Într-adevăr, ce rost are ura? Arabii se îndoapă cu ură, se bălăcesc în ea, este aerul pe care îl respiră. Evreii sunt în capul listei, dar arabii îi urăsc şi pe străini. Arabii se urăsc unul pe altul, în parte şi în masă. Politicienii schimbă direcţia urii după cum îşi schimbă cămăşile. Presa e josnică şi vulgară, plină de caricaturi din care emană ura. Articolele se ocupă de ura de cel mai înalt nivel şi convenienţă. La radio se aude doar un lung urlet de ură, o invitaţie la ură. Copiii lor învaţă ura la şcoală. Precis le place gustul urii, doar e pîinea lor de toate zilele. Şi ce bine le-a făcut?

Fondurile ONU nu trebuie investite în propagarea urii. Este inutil să îndemni sau să forţezi Israelul să se sinucidă prin acceptarea unui roi mortal de lăcuste inamice. Nici soluţia lui Nasser – războiul sfînt împotriva Israelului – nu este viabilă. Cu cît mai devreme limpezim aceste lucruri, cu atît mai bine. Amintiri triste cu bătaie lungă sugerează Sudeţii şi Cehoslovacia – palestinienii încep să semene cu nemţii din Sudeţi, Israelul cu Cehoslovacia. Propaganda netezeşte calea în faţa războiului de eliberare a „fraţilor noştri”. Victoria asupra unui inamic minor este preconizată ca prim, dar esenţial, pas pe lungul şi triumfătorul drum spre cucerire. Reichul musulman de 1000 de ani, întregul continent african sub conducerea Egiptului, pare un vis dement, dar am mai văzut vise demente visate de visători demenţi. Nu strică să fim prudenţi. Ecoul vocii lui Hitler răsună din nou, de data aceasta în limba arabă. Din nefericire pentru noi toţi, inclusiv pentru arabi, naţiile din Orientul Mijlociu şi-au dobîndit independenţa aproape simultan, în secolul XX – realizare cu care nu-i uşor să te măsori, mai ales că aceste state îşi folosesc independenţa în mod nesăbuit, care nu asigură securitate . Războiul rece nu le vine în ajutor pentru că încurajează nebunia. Estul şi vestul se comportă faţă de arabi cu teamă şi nesiguranţă; îi mituiesc pentru a-i linişti. Estul şi vestul rămîn cu ochii aţintiţi pe geografia statelor arabe şi pe imensele lor rezerve de petrol ascunse sub nisipuri. Nimeni nu încearcă să le prezinte arabilor realitatea – ar fi inutil. Pînă şi cei mai rezonabili conducători arabi au mîinile legate de politica urii. La ora actuală, guvernul arab care ar încuraja rezolvarea rapidă, paşnică şi avantajoasă a refugiaţilor palestinieni ar fi linşat pe loc. Pentru că atît masele cît si refugiaţii sunt indoctrinaţi de 13 ani.

Refugiaţii palestinieni ar fi putut fi asimilaţi in viaţa economică a statelor arabe cu mulţi ani în urmă, în pofida declaraţiei directorului UNRWA din 1960, că în ţările arabe nu există locuri de muncă pentru refugiaţi. Bineînţeles ca nu există, pentru că dacă ar exista, nivelul de viaţă al arabilor ar fi mai bun şi mai ridicat decît este acum. Locurile de muncă trebuie create. Țările arabe au nevoie să creeze aceste locuri de muncă în aceaşi măsură în care refugiaţii au nevoi să lucreze. Directorul UNRWA declară în acelaşi raport că majoritatea refugiaţilor palestinieni sunt ţărani necalificaţi, şi că ţările arabe sunt deja suprasaturate de ţărani necalificaţi. Se prea poate. Numai că ţărani necalificaţi din toată lumea au reuşit în timp record să se transforme în muncitori calificaţi sau să practice agricultura modernă. Aptitudinea de a învăţa este forţa care împinge civilizaţia noastră înainte. Evreii din Yemen care au fost transportaţi într-o singură săptămînă din Evul Mediu în Israel, ţăranii polonezi care lucrează în uzinele de oţel de la Nova Huta, sunt exemple grăitoare ale acestei transformări. Arabii din ţările vecine îi consideră pe arabii palestinieni extrem de inteligenţi (da, li se spune „arabi evrei”, n.m.), şi cred eu că pe bună dreptate. Nu avem nici un motiv să ne îndoim de capacitatea lor de a învăţa aşa cum alţii au reuşit să înveţe. Unde există dorinţă şi atît de mult pămînt nefolosit şi apă irosită, minerale şi ţiţei, populaţie redusă şi industrie subdezvoltată, precum în imensele teritorii ale arabilor – se găseşte şi o cale.

Va fi nevoie ca „imperialiştii occidentali” să contribuie majoritatea fondurilor, dar vor ieşi ieftin. E mult mai scump să întreţii cerşetori decît să creezi cetăţeni liberi, capabili să se întreţină pe ei înşişi. Prima variantă este o risipă inutilă şi interminabilă, în timp ce a doua este o investiţie umană, profitabilă şi mai ales amortizabilă. A doua variantă poate cumpăra pacea, şi nu e nevoie să dezbatem dacă pacea e mai bună decît războiul. „Imperialiştii occidentali” vor furniza calea în timp ce guvernele arave vor fi nevoite să furnizeze dorinţa.
Economia nu este totul, şi tragedia majorităţii refugiaţilor nu constă în faptul că ar muri de foame în ţările de adopţie, ci faptul că inimile şi sufletele lor suferă de foame. Majoritatea refugiaţilor sunt străini şi singuri în noua ţară, unde nu cunosc limba şi obiceiurile. Refugiaţii palestinieni, pe de altă parte, arată, gîndesc şi simt, şi mai ales se organizează din punct de vedere social la fel ca arabii din ţările gazdă. Vorbesc aceaşi limbă şi practică aceaşji religie. Minoritatea creştină va putea găsi minorităţi creştine în orice ţară arabă cu excepţia Libanului, unde creştinii sunt majoritari. (Mmmmmddddda, poate acum 50 de ani, între timp s-au mai schimbat lucrurile, n.m.). Arabii palestinieni nu sunt străini în lumea arabă; sunt în sînul familiei.
Politicienii şi apologiştii arabi pretind că refugiaţii palestinieni refuză să se integreze în lumea arabă; pentru ei – ori Palestina ori nimic. Toată lumea zbiară despre refugiaţii palestinieni, zbiară şi la ei, dar nimeni nu i-a întrebat unde vor să trăiască şi ce vor să facă. Micul meu sondaj de opinie arată că mulţi refugiaţi sunt foarte fericiţi acolo unde sunt acum şi că nu vor să se întoarcă în Palestina. Mulţi alţi refugiaţi ar vrea să emigreze spre ţările arabe bogate, unde viitorul este mai promiţător, sau chiar în lumea mare ne-arabă. Cu excepţia unui singur arab creştin din Yaffo, care consideră evreii mai cinstiţi decît arabii musulmani şi ar prefera să facă afaceri cu ei, nici un refugiat nu ar vrea să se întoarcă în Israel în calitate de cetăţean israelian şi să convieţuiască în pace cu vecinii săi evrei. E nevoie de un sondaj de opinie defalcat pe sexe, de la vîrsta de 12 ani în sus, pentru afla ce îşi doresc refugiaţii pentru ei înşişi. Sondajul are trebui sa fie strict secret, pentru că e imposibil, dacă nu chiar periculos, ca un refugiat arab să se dezică pe faţă de Palestina. Orice persoană cu asemenea idei „liberale” poate fi catalogat pe loc drept trădător al cauzei arabe. E adevărat că omul este un animal politic, dar ca vrea să şi trăiască. De prea multă vreme politica le oferă acestor refugiaţi doar coji uscate.

Cu toate acestea, guvernele arabe se încăpăţînează că refugiaţii palestinieni sunt o problemă politică. O dată pe an flutură cu vieţile lor suspendate la Adunarea Generală ONU. În rest, funcţie de politica din fiecare stat, cu diverse nivele de intensitate, se folosesc de vieţile suspendate ale refugiaţilor pentru a aţîţa ura arăbească la ei în ţară. Guvernele arabe declară că nu vor accepta niciodată existenţa Statului Israel. Concluzia logică – la momentul oportun au de gînd să se rupă de starea de război rece şi să iniţieze un nou conflict armat cît se poate de cald, pentru a pune capăt existenţei Israelului. Nimeni nu poate forţa statele arabe să facă pace cu Israelul, dar putem preveni izbucnirea unui nou război, de dragul vieţilor omeneşti în care se includ şi vieţile arabilor. Cea mai bună profilaxie ar fi să renunţe să se folosească de refugiaţii palestinieni ca justificare a războiului.
Are vreun rost să oferim guvernelor arabe condiţii? Bineînţeles că nu îi putem grăbi sau ameninţa. Au fost răniţi în amorul propriu. Ei sunt adolescenţi gălăgioşi, fără siguranţă de sine, într-o lume adultă, deşteaptă şi complicată. Naţionalismul lor este nou. Ei bănuiesc că toată lumea vrea să-i insulte sau sa-i atace. Ei nu se înţeleg nici între ei nici unii cu alţii, pentru că încă nu au înţeles că tăria unei naţiuni este tăria oamenilor care o alcătuiesc – armele suprapuse peste boală, analfabetism şi sărăcie constituie o povară inutilă. Dar dacă ştim ce vrem, dacă avem răbdare şi rămînem fermi şi generoşi, poate că guvernele arabe ne vor permite cu timpul să le îmbogăţim ţările.

Oferta vestului trebuie să fie clară. UNRWA va continua ca punte spre viitor. Noi vom plăti şi pentru punte şi pentru viitor – refugiaţii palestinieni trebuie să devină cu timpul cetăţeni ai statelor arabe, capabili să-şi cîştige existenţa prin intermediul pămînturilor şi a industriilor pe care banii noştri şi ajutorul tehnic oferit de noi le vor pune la dispoziţie. Atît, fără fonduri suplimentare pentru probleme politice. Refugiaţii palestinieni trebuie scoşi definitiv din ecuaţia politică şi trebuie să li se ofere aceaşi şansă pe care au avut-o milioane de refugiaţi înaintea lor – şansa de a lucra, de a avea o viaţă particulară şi pace particulară.

Ar refuza guvernele arabe această ofertă doar ca sa ne facă în ciudă şi ar cere ca UNRWA să fie transferată ruşilor? Conducătoriilor arabi nu le surîde idea de comunism la ei acasă. Idea Rusiei ca părinte şi educator a sute de mii de tineri refugiaţi arabi nu pare să le surîdă. În urîta rivalitate dintre est şi vest pentru afecţiunea arabilor (petrol şi geografie), am putea să luăm pozitiţie rezonabilă, să arătăm compasiune. Nu avem ce pierde. Guvernele arabe nu ne iubesc, dar de comuniştii misionari se tem.
UNRWA, ca mamă şi tată fără egal ai refugiaţilor, îi poate conduce spre viitor. Cel mai mare cadou oferit de UNRWA refugiaţilor, lumii arabe şi indirect şi nouă, sunt şcolarizarea şi serviciile de sănătate pe care le oferă celor aflaţi în grija sa. UNRWA ar trebui să primească şi mai mulţi bani (şi a primit, numai că 1/3 din fonduri sunt alocate salariilor, pensiilor şi altor avantaje pentru salariaţi, n.m.) şi ar trebui să se transfome într-o instituţie de învăţămînt. Probabil că UNRWA va mai ramîne cu noi multă vreme, admirabilă şcoală pentru palestinienii tineri şi plăcut azil pentru palestinienii bătrîni (din cît înţeleg eu pe atunci nu prea se vorbea nici de PLO nici de Hamas şi colaborarea lor cu UNRWA, n.m.). UNRWA însă trebuie scoasă din politică. Activitatea UNRWA nu trebuie să fie supusă supravegherii politice arabe. Nici una din activităţile UNRWA nu trebuie folosită pentru propagandă arabă. Personalul occidental trebuie să fie complet detaşat de conflictul arabo-israelian.
Refugiaţii palestinieni sunt o reacţie în lanţ. Politicienii şi apologiştii arabi vor să ne convingă că explozia a început odată cu Declaraţia Balfour care „favoriza stabilirea unui cămin pentru poporul evreu în Palestina”. După părerea mea explozia s-a declanşat în negurile timpului, cînd romanii i-au izgonit pe evreii din unica lor patrie, de pe pămîntul care a dat naştere istoriei lor, Biblia. Circa 2000 de ani mai tirziu, Hitler şi adepţii săi au comis crime atîtde barbare împotriva evreilor încît nu suferă comparaţie cu toate barbariile la care au fost supuşi evreii, de către creştini şi musulmani, în toate secolele de exil. Statul Israel a devenit inevitabil din cauza lui Hitler şi a camerelor de gazare. Arabii palestinieni şi cele cinci armate invadatoare au determinat graniţele Statului Israel.
Refugiaţii palestinieni sunt victimele nefericite ale unui scurt moment în istorie. Ce s-a uitat este că evreii sunt în egală măsură victimele aceluiaşi moment. Războiul arabo-israelian şi consecinţele sale au produs refugiaţi în două direcţii. Aproape jumătate de milion de evrei au fugit numai cu cămaşa pe ei, lăsînd în urmă tot ce aveau, pentru a scăpa din ţările arabe şi a începe o viaţă nouă, ca refugiaţi în Israel. Într-o singură generaţie, dacă va mai fi civilizaţie, palestinienii se vor integra în naţiunile arabe, pentru că tinerii vor prefera să-şi trăiască vieţile în loc să aştepte la infinit. Dacă putem menţine pacea, oricît ar fi de răvăşiţi, copiii refugiaţilor palestinieni vor începe să se simtă acasă în mijlocul poporului lor, pe pămînturile lor strămoşeşti. Singurul pămînt strămoşesc al evreilor este Israelul.

partea I
partea II
partea III
partea IV
partea V
sursa