În dimineaţa zilei de 11 septembrie 2001, Ari Schonbrun se grăbea să ajungă la locul de muncă: etajul 101 al turnului nordic. Soţia l-a întors din pragul uşii, întrebându-l dacă avusese grijă să comande o carte pentru fiul lor de opt ani. Uitase. „Nu pleci până când nu ai comandat cartea!”

Au urmat 20 de minute de discuţii şi negocieri în bucătărie. Când primul avion a lovit clădirea, el întârziase deja şi se afla la etajul 78, aşteptând nerăbdător un lift care să-l urce la etajul său. O femeie suferind de arsuri a coborât din alt lift în flăcări şi Ari a ajutat-o să ajungă în siguranţă la parter. În faţa ambulanţei, femeia a insistat să fie însoţită de necunoscutul care îi salvase viaţa. Ari ar fi vrut să se întoarcă în turnul fumegând pentru a-şi ajuta colegii, dar femeia a refuzat să fie transportată la spital în lipsa lui. Ari s-a urcat în ambulanţă şi viaţa i-a fost salvată pentru a doua oară de o potrivire neverosimilă a destinului: înainte ca el să se întoarcă, turnul se prăbuşise. Astăzi, el gândeşte puţin altfel despre coincidenţele din urmă cu zece ani: „Dumnezeu a avut grijă de mine în acea zi. M-a scos dintr-o clădire în flăcări şi mi-a dat încă o şansă.” Miracolul vieţii nu s-a oprit aici. Soţia sa a născut al doilea copil în 2003, cu toate că doctorii i-au spus că nu mai poate avea copii. Un om dedicat muncii şi carierei, experienţa din acea zi şi darul nesperat primit doi ani mai târziu i-au schimbat totuşi priorităţile: „Munca va rămâne importantă, dar această perioadă de viaţă a copiilor mei este unică şi vreau să fiu de faţă şi oricând disponibil pentru ei. Vreau să trăiesc aceste lucruri împreună cu ei.”

Ari Schonbrun era unul dintre managerii companiei Cantor Fitzgerald, o firmă de tranzacţii financiare şi comerciale de pe Wall Street. Cu birouri între etajele 101 şi 105, Cantor Fitzgerald a fost instantaneu şi aproape în întregime distrusă de impactul direct al primului avion: în acea zi au murit 658 de angajaţi. Howard Lutnick, directorul firmei, a fost aspru criticat câteva zile mai târziu, când s-a aflat că familiile celor decedaţi nu au primit cecurile de salariu pentru luna în curs. „Nu puteam să achitam salariile a 77% din forţa noastră de muncă, pierită în acea zi. Cu ce, de unde bani?” Rămasă fără personal, fără sediu şi având de înfruntat ostilitatea publicului şi a numeroase dintre familiile îndoliate, soarta firmei Cantor Fitzgerald părea pecetluită. Howard Lutnick împreună cu câţiva asociaţi şi conducerea filialei din Londra au hotărît să nu închidă firma mamă din New York. Au pus întregul activ a ceea ce rămăsese din firmă şi posesii personale drept colateral şi au obţinut un împrumut de $380 milioane. În octombrie 2001 Lutnick a anunţat că, timp de cinci ani, 25% din profitul firmei va fi vărsat într-un fond de ajutor pentru familiile celor 658 de victime. Anunţul a fost primit cu răceală şi scepticism. Însă primele $45 milioane au fost vărsate în fond la mijlocul lui octombrie, iar pînă în prezent au fost distribuite $180 milioane, sub formă de asistenţă medicală şi financiară. Cantor Fitzgerald a renăscut ca pasărea Phoenix: în prezent are 1.500 de angajaţi în New York şi venituri de $1.3 miliarde anual, faţă de $200 milioane în 2004.

Cu totul remarcabil este altceva: copii ai angajaţilor care au murit pe 9/11 lucrează astăzi în firma părinţilor lor. Cantor Fitzgerald şi-a propus, pe parcursul anilor, obiectivul nu numai de a sprijini familiile devastate, dar şi de a deveni o familie peste generaţii. Peste 20 de copii ai victimelor 9/11 sunt astăzi angajaţi de Cantor Fitzgerald; Lauren şi Briana Grazioso aveau 12 ani când tatăl lor, Tim Grazioso, a fost ucis în biroul său de la etajul 104. Acum au vârsta de 21 de ani şi au început cariera profesională în cadrul firmei unde a lucrat şi tatăl lor. O tragedie ca 9/11 a provocat miracole omeneşti chiar şi pe Wall Street.