunci, că nobila idee expusă de vorbitor se va lovi de un obstacol insurmontabil: în mod esenţial, Islamul nu e reformabil. Dogmatic şi structural, Islamul e un set de valori imprescriptibile şi neinterpretabile, care reţin, odată pentru totdeauna, adevărul revelat de Profet în realitatea sa literală.
Papa Benedict al XVI-lea pare un veteran al contestaţiei islamice, dar o asemenea interpretare pierde din vedere tocmai adevărul şi utilitatea acestor intervenţii. Ele sînt incomparabil mai adînci şi valide decît suita de teorii de descendenţă marxistă care încearcă să explice violenţa islamică prin sărăcie, subjugare colonială şi marginalizare. Nici una din aceste explicaţii deterministe nu a putut lămuri convingător de ce tocmai omul islamic deţine monopolul violenţei, în vreme ce grupuri nu mai puţin clasice de defavorizaţi, de la africani la sud-americani, refuză sau ignoră reacţia brutală. Pînă la urmă, trebuie să existe ceva anume un factor specific, o explicaţie islamică a dramei islamice. Acest element necercetat sau ocolit din raţiuni de „corectitudine politică“ face din purtătorii lui o masă de agresori şi inadaptaţi, cu o tradiţie de 1.300 de ani. Acest ceva se află, sigilat emblematic, în interiorul unei anumite viziuni despre lume. Economia şi sociologia au multe de spus cînd e vorba de circumstanţe, dar tac în faţa cauzelor prime. Reacţia Papei Benedict al XVI-la, atît cît e ea reacţie şi nu contribuţie, descrie tocmai acest nod insondabil care plasează două lumi într-un raport de tensiune transistoric.
Miza acestei mari întîlniri a fost – şi în vremurile lui Manuel Paleolog, şi în zorii zilei de 11 septembrie – viitorul Raţiunii ca armonie în libertate. Poate fi lumea o istorie a libertăţii umane care descifrează sensul lumii în Iubire şi Raţiune, aşa cum o face doctrina cristică? Sau istoria omului e totuna cu povestea unei subordonări arbitrare şi mărturia unui sclavaj mut?! E Utopia şansa finală a umanităţii sau există, cu adevărat, un Univers creat de o voinţă sesizabilă şi armonică?!
Cîte divizii n-are comunismul?
Istoria acestei probleme a îmbrăcat, astăzi, forma contradicţiei islamice, dar ea e cu noi demult. Ultima oară comunismul a interpus între noi şi libertate utopia înfrăţirii forţate a omului. Această experienţă încă proaspătă ar trebui să dea de gîndit. Paralela e prodigioasă. Repetăm experienţa de front a războiului rece. La fel ca în timpul războiului rece, în vremuri în care propaganda comunistă confiscase atuul vocaţiei progresiste, Occidentul e luat în supraveghere de Islam. Imaginea umanităţii oprimate şi reactive s-a mutat de la Moscova la Mecca. La fel ca în plin război rece, corul occidental al tovarăşilor de drum preia şi amplifică vocalizele antiimperialiste ale Islamului. Şi tot ca atunci, doctrina care vrea să schimbe rosturile lumii a amuţit orice formă de reflecţie în sînul propriilor societăţi şi încearcă acum să impună aceeaşi linişte timorată şi în societăţile noastre.
Despre Islam, pînă şi Papa trebuie să vorbească în şoaptă. Grupele de şoc islamice ard biserici, sparg geamuri de consulate şi defilează, la Londra, protejate de poliţie, în faţa catedralei Westminster, cu pancarte groteşti pe care se poate citi: „Islamul va cuceri Roma“, „Isus e sclavul lui Allah“ şi alte năzbîtii isterice.
Protestele nu pot avea legătură cu Conferinţa de la Regensburg. Corul se adresează, de fapt, din nou, unui vechi şi fidel aliat: nesiguranţa de sine a Occidentului. Acesta e adversarul cu care a încercat să intre în dialog Papa Benedict al XVI-lea, pe 12 septembrie, la Regensburg. Pe urmele Împăratului Manuel Paleolog al II-lea – călător fără noroc pe la curţile Occidentului. Pe urmele Papei Ioan Paul al II-lea – singurul comandant fără divizii care a îndrăznit să privească erezia comunistă în ochi şi să o doboare rostind adevărul.
![mihaela-barbus[1]](https://inliniedreapta.net/wp-content/uploads/elementor/thumbs/mihaela-barbus1-pydiituedconmrou0twklsfz7egtqhonla40po561c.jpg "mihaela-barbus[1]")
19 Comments
Dinny
12 November 2008Foarte, foarte documentate articolul si explicatiile lui Traian Ungureanu; de tema conferintei nu mai spun! Am citit-o cu mare interes, mi-a clarificat niste intrebari si intuitii mai vechi. Imperialistule, multumesc, mi-am facut exercitiul mintal pe ziua de azi ????
Francesco
12 November 2008Un numar de 138 de intelectuali islamici au adresat o scrisoare Papei dar si celorlalti lideri religiosi crestini ca urmare a prelegerii de la Regensburg in care s-au declarat deschisi dialogului pe baza unor concepte comune. Astfel s-a constituit un Forum Catolic-Musulman ce s-a intalnit cu Papa pe data de 6 noiembrie curent cu ocazia dezbaterilor ce au purtat titlul „Dragostea de Dumnezeu, Dragostea fata de Aproape. Demnitatea Fiintei Umane si Respectul Mutual”.
In cuvantul Sfantului Parinte catre participantii la dezbatere s-a subliniat:
Am sa traduc si o sa subliniez doar cuvintele Papei din ultimul paragraf citat:
Imperialistu'
12 November 2008Ma bucur ca ti-a placut articolul, Dinny. ????
In completarea articolului semnat TRU, un altul, de pe Peoples Cube. ????
Byzantine Emperor Apologizes to Muslims For Quote
In the view of some historians, the Pope’s recent apology to enraged Muslims over use of a quote written by Manuel II Palaeologus in 1391 bears a striking similarity with a similar apology delivered more than 600 years ago by Manuel II Palaeologus himself to offended Muslim armies after they ransacked his Christian country, converted its citizens to Islam, and beheaded or enslaved those who resisted the forced conversions. In a public speech made shortly after the quote first appeared in Muslim press, Manuel II apologized to the Islamic community that besieged his controversial „Byzantine entity,” the term used to describe the Greek-speaking Roman Empire of the Middle Ages, centered at its capital in Constantinople (now Istanbul).
„I hope,” said Manuel II, who was also known as a writer, poet and theologian, „that my apology will appease hearts and clarify the true meaning of my address, which was an invitation to a rational dialogue, with great mutual respect.”
„In my seventh dialogue with an imaginary Islamic scholar,” the learned Byzantine ruler continued as he evaded occasional critical arrows flying from the surrounding hordes, „I referred to the Koran’s teachings about spreading the faith by the sword. And this, I said, could not come from God because violence is the opposite of reason, and God himself cannot act contrary to reason. But your passionate criticism has proven to me that there is, indeed, nothing evil or inhuman in spreading the faith by violent means, and that beheadings of non-believers and terrorizing communities in the name of religion are all signs of perfectly rational behavior and wonderful mental health.”
„Taking quotes out of context is similarly a magnificent example of a reasonable dialogue from which we all should learn,” Manuel II said, adding that the recent slaughters of thousands of his Christian subjects by the Muslim sword were the result of his own blindness to the true peaceful nature of Islam. „We can only hope that their sacrifice will help build real fraternity among us,” he said, „so that all Muslims and Christians can learn to live with reciprocal respect of everyone’s religious convictions, and that some 600 years from now conflicts and misunderstandings like this would be a thing of the past.”
But many Muslims perceived the Emperor’s emphasis on „rational” as unhelpful. Demonstrations, threats and calls to violence continued throughout the Muslim world, as protesters demanded that the Byzantine ruler be punished by strict Islamic Shariah law for implying that Muslims cannot respond to criticism rationally, but only with demonstrations, threats and violence.
Angry Ottoman activists burned a number of ancient Greek churches and publicly beheaded residents in several Byzantine towns, converting the less stubborn survivors to Islam to the cheers and applause of prominent Muslim clerics who gathered for the occasion.
European leaders, who had recently declined Manuel’s personal pleas for help against the invading Muslim armies, responded to the controversy by warning the Byzantine ruler about the danger of confusing Islam with a militant movement that masks itself as religion.
„We must avoid everything that increases tension between people or religions,” said the King of France in an open letter to Manuel II (cc the Ottoman Court). „Islam is a religion of peace, and there is a need to be on constant alert against marginal provocations that are meant to turn this issue into a global crisis.”
In conclusion, it should be noted that the „Byzantine entity” lasted for only 62 more years, falling to the Ottoman Turks in 1453, thus ending the 1100-year-old controversy about its right to exist next to Muslim lands. Its capital Constantinople was renamed into Istanbul, its churches were converted to mosques, the country changed its name to Turkey, and its residents lost their language, cultural identity, and religion to Muslim Turks. No wonder that today some of the strongest criticism of the Pope’s use of the Byzantine quote is coming from Turkey – whose people suffered the most from bigoted remarks of the erstwhile Byzantine ruler.
costin
12 November 2008Modul in care mass media occidentului post-crestina a reactionat la un discurs al Papei ce exalata tocmai virtutile rationalitatii si deplingea lipsa de ei din ce in ce mai acuta, spune multe despre mediul intelectual occidental.
Ateismul militant al unei parti din elita, dispretul si condescendenta cu care este privit crestinismul de restului elitelor, sub pretextul lipsei de rationalitate a religiilor, ignorarea practic totala a istoriei islamului, toate spun multe despre ipocrizia si ignoranta in care se scalda acestia.
Oricum, cred ca articolul lui Ungureanu este extrem, extrem de important si chiar daca este mai lung si stilul e un pic greoi la inceput, merita efortul cu virf si indesat.
Dinny
12 November 2008@Francesco Dar reprezentantii intelectualitatii islamice ce au raspuns la vorbele Papei? Am aruncat o privire si pe linkul cu intreaga cuvantare a Sfantului Parinte si nu scrie nici acolo.
@Imperialistu’ …da’ se pare ca nu e chiar nimic nou sub Soare! Incredibil cum pare a se repeta istoria. La nivel macro ca si la nivel micro: ca doar si in viata unei persoane experientele se repeta ciclic pana ce individul invata ce trebuie din ele.
On the other hand: am ras cu lacrimi cand m-am uitat pe situl Peoples Cube :))
Francesco
12 November 2008Dinny,
Am sa iti raspund printr-un proiect de postare de anul trecut, care nu si-a pierdut din actualitate. Te rog sa ai rabdare, e cam lung.
2007
SCRISOARE PAPA
Cu prilejul sarbatorii islamice Eid El-Fitr de la sfarsitul lunii Ramadan in acest an de pe 13 Octombrie 2007, un numar de peste o suta de inalti clerici, cadre universitare si alti intelectuali islamici au adresat o scrisoare deschisa celor mai inalti prelati crestini din lume, reprezentand toate orientarile religioase. Dupa cum se spune in preambul, aceasta scrisoare deschisa vine sa evoce acea scrisoare deschisa trimisa de 38 de teologi islamici acum un an pe adresa Sanctitatii Sale Papa Benedict al XVI-lea. Anul trecut Papa Benedict al XVI a umplut de furie media si a scos in strada multimile islamice cand a citit o fraza dintr-o scriere veche apartinand unui imparat bizantin crestin-ortodox in care se arata ca religia islamica nu a adus nimic bun in lume. Papa si-a revizuit spusele ulterior, dand satisfactie formala islamistilor, dar acest apel vine pe fondul unei dezbateri mult mai largi, in care teologii ar trebui sa aiba un cuvant important.
Scrisoarea deschisa vine sa statueze ca nu poate exista pace pe pamant fara sa existe pace intre cele doua religii ce formeaza peste 55 % din populatia globului, deci religia islamica si cea crestina. Conform ideii celor 130 de invatati musulmani, baza acestei paci intre cele doua religii o constituie doua coordonate comune, existenta unui singur Dumnezeu si dragostea de aproapele nostru. Fiind o scrisoare conceputa de teologi, argumentarile sunt extrase atat din Coran cat si din Biblie, cu un accent deosebit pe primul binenteles. Daca la inceput unicitatea lui Dumnezeu pare clar exprimata pentru ambele religii, teologii islamici nu puteau sa treaca peste motoarele lor ofensive la adresa religiei crestine. Citatele din Coran sublinieaza liniile de forta ale ofensivei religioase dintotdeauna ale religiei islamice adica:
– faptul ca dumnezeul lor Allah este unic si nu este reprezentat sau asociat cu nicio alta forma de dumnezeire; sub acest aspect citatul coranic “‘There is no god but God, He Alone, He hath no associate” este edificator sub acest aspect. Adeptii islamului au inventat si propovaduiesc ca Dumnezeul crestin ar avea doi “asociati”, pe Sfantul Duh si pe Cristos (acesta din urma cu statut temporar, pe durata vietii, desi nici aici nu s-au straduit sa mearga pana la limita logicii). Pe cale de consecinta, crestinii sunt dispretuiti in islam ca fiind de fapt adeptii unui pseudo-cult ai unui Dumnezeu unic, nefiind monoteisti puri, ci tot un fel de politeisti. Intotdeauna a fost incriminat cultul icoanelor si al sfintilor de catre musulmani ca fiind dovezi ale …idolatriei crestinilor! Nu trebuie uitat ca atat Vechiul Testament cat si Noul Testament sunt decretate de Coran ca parti ale adevarului revelat, dar intr-o forma corupta, “stricate” de imixtiunea oamenilor. Coranul si numai Coranul ar fi cuvantul nealterat al lui Dumnezeu, asta le spune musulmanilor… Coranul! Cu privire la acest aspect, hai sa ne punem si noi intrebarea fireasca: prin ce s-a manifestat dumnezeirea in revelatia islamica? Prin faptul ca este o religie militanta, ca este organizata aproape militar? Ca a invins in Arabia Saudita si apoi s-a intins ca urmare a cuceririlor si a masacrelor? Coranul a fost transcris dupa ce s-au adunat atat marturii verbale cat si fragmentele de coji de copac, piele, pietre, os pe care erau scrise – desigur la repezeala – discursurile unui om lovit atat de boli psihice si de o dorinta de putere si marire, Mohamed. Cand a fost organizat Coranul ca scriere teologica? Dupa moartea lui Mohamed, printr-o actiune de forta a califului Abu-Bakr care a ordonat unui scrib, Zayd Ibn Thabit sa adune toate marturiile revelatiei islamiste „collecting it from parchments, scapula, leaf-stalks of date palms and from the memories of men who knew it by heart”. Ce a facut apoi Abu-Bakr? A ordonat distrugerea celorlalte colectii de revelatii ale lui Mahomed transcrise de altii! In conditiile in care stiutorii de carte erau foarte putini (inclusiv Mohamed!), actiunea de distrugere a altor scrieri sau marturii concurente Coranului oficial nu a fost prea grea si nici nu a durat prea mult.
Citatul coranic din scrisoare adresat crestinilor (dar si evreilor, fiind vorba de Poporul Cartii) si anume: Say: O People of the Scripture! Come to a common word between us and you: that we shall worship none but God, and that we shall ascribe no partner unto Him, and that none of us shall take others for lords beside God. And if they turn away, then say: Bear witness that we are they who have surrendered (unto Him). (Aal ‘Imran 3:64) este nu un indemn la unitate in diversitate, ci unul de supunere, de a trece la islamism.
– musulmanii adera fara echivoc la ideea ca Mohamed a fost ultimul profet si cel mai mare. “The best that I have said—myself, and the prophets that came before me” spune Mohamed ca o subliniere la profesiunea de credinta islamica. Nu este momentul sa facem o analiza in detaliu al modului in care experienta contactului cu religiile iudaica si crestina a influentat gandirea lui Mohamed. Ce este de subliniat la Coran este faptul ca de exemplu, pe langa versete de relativa apreciere la adresa lui Isus, vin si versete care neaga crestinismul. Astfel, in Noul Testament se arata ca Isus a inviat din morti si ca a vorbit atat cu apostolii cat si cu alte persoane. Coranul afirma ca nu este adevarata invierea lui Isus, ca de fapt niste hoti ar fi furat trupul sau. Pe cale de consecinta, credinta crestina in invierea lui Isus si in caracterul dumnezeiesc al sau este gresita, este doar o inventie a oamenilor. Declarandu-se ultim profet Mohamed a dat ordin de fapt prin revelatiile sale ca sa fie sterse de pe fata pamantului celelalte religii. Pe patul de moarte Mohamed a ordonat atacul asupra Siriei, zona crestina in acea vreme sub stapanirea bizantinilor. Atac ce nu s-a oprit nici astazi pentru ca era vorba de atacul asupra altei religii: crestinismul!
Spre deosebire de Noul Testament, citatele coranice ce vor sa stabileasca o corespondenta deplina intre comandamentul crestin al dragostei fata de aproapele nostru sunt de fapt directive de dragoste numai fata de cei de aceeasi religie, adica de religie musulmana. Sa nu uitam ca evreii sunt aratati ca fiind porci (cel mai nesuferit si odios animal in islam) iar crestinii ca fiind idolatri.
Unele publicatii arabo-musulmane se intreaba de ce aceasta scrisoare nu primeste un raspuns de la autoritatea religioasa catolica sau de la alti inalti ierarhi crestini (nu de la cei aflati sub autoritatea statelor islamice) ortodocsi sau reformati. Este doar o intrebare ipocrita deoarece si scrisoarea este ipocrita. In scrisoare se face referire la ceva ce chipurile ne uneste dar se arata in acelasi timp ca numai Coranul vorbeste o singura limba. Sfanta Scripura este pomenita doar prin sublinierea traducerii unor cuvinte din aramaica, greaca sau ebraica ce nu ar avea corespondent egal, universal. Cele doua comandamente crestine, unicitatea lui Dumnezeu si dragostea fata de aproape primesc replica taioasa ca Dumnezeu este doar Allah si ca dragostea poate exista doar in masura in care este vorba de musulmani ( nu direct, ci pe cale de consecinta) ceilalti oameni de alta credinta putand fi tolerati in masura in care se …supun.
Francesco
12 November 2008Dinny,
Exista un sit unde poti citi scrisoarea celor 138 de invatati musulmani. Tot acolo se gaseste si raspunsul unor prelati si alti intelectuali crestini.
costin
12 November 2008@Francesco
– cum si-a revizuit Papa declaratia? Si-a cerut cumva scuze??
Apoi, nu termini totusi schita de mai sus ca sa o postezi ca articol de sine statator? e foarte interesanta si nu vad de ce nu ar mai fi inca de actualitate.
Dinny
12 November 2008Francesco, multumesc
Am citit primul post, nu e lung deloc ????
Inteleg ca se pleaca de la ideea ca atat crestinii cat si necrestinii [in speta musulmanii] ar avea acelasi Dumnezeu. Teoria asta am auzit-o si pe la persoane de religie crestin-ortodoxa; pe mine m-a surprins intotdeauna aceasta abordare intrucat in Noul Testament se spune clar ca „Dumnezeii neamurilor sunt idoli” [citat aproximativ], fara a se face vreo deosebire intre cele trei religii monoteiste si restul religiilor.
Pe un site care nu e lipsit de exagerari, dar pe care se gasesc si informatii documentate si echilibrate, am gasit cateva explicatii referitoare la problema asta. http://www.sfaturiortodoxe.ro/religiaviitorului3.htm
Vorba ta, e cam lung textul, dar poate merita citit. Daca treci de tonul usor exaltat pe alocuri, ramai cu niste clarificari la aceasta problema.
Ceea ce vreau sa punctez este ca am impresia ca se pleaca de la o idee gresita, de la o concesie ce nu ar trebui facuta, caci aceasta concesie este de fapt un compromis care indeparteaza crestinismul de sensul lui.
E adevarat ca trebuie sa-i iubim pe toti oamenii, indiferent de religie, dar nu putem face concesii cu privire la natura divina a lui Iisus si nu ne putem lepada de EL pentru a fraterniza cu alte religii, numai pentru a se simti adeptii acestora confortabil.
Tine de esenta crestinismului marturisirea credintei [vezi cazul lui Maxim Marturisitorul] si n-ar trebui sa ne lasam inselati de aparente pentru ca nici un act pe lumea asta nu se poate face doar de dragul formei; de indata ce l-ai facut, forma si fondul sunt asa de sudate ca nu se mai deosebesc.
In concluzie nu inteleg si n-am inteles niciodata confuzia care se face intre caracterul neagresiv al religiei crestine [toleranta] si inclinatia spre compromis a unora de dragul pastrarii unei false armonii.
Voi citi si scrisoarea intelectualitatii musulmane, chiar sunt curioasa, dar cum engleza mea nu e chiar cursiva o sa-mi ia un pic de timp; cu posturile astea ale voastre in engleza mai exersez si eu ????
Panseluta
12 November 2008Dinny,
Am citit undeva, in perioada imediat urmatoare controversei, ca Benedict insusi, pe vremea cind era cardinal, prin anii ’90, a insistat pe includerea in Catehismul Catolic a musulmanilor in planul mintuirii (mi se pare ca ortodocsii spun „iconomia mintuirii”)pe motiv ca sunt abrahamici.
Am avut in mina un catehism relativ recent, dar n-am reusit sa gasesc pasajul cu pricina. Cartea e uriasa.
O cautare pe google mi-a dat urmatorul rezultat (nu e clar din ce an), dar se pare ca ideea il precede pe Ratzinger:
Vatican’s New Catechism declares Muslims and Jews to be saved!
——————————————————————————–
841 The Church’s relationship with the Muslims. „The plan of salvation also includes those who acknowledge the Creator, in the first place amongst whom are the Muslims; these profess to hold the faith of Abraham, and together with us they adore the one, merciful God, mankind’s judge on the last day.”[330]
This paragraph essentially proclaims that „the plan of salvation” includes all faiths that acknowledge the true creator. The reasoning given is that since the Muslims claim the faith of Abraham, and worship the one true God, they are not only among the saved, but are at the top of any such list.
In preceding paragraphs (839, 840) the Jews are discussed, and parallels drawn between Christians and Jews. Both it is said, are awaiting the advent of the Messiah, though the Jews do so in unbelief relative to Jesus.
Footnote 330 directs one to Lumen Gentium, (DOGMATIC CONSTITUTION ON THE CHURCH), POPE PAUL VI, November 21, 1964, section 16:
16. … But the plan of salvation also includes those who acknowledge the Creator. In the first place amongst these there are the Mohamedans, who, professing to hold the faith of Abraham, along with us adore the one and merciful God, who on the last day will judge mankind.
Footnote 330 also directs one to NOSTRA AETATE, (DECLARATION ON THE RELATION OF THE CHURCH TO NON-CHRISTIAN RELIGIONS), POPE PAUL VI, October 28, 1965, section 3:
3. The Church regards with esteem also the Moslems. They adore the one God, living and subsisting in Himself; merciful and all-powerful, the Creator of heaven and earth,(5) who has spoken to men; they take pains to submit wholeheartedly to even His inscrutable decrees, just as Abraham, with whom the faith of Islam takes pleasure in linking itself, submitted to God. Though they do not acknowledge Jesus as God, they revere Him as a prophet. They also honor Mary, His virgin Mother; at times they even call on her with devotion. In addition, they await the day of judgment when God will render their deserts to all those who have been raised up from the dead. Finally, they value the moral life and worship God especially through prayer, almsgiving and fasting.
These statements regarding the Muslims also apply exactly and identically to the Jews. The implication made in paragraph 841 of the catechism is that in addition to the Muslims, which are just the first example, the Jews also are saved by their recognition and worship of the true creator and their Abrahamic faith.
This has a very obvious flaw if you believe in the Bible at all. I will quote just three of the applicable passages:
Acts 4:10 Be it known unto you all, and to all the people of Israel, that by the name of Jesus Christ of Nazareth, whom ye crucified, whom God raised from the dead, even by him doth this man stand here before you whole.
Acts 4:11 This is the stone which was set at nought of you builders, which is become the head of the corner.
Acts 4:12 Neither is there salvation in any other: for there is none other name under heaven given among men, whereby we must be saved.
Rom 10:9 That if thou shalt confess with thy mouth the Lord Jesus, and shalt believe in thine heart that God hath raised him from the dead, thou shalt be saved.
1 John 4:14 And we have seen and do testify that the Father sent the Son to be the Saviour of the world.
1 John 4:15 Whosoever shall confess that Jesus is the Son of God, God dwelleth in him, and he in God.
For both those of the Jewish and Muslim faiths, this element of faith in Jesus Christ as the raised Son of God is decidedly lacking. However, the Roman Catholic Church has taken it upon themselves to boldly proclaim that faith in Jesus Christ is not required, one only needs to believe in the creator and have Abraham’s faith.
According to the opening letter of approval from the Pope, this new Catechism was six years in the making, and was drafted by a commission of 12 Cardinals and Bishops and reviewed by all the Bishops of the Catholic Church. I have to conclude that paragraph 841 is not misworded or a typographical error of some kind.
Essentially, what the Roman Catholic Church is doing in paragraph 841, is denying that Jesus Christ is the only way to Salvation, in direct contradiction to the Bible. If this is true then I ask you, can anything be more Antichrist than this? Note what then follows in the Catholic Catechism:
„Outside the Church there is no salvation”
846 How are we to understand this affirmation, often repeated by the Church Fathers?[335] Re-formulated positively, it means that all salvation comes from Christ the Head through the Church which is his Body: Basing itself on Scripture and Tradition, the Council teaches that the Church, a pilgrim now on earth, is necessary for salvation: the one Christ is the mediator and the way of salvation; he is present to us in his body which is the Church. He himself explicitly asserted the necessity of faith and Baptism, and thereby affirmed at the same time the necessity of the Church which men enter through Baptism as through a door. Hence they could not be saved who, knowing that the Catholic Church was founded as necessary by God through Christ, would refuse either to enter it or to remain in it.[336]
847 This affirmation is not aimed at those who, through no fault of their own, do not know Christ and his Church: Those who, through no fault of their own, do not know the Gospel of Christ or his Church, but who nevertheless seek God with a sincere heart, and, moved by grace, try in their actions to do his will as they know it through the dictates of their conscience – those too may achieve eternal salvation.[337]
So, according to the Catholic Catechism, Muslims and Jews will be saved despite their rejection of Jesus Christ as the Savior (839-841), and the ignorant can be saved despite their ignorance of Jesus Christ (847), but Protestant Christians who are dedicated Christians that know and accept Jesus Christ as their Savior, yet stubbornly and „knowingly” refuse to become Catholics, are heretics and cannot possibly be saved!
See also: Outside The Catholic Church There Is No Salvation?
Here is the above portion of the Vatican’s Catechism of the Catholic Church online.
Here is the entire new Vatican Catechism online.
http://www.aloha.net/~mikesch/ ”
Mie mi se pare ca Biserica Catolica se contrazice profund in problema asta, ca-si neaga esenta si mesajul, intr-un efort liberal dar gresit de „toleranta”, de „incluziune”, de deschidere spre alte religii, posibil pentru a atrage conversiuni si din motive politico-diplomatice. Din cite vad, citatele din Catehism nu duc la precedente scripturale, ci la bule papale al Paul VI, al caror statut dogmatic nu mi-e cunoscut.
Voi ce ziceti?
Panseluta
12 November 2008OOps:
Nu Notzinger, ci Ratzinger. Scuze.
Imperialistu'
12 November 2008Panseluta, am rezolvat eu problema cu Ratzinger. In ceea ce priveste problema cu salvarea, revin.
Dinny > La aceeasi concluzie am ajuns si eu: nimic din ce se intampla azi nu este nou si este greu de crezut ca poate apare ceva care sa ne surprinda. Inaintasii nostri au trecut prin episoade asemanatoare cu cele pe care le traim noi. Ce pacat ca istoria pare sa fie o disciplina inutila: nu se invata nimic din pilda predecesorilor.
Ma bucur ca ti-a placut People’s Cube. Un site fantastic, un umor de calitate. ????
Panseluta
12 November 2008Imperialistu’
te rog sa revii. Subiectul e interesant teologic si cultural.
Eu, una, oscilind intre credinta si negatie, ca la Arghezi–mare poet, cu toate pacatele sale–unde negatia nu inseamna ateism, sunt agnostica in privinta mintuirii, mai ales ca imi doresc sa fiu lasata-n pace sa ma odihnesc „dupa”. Traditia stie ce stie cind spune: „Odihneasca-se-n pace”.
Tot balansul asta de o viata m-a obosit rau, si-mi displace profund ideea unui al doilea act, oricit de beatific ar fi.
Dinny
12 November 2008Panseluta, ce aiureala din partea Bisericii Catolice! Cu tot respectul, balmajeala mai mare rar mi-a fost dat sa vad. Acuma eu nu cunosc aproape deloc traditia catolica, exceptand diferentele [noua parca] dintre catolici si ortodocsi: sunt de gasit tot pe situl la care am facut referire mai sus.
Dar e limpede, de vreme ce Iisus a spus: „Nimeni nu vine la Tatal decat prin Mine” [citat aproximativ, din nou : D] ca doar prin EL se poate ajunge la Adevar si Viata in sensul crestinismului.
Acuma problema salvarii si a mantuirii e cu totul alta. Am scris cate ceva intr-un post mai vechi in care discutam cu Tiberiu. In linii mari sustineam ideea ca, in conformitate cu crestinimul, oricine se poate mantui, indiferent de confesiune. Deci si musulmanii, mantuirea fiind o taina a carei dezlegare e in mainile lui Dumnezeu si la care noi, ca oameni, nu avem acces.
Dumnezeu nu exclude pe nimeni din „planul” SAU de salvare, fireste, caci „vrea ca toti oamenii sa se mantuiasca si la cunostinta Adevarului sa vina”. Oricine se poate mantui, indiferent de religie, DAR doar prin cunoasterea Adevarului, fie si dupa moarte, deci prin cunoasterea lui Iisus.
Cam asa vad eu problema. ????
Panseluta
12 November 2008dinny:
Pai care e misterul?
Scrii: „Oricine se poate mantui, indiferent de religie, DAR doar prin cunoasterea Adevarului, fie si dupa moarte, deci prin cunoasterea lui Iisus.”
Ti se pare logic ce spui? Budistii se pot mintui in rind cu crestinii, daca-l recunosc pe Iisus, ceea ce inseamna ca nu mai sunt budisti, nu-i asa?
Ergo, cei care nu-l cunosc /recunosc pe Iisus, ca musulmanii, evreii, hindusii, etc., nu se pot „mintui” decit daca renunta la religia lor…
Ce aiureala, ce delir religios de toate partile, pentru simpla alinare a fricii existentiale supreme, cea de moarte, si in speranta ca raii isi vor primi pedeapsa in lumea celalta, cind in lumea asta sunt bine-mersi.
Dinny
12 November 2008Panseluta, ce am vrut eu sa spun este ca, dupa moarte, vrei nu vrei, crezi nu crezi, fie ca esti crestin fie ca nu, ajungi la Judecata de Apoi, deci dai nas in nas cu Iisus cum s-ar zice, asa ca ajungi sa iei cunostinta de existenta LUI si de faptul ca e Fiul lui Dumnezeu. Dumnezeu poate mantui insa pe oricine, indiferent de religie, chiar in cazuri in care mantuirea pare cu neputinta. Cand am spus „indiferent de religie” am facut referire la religia pe care a imbratisat-o persoana in existenta ei pe Pamant.
Pe lumea cealalta nu cred ca e vorba de o „renuntare”, ci de o percepere a Adevarului in totalitatea lui. De ex. evreii, care il recunosc pe Dumnezeu Tatal, constientizeaza dupa moarte faptul ca Iisus e Fiul Lui.
Acuma cred ca suna destul de logic, prima oara am fost poate putin confuza in exprimare.
Panseluta
12 November 2008Dinny,
Multam de explicatie. Asa o fi. Vom vedea atunci….
Francesco
12 November 2008@Costin,
Am sa ma mai gandesc la propunerea de la comentariul 8. Papa si-a cerut scuze. Nu a fost inteles bine, etc. Important pentru mine este ca s-a pus problema rationalitatii-irationalitatii, mai bine zis ca s-a discutat despre pericolul ruperii de rationalitate.
@Dinny,
Este un raport f delicat, acela dintre toleranta si compromis si ar merita un studiu aprofundat. O sa vedem ce mai gasim in acest domeniu.
silviu
12 November 2008Din acesta cauza în tratatele domnilor din Tarile românești cu sultanii turci era specificat clar : exercițiu cultului mahomedan oprit cu cuprinsul satului si nici un mahomedan nu stăpânii nici o proprietate . Si un mic sut celor de la People’s Cube :in timpul asediului Vienei , Tarile Romane nu făceau parte din imperiul otoman. Observ o reticenta la apelul Papei la unirea bisericilor creștine ortodoxa si catolica . acum când amenințarea islamista este in creștere . Oricum amândouă trebuie să-și facă curat în casa : scandalurile de pedofilie la catolici sau de corupție la ortodocși