5 Comments

1. 

   Silvapro

   20 February 2013

   Costin, multumim pentru material! Mi-a facut o mare placere.
   D-l Andrei Oisteanu a uitat sa aminteasca ILD in lista intelectualilor filosemiti din Rom. ????

   Pentru ca Andrei Oisteanu a pomenit despre Holocaust si Dreptii Intre Popoare romani, in linkul de mai jos e vorba si de victimele holocaustululi din Romania, si de “dreptii” din Romania, despre care cineva vroia sa scoata o carte. Intre timp au trecut citiva ani, nu stiu daca au completat-o. Cifra Dreptilor Intre Popoare crescuse deja la 57 in 2001, asa cum amintea D-l Oisteanu ca s-a intimplat dupa caderea comunismului.

   Aici e un interviu cu un supravietuitor care ulterior s-a ocupat si a ocupat functii in legatura cu Holocaustul. Interesant de citit.

   “Cum a fost creat Institutul Yad Vashem ** Se discuta publicarea unei carti despre cei 57Drepti intre Popoare din Romania ** Noi date despre actiuni de salvare a evreilor de catre doi diplomati romani ** O taranca a facut un ascunzis in padure a ascuns o familie de evrei ** Astfel de fapte de omenie nu pot justifica insa crimele regimului antonescian”

   http://www.isro-press.net/Portal/index.php?option=com_content&view=article&id=101%3A-dreprii-intre-popoare-itzach-Artzi&Itemid=59

   Reply

2. 

   Silvapro

   20 February 2013

   Si Hag Purim Sameach!

   Reply

3. 

   john

   20 February 2013

   clar
   dl Cioroianu se prostește cu vârsta. În 5 ani ăsta face propagandă legionară/comunistă; jur.

   Reply

4. 

   Corneliu

   20 February 2013

   Vreau sa amintesc aici numele unui mare crestin, Traian Popovici, care a salvat de la moarte 20.000 dintre evreii Cernautiului, printre care si familia mea. Fie-i amintirea binecuvantata.
   http://ro.wikipedia.org/wiki/Traian_Popovici
   Ce poate oare ilustra mai bine incompatibilitatea intre antisemitism si crestinism?

   Reply

5. 

   Silvapro

   20 February 2013

   Cineva a facut o transcriptie a discursului lui Oisteanu. Verisorul meu mi l-a trimis si a cerut restul speecurilor. I-am expediat linkul de la pagina asta.

   De ce sunt evreii din România altfel?

   de Andrei Oişteanu

   Un răspuns simplu la această întrebare ar suna aşa: evreii din România sunt altfel pentru că (şi în măsura în care) România este altfel (Vezi Lucian Boia, De ce este România altfel). Tema este mult prea vastă ca să o abordez acum în toată complexitatea ei. Voi încerca doar să punctez câteva elemente mai specifice comunităţii evreieşti din România.

   România (şi implicit comunitatea evreiască din România) s-a aflat mereu la marginea şi la intersecţia marilor imperii şi civilizaţii, într-o zonă multi-culturală şi multi-cultuală, la confluenţa unor importante şi bine constituite spaţii socio-politice, etnolingvistice şi cultural-confesionale. La graniţa dintre spaţiul catolic, ortodox şi islamic, la intersecţia dintre imperiile habsburgic, ţarist şi otoman, sub influenţa celor trei poli culturali: Viena, Petersburg şi Istanbul . Undeva între Centrul, Estul şi Sud-Estul Europei. Se spune că prin 1843 un englez de la Royal Geographical Society a făcut nişte calcule matematice şi a ajuns la concluzia că „centrul” geografic al Europei se află într-un ştetl de pe Prut, din Bucovina, numit Noua Suliţă. Tot acolo se întâlneau graniţele celor trei mari imperii (triplex confinum). Vrând să petreacă aceeaşi zi în trei imperii diferite, el s-ar fi dus în singurul loc de pe pământ unde această performanţă era atunci posibilă. Călătorul englez ar fi băut ceai în Rusia, cafea în Turcia şi vin în Austria , stând aşezat pe un scaun cu trei picioare, fiecare înfipt în alt imperiu.

   *
   Comunitatea evreiască din România are un specific aparte şi datorită coabitării dintre evreii sefarzi (de limbă ladino) şi cei aşkenazi (de limbă idiş), care au avut rituale de cult parţial diferite şi sinagogi, băi rituale şi cimitire separate. De regulă, la sud de România au predominat comunităţile de evrei sefarzi, iar la nord cele de evrei aşkenazi. Spaţiul românesc a beneficiat de ambele comunităţi, coabitare care a îmbogăţit viaţa lor culturală şi cultuală. După expulzarea evreilor din Spania (1492) şi Portugalia (1497), aceştia au fost primiţi cu braţele deschise în Imperiul Otoman (în aprilie 2013, Parlamentul lusitan a adoptat în unanimitate o lege care permite obţinerea cetăţeniei portugheze de către descendenţii evreilor expulzaţi din Portugalia la sfârşitul secolului al XV-lea de către suveranul Manuel I. Este un act normativ fără efecte practice şi juridice prea mari, dar cu implicaţii simbolice majore. „Este o zi istorică – a declarat un deputat portughez. O zi a reparării în care restabilim legăturile după aproximativ 520 de ani de separare forţată. Dorim din nou revenirea tuturor celor care n-ar fi trebuit să plece niciodată”).
   Neînţelegând decizia regilor Spaniei, Sultanul Baiazid al II-lea şi-a exprimat deschis rezervele faţă de inteligenţa reginei Isabella şi a regelui Ferdinand (los reyes católicos). Evreii sefarzi au umplut Europa de Sud-Est de jos în sus, ca pe un pahar (Atena, Salonic, Sarajevo , Belgrad, Sofia ), ajungând până în sudul spaţiului românesc: Timişoara , Bucureşti, Constanţa . De altfel, primele atestări documentare ale comunităţilor evreieşti din Timişoara, Bucureşti, Galaţi etc. datează din secolul al XVI-lea şi se referă anume la evreii sefarzi.

   *
   Evenimentul fundamental care a marcat diferenţa dintre evreii din România şi evreii din Centrul şi Vestul Europei a fost adoptarea Constituţiei din 1866. Este vorba mai ales de articolul 7 din Legea fundamentală, prin care se condiţiona cetăţenia română de apartenenţa la religia creştină:

   „Numai străinii de rit creştin pot dobândi calitatea de român”.

   O decizie politică, cu rădăcini economice.

   Ca presiune exercitată asupra Adunării constituante, târgoveţii bucureşteni au atacat şi distrus parţial Templul Coral, aflat atunci în construcţie. Fiind în plină ascensiune, mica şi marea burghezie românească vroia să aibă un avantaj în competiţia cu mica şi marea burghezie evreiască.

   O lespede de mormânt a căzut peste visul de emancipare politică al evreilor români. O lespede care a fost ridicată abia peste jumătate de secol, evreii din România fiind ultimii din Europa care au primit cetăţenia (1919-1923). Această situaţie a produs o imensă dezamăgire în rândul evreilor români. O imensă dezamăgire, dar şi (conştient sau nu) o modificare de strategie. În locul unui proces rapid de integrare a evreilor în societatea românească, s-a produs un proces de relativă izolare. Asistăm în epocă – în pofida unui Zeitgeist Central-European – la mărirea gradului de constituire a unor instituţii evreieşti proprii, inclusiv culturale. Întemeierea, anume în România (la Iaşi ) şi anume în 1876 (fapt atestat de o cronică semnată de M. Eminescu), a primului teatru de limbă idiş din lume este un simptom al acestui fenomen.

   În epocă, viaţa comunităţii evreieşti din Ţările Române era esenţial diferită atât de viaţa evreilor din Vest, cât şi a celor din Est. În 1866 România a ratat un moment esenţial de sincronizare cu Europa Centrală. În 1867 evreii din Austro-Ungaria se emancipează politic, după sau în acelaşi timp cu cei din Franţa (1790), Olanda (1796), Belgia (1830), Germania (1811-1871), Italia (1848- 1870) etc. Locuitorii Ungariei devin cetăţeni ai „naţiuni maghiare”, naţiune politico-civică, şi nu etnică. Devin cu toţii maghiari – de confesiune catolică, protestantă sau mozaică. Evreii sunt maghiarofoni şi se integrează (sau chiar se asimilează) în „societatea gazdă”. (Şi azi, la recensămîntul din România, rezultă mai mulţi cetăţeni mozaici decât evrei, pentru că evreii din Transilvania se declară mozaici ca religie şi maghiari ca etnie). Evident însă, antisemitismul din Austro- Ungaria persistă. Apariţia la sfârşitul secolului al XIX-lea a primarului antisemit Karl Lueger la Viena şi, ca reacţie, cea a sionistului Theodor Herzl spun multe. Anume în această parte a continentului, în Europa Centrală, şi anume în această epocă, este forjat pentru prima dată (de către publicistul german Wilhelm Marr, în 1881) termenul anti-semitism, sintagmă care va face o carieră prodigioasă. Cu toate acestea, intelectualii evrei din Europa Centrală nu-şi vor călăuzi eforturile anume spre izolare (prin înfiinţarea unor instituţii de păstrare a identităţii culturale), ci – conform principiilor iluminismului – spre integrare în cultura dominantă.

   În schimb, în Rusia ţaristă nici nu se pune problema emancipării evreilor. Aceştia sunt aspru discriminaţi socio-politic. Tot în 1876 şi tot în „Curierul de Iaşi” Eminescu scrie că „evreul austriecesc” călător în Rusia riscă să „i se taie cu de-a sila barba, perciunii şi poalele caftanului”. Este epoca marilor pogromuri (termen rusesc!) din imperiul rus, frecvente mai ales după asasinarea de către narodnici a ţarului Alexandru al II-lea (1881). La evreii din Rusia apare sindromul „cetăţii asediate”, care îi face să se „ghetoizeze” cultural, dar întemeierea, de pildă, a unui teatru de limbă idiş este imposibilă.

   În spaţiul românesc încercarea de emancipare a evreilor este ratată odată cu aprobarea Constituţiei din 1866 şi nu este rezolvată nici prin amendarea ei ulterioară. Profund dezamăgiţi, evreii au toate motivele să îşi întărească instituţiile comunitare şi culturale de păstrare a identităţii cultural-lingvistice. Spre deosebire de evreii din Rusia, cei din Ţările Române au nu numai motivele, dar şi oportunitatea să o facă. Toleranţa socială şi confesională permite evreilor din spaţiul românesc să-şi întemeieze presă, şcoală şi teatru de limbă idiş. Simplificând lucrurile, evreii din Europa Centrală pot, dar nu vor; cei din Rusia vor, dar nu pot; iar cei din România vor şi pot să-şi întemeieze un teatru de limbă idiş şi alte instituţii culturale comunitare.

   *

   Nici revizuirea din 1879 a Constituţiei României nu a rezolvat problema emancipării evreilor, cu toată presiunea exercitată de Marile Puteri. La Congresul de la Berlin, Bismarck , Disraely & Co au pus tranşant problema: recunoaşterea independenţei Principatelor Române faţă de Imperiul Otoman (după războiul din 1877-1878) în schimbul emancipării politice a evreilor din spaţiul românesc.

   Opţiunea publicistului conservator M. Eminescu, de pildă, a fost clară: mai bine să ne lipsim de independenţă decât să plătim acest preţ uriaş.

   Până la urmă, în octombrie 1879, Parlamentul român a aprobat o modificare formală a celebrului articol 7. Evreii vor „putea obţine naturalizarea”, dar nu din oficiu, ci în anumite condiţii: nu imediat, ci după un termen de cel puţin 10 ani; şi nu în bloc sau pe categorii, ci pe bază individuală, fiecare caz trebuind să fie votat în ambele Camere şi apoi aprobat printr-o lege specială de plenul Parlamentului. Solicitanţii trebuiau să depună un dosar cu documente vechi (pe care unii nu le mai aveau) şi o cerere de naturalizare adresată Parlametului.
   În aceste condiţii, noua prevedere constituţională privind emanciparea politică a evreilor-români s-a dovedit a fi literă moartă. În următoarele două decenii (1881-1900), de pildă, au fost naturalizaţi doar 22 de evrei, adică, în medie, cam un evreu pe an. De la Congresul de la Berlin (1879) şi până în 1913, cifra naturalizărilor a fost de 529 dintr-un total de câteva sute de mii de evrei. Pe deasupra, acest sistem strict formal a încurajat şi corupţia. În această privinţă, iată câteva remarci scrise de Adolphe Stern (preşedintele Uniunii Evreilor Pământeni) despre situaţia de la începutul anilor 1880: „Cum se putea prevedea, naturalizările evreilor, la început rare, aproape au încetat. Parlamentul pe mai toţi evreii. Ce calvar e această naturalizare individuală, rod nenorocit al Tratatului din Berlin! Ce umilinţi pentru candidat şi ce mezat ruşinos în parlament!”
   Cazul ratat al savantului Lazăr Şăineanu este simptomatic. El a fost refuzat sistematic de către Parlament, chiar şi după ce în 1899 s-a convertit la creştinism (un act care a provocat supărarea prietenului său, Moses Gaster). Până la urmă, dezgustat şi umilit, Şăineanu s-a autoexilat la Paris în 1901.

   Şi un tablou al lui Nicolae Grigorescu este edificator. În anul 1880, pictorul a expus la Expoziţia oficială de la Paris o pictură cunoscută sub titlul Evreul cu gâsca. Suflul proaspăt al lucrării şi realismul ei frust i-a impresionat pe criticii de artă ai timpului. Lucrarea a fost remarcată şi s-a bucurat de succes. Nu era prima lucrare cu subiect evreiesc a pictorului. Mai multe picturi şi desene reprezentând evrei din Moldova sau din Galiţia au fost picturi şi desene reprezentând evrei din Moldova sau din Galiţia au fost realizate de Grigorescu. În anii 1860, în drumul său din Franţa în România, pictorul s-a oprit de trei ori în Galiţia (în 1864, 1867 şi 1869), unde a realizat desene cu evrei ortodocşi. Pictura Evreul cu gâsca reprezintă un evreu est-european tipic. El poartă caftan negru şi căciulă tradiţională cu blană (streimel), are barbă şi perciuni rituali etc. Este un evreu sărman dintr-un ştetl din Moldova . ţine în mâna stângă o hârtie şi în mâna dreaptă (zdravăn, ca să nu o scape) o gâscă vie. Evreii din Moldova (ca şi cei din Maramureş) erau mari crescători de gâşte. Carnea şi grăsimea de gâscă făceau parte din dieta tradiţională evreiască. Imaginea unui evreu sărac ţinând în mână o gâscă vie nu constituia nimic neobişnuit.

   Elementul straniu din tablou este hârtia pe care o ţine personajul în mâna stângă. Având aplicat un timbru judiciar, pare să fie vorba de un act oficial. Se poate descifra cui îi este adresată petiţia: „Domnule Preşedinte şi Dlor Deputaţi”. Titlul iniţial al tabloului aduce unele lămuriri: Evreu din Moldova mergând la Parlamentul României pentru a-şi cere naturalizarea. Pornit dintr-un ştetl din Moldova – „plin de colb şi de evrei”, cum scria undeva Sadoveanu -, evreul din pictura lui Grigorescu merge la Bucureşti să depună la Parlament o cerere de naturalizare, aducând cu el – ca plocon – o gâscă. Hazul uriaş al situaţiei reprezentate în tablou constă în faptul că bietul evreu îşi închipuia că un plocon minor – o gâscă (şi încă vie!) – poate fi „înmânat” Parlamentului pentru rezolvarea unei probleme atât de importante („problema evreiască”, aşa zicând). Astfel trebuie înţeleasă pictura lui Grigorescu: o privire ironică asupra unui om simplu care încearcă să supravieţuiască într-o societate coruptă.

   *
   Dezamăgirea ulterioară Constituţiei din 1866 şi revizuirii ei din 1879, a generat o puternică mişcare „sionistă” (avant la lettre). Vorbim de „sionism” înainte de sionismul propriu-zis, ca mişcare politică naţională.
   În 1881 a avut loc congresul „sionist” de la Focşani, cu vreo 16 ani înainte de Primul Congres internaţional sionist (Basel, 1897) şi cu 15 ani înainte de apariţia cărţii lui Theodor Herzl, Der Judenstaat (Viena, 1896; imediat tradusă şi publicată la Botoşani). Din Moineşti şi din alte ştetl-uri moldoveneşti au pornit primii pionieri sionişti, care plecau spre Ţara Sfântă cu poeziile lui Eminescu în desagă. Ei au creat primele „colonii agricole” (moşavuri) în Palestina: mai ales Zikhron Yaakov şi Rosh Pina, dar şi Rishon le Zion, Petah Tikvah, Gedera.

   Un cântec popular românesc („Cucuruz cu frunza-n sus”) a dat naştere imnului internaţional al sionoştilor, Hatikvah („Speranţa”), devenit în 1948 imnul oficial al statului Israel . Iar hora românească a devenit un dans naţional israelian.

   Plecau cu nostalgie în suflet, dar totuşi plecau:

   „Ce simţire dureroasă

   Pentru noi, drumeţii,

   Părăsindu-te pe tine – ţara Frumuseţii.

   Gîndul nostru tot la tine

   Vecinic o să fie

   Cît va ţine viaţa noastră,

   Scumpă Românie!”

   *

   Comunitatea evreiască din România a fost mare şi importantă din punct de vedere economic, social şi cultural. La începutul anului 1940, înainte de destrămarea României Mari, ea număra circa 800.000 de suflete, fiind a treia comunitate evreiască din Europa şi a patra din lume (după cele din URSS, Polonia şi SUA). Vreo 300.000 au pierit în Holocaust. Alte sute de mii au fugit de comunism în Israel şi în Occident. Marea majoritate a evreilor din România era compusă din mici comercianţi, meşteşugari liberi, proprietari de ateliere şi magazine, oameni cu profesii liberale (avocaţi, medici etc.). Or, prin naţionalizare şi prin noile reglementări comuniste, aceste pături sociale şi profesionale au fost primele lovite, primele spoliate şi pauperizate, primele distruse. Valurile succesive de emigrare în Israel, de la sfârşitul anilor ’40 şi începutul anilor ’50 se explică în acest fel, şi nu prin „exportul de revoluţie socialistă” pe care l-ar fi vizat Ana Pauker.

   Capitolul românesc al Holocaustului este destul de atipic. Pe teritoriul României au operat mai multe tipuri diferite de Holocaust. Unele au fost condiţiile în Basarabia şi Bucovina , altele în Nord-Vestul României (regiune administrată de Ungaria), altele în restul României. Apoi, alte condiţii au fost în oraşele în care au avut loc pogromuri în perioada 1940- 1941: Dorohoi (august 1940), Bucureşti (ianuarie 1941), Iaşi (iunie-iulie 1941) şi Odessa (octombrie 1941). Totuşi, a susţine (cum fac unii istorici) că mareşalul Antonescu i-ar fi salvat pe evreii din România este absurd. Este ca şi cum am spune că un om care a omorât („doar”) patru evrei din zece i-ar fi salvat pe ceilalţi şase. Un dictator care omoară două sute de mii de oameni nu e mai puţin criminal decît altul care omoară patru sute de mii.

   Atipic este şi numărul foarte mic al românilor care au fost omagiaţi de Israel şi medaliaţi de Muzeul Yad Vashem ca „drepţi ai popoarelor”, cu alte cuvinte, ca ne-evrei care – fără să vizeze vreun câştig material – au salvat evrei de la moarte în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. În 1990, deci la căderea regimului comunist, numărul de „drepţi ai popoarelor” înregistraţi în România era de doar 36 de oameni (printre ei Traian Popovici, primarul oraşului Cernăuţi şi Viorica Agarici, preşedinta Societăţii „Crucea Roşie” din oraşul Roman). Dar, la acel moment, erau înregistraţi 3.265 de „drepţi ai popoarelor” în Olanda şi 2.972 în Polonia. Cu alte cuvinte, numărul românilor „drepţi ai popoarelor” era infim, de doar 1,1% faţă de cei olandezi şi de 1,2% faţă de cei polonezi. Cu siguranţă nu acesta era numărul corect. Mai ales că, după 1990, numărul românilor medaliaţi de Yad Vashem s-a dublat. Părerea mea este că regimul comunist din România a descurajat înscrierea oamenilor în acest program de recunoaştere a meritelor lor. Pentru regimul comunist, Holocaustul a fost un subiect tabu. Se mai vorbea doar de genocidul evreilor din Nord-Vestul Transilvaniei, pentru a da o copită „pretinilor” din Ungaria frăţească.

   Pentru naţionalcomunismul românesc (în anii ’70- ’80, când mareşalul Antonescu şi parţial legionarii erau reabilitaţi), a recunoaşte că au fost mulţi români care i-au scăpat pe evrei de la moarte era un mod implicit de a recunoaşte că viaţa evreilor din România a fost în pericol.

   *

   Astăzi, au mai rămas foarte puţini evrei în România: vreo şase mii, dintre care cam jumătate în Bucureşti. Asta înseamnă că au rămas mai puţin decît 1% din numărul evreilor existenţi în anul 1940. Dar a rămas o imensă moştenire culturală, materială (sinagogi, cimitire, spitale, şcoli comunitare) şi imaterială (moştenirea lăsată de intelectuali, scriitori, filologi, savanţi, artişti vizuali, actori, arhitecţi, muzicieni etc.). Sunt cel puţin două domenii culturale în care s-au distins în mod special intelectualii evrei din România: lingvistică-filologie (Moses Gaster, Lazăr Şăineanu, Heimann Tiktin, Jacques Byck, Ion-Aurel Candrea, Al. Graur, Iancu Fischer, Z. Ornea etc.) şi avangarda literar-artistică (Tristan Tzara, B. Fundoianu, Ilarie Voronca, Jacques Costin, Saşa Pană, H. Bonciu, Max Blecher, Paul Păun, D. Trost, Dan Faur, Şesto Pals, Isidore Isou, Paul Celan, Gherasim Luca, Marcel Iancu, Arthur Segal, Jacques Hérold, M.H. Maxy, Jules Perahim, Victor Brauner ş.a.). Rămâne să se stabilească (părerile sunt împărţite) de ce anume aceste domenii culturale au fost cvasi-monopolizate de evreii din România.
   Tot la capitolul „moştenire culturală”, ar trebui să inventariem şi unele stereotipii (aparent) pozitive referitoare la evrei, precum şi nenumăratele clişee negative care continuă să supravieţuiască tenace în mentalul colectiv românesc.

   Aşa cum cultura evreilor-români este parte din cultura română, tot aşa, din păcate, şi cultura antisemită din România este parte a culturii române.

   Numărul mic al evreilor nu a făcut să dispară manifestările antisemite din spaţiul public românesc. Se vorbeşte de „antisemitism fără evrei”. Nu suntem în situaţia din Ungaria (cu o populaţie mult mai mică şi o comunitate evreiască mult mai mare) unde sunt manifestări politice antisemite foarte acute. Întrucâtva asemănătoare e situaţia din Polonia, unde au rămas doar câteva mii de evrei. Un intelectual polonez (Adam Michnic, cred) a definit-o foarte plastic: „În Polonia trăiesc azi mai mulţi budişti decât evrei, dar nu există o problemă budistă, dar este o mare problemă evreiască”. Nu mărimea minorităţii contează, ci istoricul relaţiei dintre comunitatea minoritară şi cea majoritară. Paradoxal, antisemitismul fără evrei se manifestă mai simplu şi este mai eficient. Nu mai este detestat „evreul real” din colţul străzii, ci „evreul imaginar”, evreul generic, un construct fantomatic, o fantoşă în seama căreia pot fi puse toate viciile imaginabile. „Evreul real” nu va mai fi prin preajmă ca să infirme toate aceste aberaţii. Mai rămâne un pas de făcut până la teoria „conspiraţiei iudeo-masonice”, a „guvernului mondial”, a „finanţei oculte” care declanşează războaie, schimbă guverne, măreşte preţul petrolului etc.

   În cultura română este vehiculată o lungă listă de intelectuali mai mult sau mai puţin antisemiţi din istoria modernă a României. Este într-adevăr o listă lungă şi impunătoare. Mult mai puţin se vorbeşte de faptul că există şi o lungă listă de intelectuali români filosemiţi, din care putem să-i amintim pe I.L. Caragiale, Alexandru Macedonski, Liviu Rebreanu, Gala Galaction, Constantin Rădulescu-Motru, Tudor Arghezi, Eugen Lovinescu, Perpessicius, Ion Vinea, Geo Bogza, Iordan Chimet ş.a.

   Reply