La recentul Summit of the Americas din Trinidad-Tobago s-a produs atât de mediatizata întâlnire dintre Preşedintele Barack Obama şi Hugo Chavez, şeful statului venezuelean. Fotografiile au făcut înconjurul lumii şi s-a scris tot ce au spus cei doi. S-a fixat mai puţin în memoria publicului acel cadou oferit de Chavez lui Obama, cartea „Venele deschise ale Americii Latine” de Eduardo Galeano. Neştiind cum să-şi aleagă cadourile pe care le face, Barack Obama nu a învăţat că sunt unele pe care s-ar cuveni să le refuze. O carte care acuză Europa şi America, oglindă a ideologiei marxiste de tip castrist nu se cădea să între în biblioteca celui care se consideră un alt Kennedy.

În cele ce urmează vă prezentăm traducerea articolului lui Alvaro Vargas Llosa „Daţi-o înapoi, vă rog!” apărut pe 22 aprilie în publicaţia The New Republic.

Daţi-o înapoi, va rog!

de Alvaro Vargas Llosa

Cadoul lui Hugo Chavez pentru Preşedintele Obama de la recentul Summit al Americilor – cartea lui Eduardo Galeano „Venele deschise ale Americii Latine” – i-a făcut pe mulţi oameni să se întrebe despre ce este vorba.

În urmă cu zece ani, eu şi ceilalţi doi coautori ai lucrării „Ghidul pentru Perfectul Idiot Latino-american”, am dedicat un capitol respingerii înşelătoriilor istorice şi ideologice conţinute în tratatul lui Galeano, pe care noi l-am numit „biblia idiotului”. Tot ce s-a întâmplat în emisfera vestică cu începere din 1971 – anul apariţiei cărţii -, a dezminţit argumentările şi prezicerile lui Galeano. Dar presupun că Chavez i-a dat cărţii un sărut al vieţii şi, deoarece oamenii pun întrebări, mă pun din nou la treabă.

Autorul susţine că relaţiile dintre America Latină şi ţările bogate au fost atât de dăunătoare încât „totul …s-a transformat în capital european şi mai târziu în capital nord-american”. De fapt, de ani de zile acea relaţie s-a prefăcut în opusul ei: în capital latino-american. Numai în ultimii şapte ani, America Latină a beneficiat de pe urma celor 300 de miliarde dolari intrări de capital net. Cu alte cuvinte, mult mai mult capital a intrat decât a ieşit.

Cartea critică diviziunea internaţională a muncii, în care „unele ţări se specializează în a câştiga şi altele în a pierde.” Această diviziune a muncii din emisferă vestică nu s-a schimbat – America Latină a continuat să exporte bunuri – şi totuşi, în ultimii şase ani, s-a redus sărăcia în regiune la aproximativ o treime din populaţie, de la aproape jumătate cât era. Aceasta înseamnă că 40 de milioane de oameni s-au ridicat din acea condiţie îngrozitoare. Care se adaugă celor 400 de milioane ce au ieşit din condiţia pauperă în alte naţiuni „pagubaşe” din întreagă lume în ultimele două decade.

Autorul postulează că „materiile prime şi hrana sunt destinate ţărilor bogate care beneficiază mult mai mult din consumul lor decât beneficiază America Latină din producerea lor.” Îmi pare rău amigo, dar istoria acestei decade este că America Latină a făcut o mulţime de bani prin exporturile în străinătate – regiunea are de mulţi ani un surplus de cont curent. Ţările bogate sunt aşa de supărate pentru toate lucrurile exportate la ei încât cer guvernelor ţărilor sărace să le „protejeze” în numele unui comerţ onest. Acea clauză „buy American” în pachetul stimulativ aprobat cu câteva săptămâni în urmă de Congres este un exemplu în acest sens. Anul trecut, Statele Unite au avut un deficit comercial de 800 de miliarde de dolari. Săracii – dacă este să-i fiu un ecou al limbajului hemofilic al lui Galeano – sug sângele din venele bogaţilor.

Cartea susţine că timp de ani de zile „lanţul nesfârşit al dependenţei s-a extins la nesfârşit”. Istoria actuală spune că bogăţii depind de săraci. Aceste este motivul pentru care chinezii au peste un triliard în titluri de Tezaur al Statelor Unite! Ieremiada cărţii merge mai departe spunând că „fericirea şi sănătatea claselor noastre dominante …reprezintă blestemul mulţimilor de la noi care sunt condamnate să existe ca animale de povară”. Una din puţinele ţări care dau un exemplu al acestui blestem este Cuba, ţara iubită de autor, unde un lucrător nu poate fi plătit direct de o companie străină care îl sau o angajează; banii merg la guvern, care în schimb îi plăteşte lucrătorului o zecime din salariu în moneda locală neconvertibilă.

Aritmetica lui Galeano este extrem de distractivă. El declară că media veniturilor cetăţenilor Statelor Unite este „de şapte ori mai mare decât a unui latino-american şi creşte de 10 ori mai rapid”. De fapt, diferenţa s-a micşorat, dragă tovarăşe. Multe ţări „sărace”” din timpurile moderne au văzut cum a scăzut dramatic diferenţa de venit dintre ele şi Statele Unite. În trei decade, Tailanda şi Indonezia şi-au văzut diferenţa aproape la jumătate.

Prezicerile malthusianiste ale cărţii sunt în ton cu prezicerile economice. Suprapopularea, susţine Galeano, va însemna că ” în anul 2000 vor fi 650 de milioane de latino-americani”, implicând consecinţa că regiunea va suferi de foame. În anul 2000, populaţia regiunii a fost cu 30% mai mică decât a prezis autorul.

Ca un corolar, Chavez chiar gândeşte că în statele unde „se extinde libertatea pentru afaceri, trebuie să-şi contruiasca mai multe închisori pentru aceia care suferă de pe urma afacerilor”. De fapt, în era globalizării, cu cât s-a dat o mai mare libertate (deşi încă insuficientă) pentru mediul de afaceri, rezultatul a fost o creştere a prosperităţii ţărilor în curs de dezvoltare. În această decadă, ritmul creşterii economice pe persoană a fost de patru ori mai mare în ţările în curs de dezvoltare decât în ţările bogate.

Aş plăti oricât să fiu o muscă pe perete când preşedintele Obama va deschide prima pagină a bibliei idiotului.