Fascism şi stalinism

Cine foloseşte formula din titlu, tinde să ne împingă – conştient sau nu – în matricea stângistă. Este un exemplu clasic al manipulării prin limbaj de către novilingua cu ajutorul căreia ne sunt sugerate însemnate conţinuturi ideologice. Acceptarea conjuncţiei din titlu înseamnă că, de o parte, răul este reprezentat de o mişcare largă, cu o pluralitate de curente, iar de cealaltă parte este doar un exces al unui presonaj concret. De o parte, răul are un caracter sistemic, de cealaltă este numai un abuz individual. Deci nu comunismul este rău, ci deturnarea sa de către Stalin. În schimb, conceptul de fascism devine o plasă elastică menită să prindă în ea cele mai diferite fenomene, atitudini şi tendinţe. Nu trebuie să ştim decât că acestea sunt toate emanaţii ale răului care s-a sălăşluit de partea dreaptă.

Ar fi justificată conjuncţia: comunism şi hitlerism. Comunismul este un sistem antiuman, totalitar. Răul său rezultă din însăşi ideea sa. A demonstrat aceasta cu precizie şi consecvenţă, printre alţii, Leszek Kołakowski, în monumentala lucrare Principalele curente ale marxismului. Dar este suficient să evaluăm practica. Indiferent de mediul cultural şi de tradiţiile locale, indiferent de echipă şi de condiţii, întotdeauna comunismul a dat aceleaşi rezultate: teroare şi totalitarism. În Coreea sau Cuba, Cambogia sau Etiopia, Ungaria sau Rusia, peste tot rezultatele au fost similare.

Comunismul este un sistem îndreptat împotriva naturii. Deci a fost nevoit să-şi cumpere supravieţuirea prin noi şi noi concesii faţă de natură. Comunismul s-a sfărâmat, şi-a pierdut dinţii, a mai slăbit teroarea, dar a trebuit să-şi păstreze până la capăt aspiraţiile totalitare. Altfel ar fi încetat să mai fie comunism.

Stalin a fost un personaj hidos, dar oare Lenin, care l-a precedat, a fost mai bun? El a întrebuinţat teroarea şi răspunderea colectivă în acelaşi mod ca şi succesorul său. Chiar foametea, ca instrument al terorii, şi lagărele de concentrare au apărut din inspiraţia lui Lenin. Dar Mao Zedong, Pol Pot, Kim Il Sung, Mengistu şi alţii?

Însăşi noţiunea de fascism, înţeleasă într-un mod atât de larg încât să încapă în ea naţional-socialismul, încetează să mai însemne ceva şi devine mai mult un epitet decât o categorie descriptivă. Spre deosebire de comunism, care-şi are profetul lui, cărţile lui sfinte şi canonul doctrinar, de la care orice abatere marchează sfârşitul ideologiei.

Sistemul lui Mussolini a fost antipatic, dar departe de caracterul criminal al unor dictatori mai brutali din aceeaşi perioadă, ca să nu mai vorbim de comunism sau nazism. De acesta din urmă s-a deosebit prin multe aspecte. Nazismul îl cunoaştem într-o singură întruchipare, hitleristă. Punerea comunismului alături de hitlerism ar fi, prin urmare, potrivită. Scriu despre acest lucru întrucât părea că, odată cu căderea comunismului, a încetat să funcţioneze conglomeratul justificativ: fascism şi stalinism. În ultimul timp însă, el revine pe o scară tot mai largă. Asta înseamnă nu doar o încercare de reabilitare a comunismului, ci şi revenirea la manipularea prin conceptul de fascism.

Articolul a fost publicat în cartea Un trecut care se încăpăţânează să nu mai treacă, publicată în 2014 la Humanitas.