Vlad Tarko analizează în articolul Demistificarea Occidentului: Statele asistenţiale europene au rămas fără bani situația economică actuală, „demistifică” sursele crizei și formulează un tratament simplu pentru falimentul statului social: modelul suedez al statului asistențial neoliberal.
Falimentul statului asistențial european
„Cine ar fi crezut că la doar două decenii după căderea comunismului, social democraţia europeană va intra şi ea în stare de faliment? Dar ceea ce face criza actuală interesantă este faptul că de fapt doar o parte dintre social democraţiile europene sunt cu adevărat falimentare, însă modul lor de gândire le impiedică să se separe.”
De fapt titlul a fost alarmist. Doar Grecia, Spania, Italia şi Portugalia (și Irlanda, dar dintr-un simplu ghinion) se află în faliment. Acestea sînt țări „iresponsabile” care „şi-au asumat de-a lungul deceniilor trecute responsabilităţi financiare mult peste capacitatea lor de plată”.
Sau poate nu? „Dacă creşterea economică ar fi fost la fel ca în primele decenii de după cel de-al doilea război mondial, problemele actuale nu ar fi existat pentru că guvernele ar fi obţinut mult mai mulţi bani din taxe.” Păi atunci, este posibil să-și fi asumat „responsabilități” dimensionate rezonabil, dar să fi fost lovite de ghinion în ce privește creșterea economică? Vlad Tarko spune categoric nu, „politicile intervenționiste asociate statului asistențial subminează creșterea economică”. În China politicile intervenționiste nu par să submineze creșterea economică. Dar China nefiind stat asistențial (sau nu de tip suedez), poate că acea lege economică nu se aplică.
„Unele state asistenţiale europene fie, precum Germania, au fost mai temperate, păstrând anumite repere de piaţă la care să se raporteze, de pildă în sistemul de sănătate, fie, precum Suedia, au ajuns la capătul fondurilor încă din anii 1990 şi, fiind în mare măsură pe cont propriu, au fost nevoite să se reformeze într-o direcţie neoliberală.”
În Germania sau Suedia „politicile intervenționiste asociate statului asistențial” nu au avut același efect ca în Grecia, ba dimpotrivă, dacă Germania și-a păstrat „anumite repere de piață”, Suedia, pe lîngă celebrul model suedez al statului social celebrat de Iliescu, iată că și-a depășit propriul record cu noua sa realizare: statul asistențial neoliberal.
Redistribuirea
„Ceea ce ar trebui acum să facă Grecia, Spania, Italia şi Portugalia ar fi să urmeze exemplul Suediei, i.e. să privatize, să dereglementeze pieţele şi să descentralizeze administraţia statului şi sistemul fiscal – pe scurt, să reducă masiv componenta redistributivă.”
Mărturisesc că nu înțeleg relația de echivalență propusă. O companie de stat este poate mai puțin eficientă față de una privată, nefiind obligată să producă profit, fiind poate un monopol sau oferind salarii mai mari decît și-ar permite în mediul privat. De asemenea, angajații fiind sensibili la stimulente financiare, politicienii nu rezistă nicăieri tentației de a-și asigura voturi contra redirecționării unor sume din bani publici. Suprareglementarea pieței, centralizarea și inflația birocrației sînt și acestea aspecte care au un cunoscut impact negativ asupra mersului economiei.
Dar nu în acestea constă caracterul redistributiv al statului social. Medicii și profesorii ar avea salarii și în mediul privat. Ar fi poate dimensionate mai aproape de valoarea care este atribuită serviciilor lor și de puterea financiară a cetățenilor, dar nu sînt sigur nici măcar că în România valoarea totală ar fi mai scazută. Medicii, farmaciștii sau profesorii de filosofie nu au dus-o prea rău nici în epoci istorice mai îndepărtate, în care domeniile acestea nu erau subvenționate de stat. Angajații din agențiile de control sînt cîteva mii, iar standardele în aviație sau în medicina de urgență, spre exemplu, mă îndoiesc că ar fi de dorit să fie abolite. Pe de altă parte, în Suedia avem 33% angajați la stat, față de 22% în Grecia. Și tot în Suedia avem taxele cele mai mari din Europa.
„Aspectul masiv redistributiv al acestor state contribuie şi la incapacitatea lor de a colecta taxe.” Paradoxal, Suedia iese tot cîștigătoare: deși are taxele cele mai mari din Europa, reușește să colecteze pentru că: 1) „cea mai mare parte a lor se întorc înapoi, sub forma diferitelor servicii publice, la aceeaşi persoană care le-a plătit” și 2) „statul suedez este printre cele mai transparente din lume”. Cu alte cuvinte, un stat social care păstrează concomitent neîntinate idealurile socialismului și libertarianismului, nu numai că nu este imposibil în practică, dar oferă chiar modelul cel mai de succes din spațiul european.
Incapacitatea statului de a colecta taxe, spune Vlad Tarko, se manifestă prin amploarea pieței negre: Grecia – 27.5% din PIB, Suedia – 19% din PIB, România – 32.6% din PIB. Observăm în trecere că Suedia nu pare să stea așa de bine la acest capitol, fapt care invalidează oarecum valoarea sa de exemplu, și ajungem la România, care este calificată drept „un stat aproape complet disfuncţional”. Conform argumentației precedente, România, care a depășit Grecia la incapacitate de colectare a taxelor și, în general, la „componenta redistributivă”, care nu este un stat responsabil sau transparent, ar fi trebuit să fie de mult în faliment. Și nu este.
Reformele neoliberale
„Reformele neoliberale care au redresat Suedia” ar trebui luate urgent în considerare. Mai precis, „relativa dereglementare a pieţei, privatizarea sistemului de pensii, sistemul de vouchere pentru educaţie, eliminarea subvenţiilor pentru agricultură etc.” Un exemplu oferit îl reprezintă subvențiile din agricultură care reprezintă „aproape jumatate (!) din bugetul Uniunii Europene”. Prin eliminarea lor „o cantitate mare de bani ar deveni disponibilă, în jur de 50 de miliarde de euro anual, ca să fim mai exacţi”. În acelasi timp, observăm că „datoria Greciei, Italiei, Spaniei, Portugaliei şi Irlandei, ce trebuie plătită până în 2013, se ridică la 1,5 trilioane de dolari”. Adică o reformă majoră, care ar afecta în cea mai mare măsură fermierii francezi, ar rezolva (cum?) 0.03% din problema Greciei, Italiei, etc. Încă 3333 de astfel de reforme și este rezolvată problema. Cel puțin pînă în 2013.
„Ar trebui să fie evident că, pentru a nu falimenta, aceste ţări trebuie (1) să-şi limiteze drastic cheltuielile bugetare, ceea ce implică eliminarea sau măcar reformarea totală a statului asistenţial, şi (2) să-şi dereglementeze economiile, pentru a genera o creştere economică mai mare şi, implicit, pe termen lung (în 5-15 ani), venituri bugetare mai mari şi o colectare mai eficientă a taxelor.” Suedia, Norvegia și Danemarca, pe de o parte, România, Bulgaria și Polonia, pe de alta, sînt exemple care au darul de a face să nu fie atît de evidentă această concluzie.
Cîteva concluzii
Avem o serie de judecăți apodictice și normative, „neoliberale” pe model suedez, dar fără vreo legătură prea evidentă cu realitatea, însă ilustrate cu cîteva procente și un grafic. La ce sînt bune toate acestea? Alte procente din Europa sau de aiurea arată tocmai pe dos și pot sugera cel mult că nu există o corelare (cu atît mai mult o legătură cauzală simplă și directă) între nivelul statului asistențial (mai bine zis, a procentului de angajați la stat, pentru că despre asta se vorbește) și criza deficitelor. Sau între apropierea de faliment și gradul de reglementare sau dimensiunea birocrației. Adică vorbim mai degrabă despre o lectură în cheie strict ideologică a evenimentelor curente. Ce-i drept, lectura pare de dreapta, dar nu văd de ce ar fi mai valoroasă decît o schematizare oferită de stînga.
Aș îndrăzni să propun un punct de vedere cît se poate de libertarian asupra politicii: cîtă vreme trăim ca cetățeni liberi într-un stat democratic, am putea presupune guvernarea ca pe o întreprindere oarecare, politicienii, ca pe niște întreprinzători, iar diferitele politici propuse ca pe un set de servicii dintre care piața electorală hotărăște care vor fi puse în aplicare și care nu. Să nu ne mai lamentăm și să lăsăm piața să hotărască. Dacă a hotărît prost în trecut, iată că a venit o criză corectoare.
Unii, chiar dintre cei de dreapta, vor spune că în acest domeniu nu prea funcționează piața, că politicienii mint, că publicul este momit cu promisiuni, că este indus în eroare. Așa și? Foarte bine. Problemele, crizele și falimentele sînt singurii învățători de care ascultă o buna parte dintre oameni, și atunci doar pentru o vreme. Un libertarian trebuie să accepte că oamenii liberi vor pensii anticipate și credit doar cu buletinul și nu vor renunța decît dacă se vor convinge pe pielea lor că nu sînt lucruri bune, nici pentru ei, nici pentru copiii lor.
Pe de altă parte, legat de rămînerea în urmă, a noastră și a altora: – oricît am îmbunătăți regulile jocului de fotbal, cîtă vreme se mai joacă pe teren, o formație de liga a treia va suferi înfrîngeri și va rămîne de liga a treia. Doar prin eforturi considerabile și constante pe o durată mare de timp va putea crea o școală de fotbal și poate, în cele din urmă, va atinge performanța.
După cum știu foarte bine cei care lucrează în firme private, acestea intră și ele din cînd în cînd în dificultăți financiare, din diverse motive, unele care țin de hotărîri sau previziuni greșite ale conducerii, altele care țin de evenimente externe fără vreo legătură cu nerăbdarea, lăcomia sau corupția antreprenorului. Unele se redresează, pe termen scurt prin restructurări de cheltuieli (inclusiv salarii), apoi de personal, și pe termen lung prin identificarea unor noi piețe sau a unor noi produse sau servicii cu potențial comercial. Altele nu, și intră în faliment, iar antreprenorii și angajații se reorientează pe loc. Pentru că inițiativa și meseria nu le-o ia nimeni.
În România au fost luate, fără prea multă convingere și cu jumătăți de măsură (nu se întîmplă așa peste tot?), măsuri de restructurare a cheltuielilor statului. Din fericire, nivelul ajustărilor a fost suficient pentru o relativă echilibrare pe termen scurt. A contribuit în mod fericit și faptul că binefacerile statului asistențial european erau încă de dată recentă, așa că cetățenii nu le simțeau cu adevărat ca drepturi naturale. A căzut o pleașcă peste noi, am participat din toată inima, dar știam că nu o să țină o veșnicie. Așa cum nu au ținut nici Caritas sau FNI. Așa ca protestăm, dar cu jumătate de gură.
Nu și grecii, care au deja în spate zeci de ani de investiții în trai bun. Sau spaniolii, italienii, irlandezii, care s-au luptat mult să ajungă din urmă traiul englezesc sau pe cel olandez. Ei bine, criza actuală arată că au și reușit. Cetățenii acestor țări sînt bravi europeni, au tot dreptul să fie asistați. Nu au sub picioare soliditatea clădită în mulți ani de eforturi a productivității germane, a comerțului olandez, a inițiativei britanice sau a petrolului norvegian, dar i-au atins și uneori i-au chiar depășit în materie de drepturi și pretenții.
Criza financiară a pornit din Statele Unite și a lovit și celelalte țări europene, dar nu a făcut astfel de ravagii. Pentru că, oricît de toxic ar fi statul asistențial, acesta este încă doar o suprastructură umanitară, construită în ultimele zeci de ani pe o temelie solidă, care constă în valoarea adăugată în secole de muncă grea, consecventă, plicticoasă și din ce în ce mai eficientă. În țările dezvoltate, în ciuda aparențelor, această suprastructură absurdă și barocă, încă nu a afectat iremediabil temelia.
Datorii mari au toate țările occidentale. Dar țările aflate acum aproape de faliment au construit – ori prea repede, pentru a recupera „întîrzierea”, ori prea puțin, pentru că au furat -, dar pe bani de împrumut și pe care i-au îndreptat în bună măsură înspre recuperarea rapidă a „întîrzierii” în privința nivelului de trai. Iar asta, în limbaj economic, se îndepărtează de definiția investiției și se apropie periculos de mult de ceea ce se numește cheltuială.
Din fericire, românii și polonezii (nu guvernanții lor) încă adună capșuni și repară instalații sanitare prin Occident. E un model bun și dacă își vor ține pretențiile și așteptările sub control suficient timp, i-ar putea aștepta un viitor decent. Capătă abilități antreprenoriale, învață să-și asume riscuri, se deprind cu munca organizată și eficientă și, în plus, trimit și niște bani acasă familiilor lor, bani cîștigați prin muncă, nu împrumutați. Nu cumva aceste milioane de români plecați la lucru în Occident sînt „generația așteptată” de atîția dintre concetățenii de formație intelectuală, nu cumva ei sînt generația care, cu toate manelele și casele lor urîte, fără asistență sau fonduri europene „gratuite”, pun o temelie solidă pentru prosperitatea copiilor lor?
![mihaela-barbus[1]](https://inliniedreapta.net/wp-content/uploads/elementor/thumbs/mihaela-barbus1-pydiituedconmrou0twklsfz7egtqhonla40po561c.jpg "mihaela-barbus[1]")
4 Comments
Radu Ionescu
9 October 2011Articolul asta e cam all over the place cum zic americanii si cam greu de urmarit. Un sfat, trebuie lucrat la o structura mai buna.
cristoiu
9 October 2011Statul social este prea scump pentru orice tara de pe mapamond.
Liv St. Omer
9 October 2011Articolul lui Tarko pornea de la o viziune in mod explicit de stanga, de unde rezulta ca e criticabil cat cuprinde. Cu un lucru nu sunt insa de acord:
Nu, NU se intampla asa peste tot!! Au existat locuri si timpuri cand masuri de dreapta, conservatoare, economice, au fost luate CU toata convingerea si FARA jumatati de masura. Vezi Reagan, Thatcher.
Absolut de acord. De unde si explicatia (o spun ca ruda apropiata a unui „capsunar”) faptului ca Ro. nu a intrat in faliment: dat fiind ca oamenii astia au muncit la negru, fara acte, ca banii trimisi de ei inapoi in Ro. nu au fost impozitati, nici nu le-a putut fi aplicat conceptul de „faliment”, care presupune o miscare documentata si „accountable” a banilor respectivi. Ceea ce nu inseamna ca, daca cetateanul X n-a ramas fara bani si n-a ajuns cersetor sau firma Y n-a intrat intr-un fel de faliment nedeclarat; inseamna doar ca nu am auzit noi de asta, pentru ca nu s-a scris in ziar. Extrapolez acum situatia asta la Ro.: chiar daca nu se spune asta, pentru ca lucrul e foarte greu documentabil, Ro. actualmente nu sta deloc pe roze. De fapt, gresesc, se spune, si e, totusi, documentabil. 2.2 miliarde arierate, dublu fata de acum 2 ani, e o cifra cunoscuta, si care provoaca ameteli multora. Multe din acele firme de stat (Oltchim, etc) vor trebui vandute „pe 2 lei” sau aproape, si asta va crea costuri politice multor politicieni implicati in vanzare. Asta in cazul fericit in care se vor hotari sa vanda inainte de a ajunge in faliment la propriu, ca tara.
euNuke
9 October 2011despre ce vorbim aici? ce viziune de stînga si cum şi unde e aşa explicit formulata? am citit acelasi articol?
acum, asupra statului social, sau asistenţial cum îl caracterizează Tarko. omul, din eleganţă şi diplomaţie, nu extinde discuţia asupra statelor foste mari puteri care au creat socialismul de stat şi au servit drept modele pentru ţările mici, naive şi complexate din restul europei. Regimul socialist din statele-fanion ale social-democraţiei -Franţa şi Germania- este şi el in faliment, dar oarecum mai puţin vizibil, date fiind dimensiunea economiilor, populaţia numeroasă şi inerţia fascinaţiei pentru cultura acestor tărîmuri. Imixtiunile statului socialist in economiile acestor ţări a atins de multă vreme cotele de avarie, iar ascest lucru putea fi constata cu uşurinţă de prigoana asupra micului capital autohton declanşată de autorităţile poliţieneşti, tipic fasciste, ale Germaniei, organe ce au recurs la metode imorale şi ilegale pentru a stopa fluxurile de capital către ţara vecină, Elveţia, fluxuri cauzate de nesiguranţa, de disperarea oamenilor şi nu neapărat de dorinţa de a scăpa de taxele aberante impuse de regimul socialist. Acelaşi stat, reaşezat pe calea fascismului dar cu haine democrate, a purces la naţionalizarea celei mai mari bănci specializate pe creditul imobiliar, Hypo Real Estate, in pofida voinţei acţionarilor privaţi, şi in detrimentul celorlalţi participanţi pe piaţa creditelor. O operaţiune brutală de tip boşevic a fost prezentată publicului drept o salvare miraculoasă ce atestă caracterul providenţial al statului socialist. De altfel, modelul american al jafului organizat asupra bugetului prin operaţiuni de bailout, adică de transfer al fondurilor delapidate către băncile compromise de propria indolenţă şi supuşenie faţă de programele sociale, dar deschise cartelizării de tip fascist, acest model a fost acum preluat de toată oligarhia europeană şi urmează să fie dus pe aceleaşi culmi ale progresului etatist. Acum înţelegeţi la ce se referea Obama cu reproşurile lui de mafiot marxist adresate unei europe prea lente in aşa zisa reformare, adică fascizare şi interconectare a cartelurilor corporatiste cu guvernele fascistoide, adică rapt sistematic, instituţionalizat şi perfect planificat asupra capitalului privat.
De franţa nici nu mai zic, probabil că acolo toate băncile, de stt sau private, au realizat Pactul de multă vreme, avînd in vedere starea dezolantă a capitalului francez erodat de decenii de socialism şi de spirala corelativă a relocărilor industriale. Presiunile in direcţia recapitalizării au pornit dinspre guvernul fascist al acestei ţări [iar falimentul autoprovocat al grupului Dexia spune totul, acesti functionari bancari acceptind fara crîcnire campaniile de demonizare executate de o presă obedientă in direcţiaacoperirii falimentului a mii de comune şi oraşe conduse de incompetenţi socialişti, lacomi şi inconştienţi tocători ai averii publice ajunse pe mîna lor dar şi ai averii viitoare din moment ce au angrenat structurile administraţiei in credite împovărătoare pentru cheltuieli fantasmagorice menite să ilustreze propăşirea statului social; conducerea Dexia, in loc să ceară execuţia garanţiilor guvernamentale aferente creditelor date comunelor, a acceptat in mod aberant să fie doborîtă de aceeaşi agenţi ai statului socialist care au parazitat-o şi obligat-o să împrumute pe scară largă toţi mizerabilii neputincioşi]
Desigur, cînd un regim socialist colapsează nu înseamnă că automat ţara respectivă se duce de rîpă. Secolul 20 ne ilustrează perfect ce se întîmplă in cazul iminenţei unui faliment generalizat [vă readuc aminte că pieţele nu colapsează niciodată concomitent, se duc una după alta in ordinea naturală a necesităţii unui produs], anume cum se comportă nomenklaturile şi masele de activişti cînd, din demenţa lor colectivă, se ridică totuşi vocile ce atestă un curent de conştientizare sau simplă percepere a realităţii sumbre, ei bine, astăzi ştim că nomenklatura socialistă nu renunţă niciodată la idealurile marxiste, nici pînă-n pînzele albe, nici cu picioru-n groapă, şi că se va adapta prin metamorfozare şi amînare a implementării programelor socialiste pritocite de scrîntiţii idolatrizaţi in continuare. Ca atare, un regim socialist ce întîmpină dificultăţi şi riscă să pericliteze însăşi societatea şi statalitatea pe care s-a altoit se va transforma întotdeauna într-unul fascist, pentru că fascismul este urmarea firească a socialismului democratic, in timp ce bolşevismul este urmarea firească a revoluţiei şi a guvernării revoluţionare caracterizate de implementarea cu metode totalitare a delirului marxist. Dar, pentru că economiile statelor socialiste deraiate pe calea fascismului erau deja zdruncinate, iar datoriile acumulate in contul unor titulari etatişti extreme, imposibil de acoperit, aceste entităţi fasciste vor reinventa naţionalismul şi colonialismul pentru a putea justifica jaful iminent in dauna cetăţenilor altor state socialiste, mărunte şi slab organizate, jaf destinat achitării unor note de plată străbechi şi garantării noilor împrumuturi, precum şi pierderii urmei titularului originar al creditului. pe lîngă această formă de jaf instituţionalizat se va aplica şi vechea metodă a inflaţiei, consacrată de monarhiile antichităţii şi continuată de cele medievale, însă mai pe şest şi mai lent pentru a nu accelera procesul de relocare şi exilul in masă al sclavilor şi al deţinătorilor de capital. Reinventarea instituţională practicată la nivelul UE este şi ea o sofisticată operaţiune administrativă cu menirea de a oferi organelor socialiste subterfugii, temeiuri pentru sustragerea sau tergiversa plăţilor la creditele contractate. Plimbatul şi pierdutul actelor dintr-o administraţie in alta poate antrena astăzi, in plină criză, un şoc fatal pentru creditorul mediu, gen bancă elveţiană, şi asta se urmăreşte…dispariţia lentă a creditorilor privaţi sau a acelor neagreaţi, neangrenaţi in structura fascistă a economiei.
Şi încă ceva, lady Thatcher, pomenită aici ca ilustru model al dreptei conservatoare, a lucrat într-adevăr in direcţia salvării capitalului şi pieţelor britanice dar legislaţia de contracarare a socialismului a cuprins jumătăţi şi sferturi de măsură, ca atare regimul socialist al serviciilor de sănătate a supravieţuit bine-merci guvernării sale, iar la finalul mandatului său UK, cu toată puterea şi prestigiul gînditorilor conservatori şi liberali, a fost atrasă in conjuraţia socialistă cunoscută sub numele de UE. Astăzi Marea Britanie se zbate să iasă din laţul socialist dar nu are nici măcar permisiunea de a se exprima critic la nivel guvernamental la adresa structurilor totalitare ale UE.