În Polonia, dezbaterea despre SUE e în toi, mai ales după declaraţiile controversate ale ministrului de externe, Radoslaw Sikorski, reproduse de ILD  în (Euro)Halucinaţii. Articolul pe care vi-l prezentam, scris de Bronsilaw Wildstein, este primul dintr-o serie despre EUtopie şi suveranitate. 

Articolul are relevanta pentru noi pentru ca si Presedintele Băsescu vorbeşte acum entuziast de SUE, de interesul european ce ar prevala asupra celui naţional:

• S-a accentuat cedarea de suveranitate, dar ea e insuficienta pentru ca in viitor sa putem avea o UE competitiva.
• Pasii urmatori va trebui sa-i facem destul de repede, pentru ca aici nu mai e vorba de interes national, discutam de un interes european.
• Va trebui sa avem curajul sa spunem ca solutia corecta e realizarea Statelor Unite ale Europei.
• Dupa aceasta criza, capitalismul nu mai poate ramane la fel.
• Vom avea un alt fel de capitalism, un capitalism care trebuie sa vizeze realizarea de echilibre in modul in care se distribuie bogatia.

Si totusi, Constitutia spune:

Jur să-mi dăruiesc toată puterea și priceperea pentru propășirea spirituală și materială a poporului român, să respect Constituția și legile țării, să apăr democrația, drepturile și libertățile fundamentale ale cetățenilor, suveranitatea, independența, unitatea și integritatea teritorială a României. Așa să-mi ajute Dumnezeu!
Juramantul Presedintelui Romaniei

Pentru asta să fi fost tot? Pentru SUE? Condamnarea comunismului, deschiderea arhivelor Securităţii, bătăliile câştigate împotriva tuturor de Traian Băsescu? Sau, mai recent, noul Cod al asistenţei sociale, noul Cod al muncii, “Mica reformă” din justiţie (care isi arata roadele), noile Coduri de procedură, noul Cod Civil, reforma educaţiei, instaurarea statului de drept, ANI, independenţa procurorilor, primele sentinţe în cazuri de mare corupţie, libertatea de exprimare restaurată după ce fusese  batjocorită sub Adrian Năstase? Summitul NATO la Bucureşti, scutul antirachetă amplasat în România, plasarea Moldovei pe o orbită occidentala?

Toate acestea au fost bătălii câştigate împotriva oricăror speranţe, dar batălii câştigate pentru România. Margaret Thatcher, politician care nu a pierdut nicio confruntare electorală, om de stat admirat de Traian Băsescu, a fost şi prima victimă a euro-establishmentului, a ideii unui interes european nedefinit care ar prevala asupra unui interes naţional concret. Doamna Thatcher a dat următorul verdict asupra SUE.

[A unified] ‘Europe’ is the result of plans. It is, in fact, a classic utopian project, a monument to the vanity of intellectuals, a programme whose inevitable destiny is failure: only the scale of the final damage done is in doubt. – Margaret Thatcher

In cuvintele lui Milton Friedman:

A society that aims for equality before liberty will end up with neither equality, nor liberty. And a society that aims first for liberty will not end up with equality, but it will end up with a closer approach to equality than any other kind of system that has ever been developed.

Situaţia actuală nu e deloc roz. Astazi, Londra nu se ridică la nivelul aşteptărilor, nu reuşeşte să ofere o perspectivă statelor non-euro. Cameron nici nu pare să se gândească la aşa ceva, el şi-a dezamăgit propriul electorat. În Europa de Est există mereu teama de “zona gri”, în care rişti să ajungi dacă nu ţii pasul. Până şi Viktor Orban a semnat tratatul de uniune fiscală (FU Treaty, cum îi spune Daniel Hannan). Dar să ţii pasul cu ce? Cu o uniune fiscală menită să amane eşecul Euro-utopiei? Moneda unică s-a dovedit falimentară, confirmând avertismentele fostului premier Margaret Thacher ( moneda unică “va devasta economiile ineficiente” din UE) şi ale actualui ministru de externe William Hague(va fi ca “o clădire în flăcări fără scară de incendiu”). Înregimentare în Europa cui?, vorba lui emil.

Criza, agenda ocupistă, EUtopia, vorbele goale a tot felul de Crăciuni şi aplaudate la comandă de jurnalişti şi mai ignoranţi, hegemonia culturală a stângii în Occident, au smintit pe mulţi. Nu mai departe de săptămâna trecută, la Davos, Cardinalul Turkson, preşedintele Consiliului Pontifical pentru Justiţie şi Pace, a reiterat controversata sa propunere privind înfiinţarea unei “Autorităţi publice globale” şi a unei “Bănci mondiale centrale” care să rezolve criza, afurisind “idolatrizarea pieţelor” şi  “gândirea neo-liberală”.

Redactia ILD

Cât costă libertatea

Bronislaw Wildstein

Discursul de la Berlin al lui Radosław Sikorski, ministrul polonez al Afacerilor Externe, a reflectat poziţia guvernului Donald Tusk cu privire la chestiunile internaţionale. A fost prezentat într-o manieră caracteristică pentru strategia actualul prim-ministru, care, în exposé-ul susţinut la prezentarea guvernului său, nu ridicase această chestiune, fundamentală pentru politica poloneză.

E greu să consideri drept o coincidenţă faptul că o declaraţie atât de importantă nu a fost emisă de premier, ci de un ministru, la Societatea Germană pentru Politică Externă şi nu la vreun summit internaţional oficial. Se poate presupune că astfel, Tusk şi-a pregătit drumul de întoarcere în cazul unei reacţii largi de împotrivire faţă de declararea renunţării la o parte semnificativă a suveranităţii noastre. Deja, în mass-media sunt vehiculate tot mai multe interpretări care încearcă să prezinte discursul lui Sikorski ca pe o “propunere de discutat”, sau un fel de provocare intelectuală. De fapt, orice cuvântare publică a şefului MAE are caracter oficial, şi constituie declaraţie de Stat. Nu e de mirare că declaraţia lui Sikorski a fost privită în acest fel de către opinia publică internaţională.

A fost, pe de altă parte, în felul său, un răspuns pozitiv la apelurile franco-germane pentru crearea unui guvern (economic) european – apeluri care şi-au găsit imediat susţinători în mediile poloneze influente. Deoarece însuşi Sikorski neagă că ar fi fost vorba de renunţarea la suveranitate, şi, desigur, tot asta susţin şi cercurile de opinie dominante din Polonia, aliatele guvernului, printre care şi mass-media, merită să analizăm ce a spus, de fapt, la Berlin, şeful diplomaţiei noastre.

Ce a spus Sikorski

“Criza zonei euro este o manifestare dramatică a neputinţei Europei, pentru că fondatorii acesteia au creat un sistem care poate fi dus la prăbuşire de către oricare dintre membrii săi […] .”

Aşa suna declaraţia crucială a ministrului polonez. Reţeta pentru această problemă ar fi un sistem federal, în care deciziile să fie luate prin majoritate de voturi. A fost semnificativă referirea lui Sikorski la experienţa poloneză a Republicii celor Două Naţiuni (federaţia polono-lituaniană 1569-1795, NT), care, după părerea lui, s-ar fi prăbuşit din cauza principiului unanimităţii. În alt loc, el s-a referit la exemplul Statelor Unite, create după victoria revoluţiei de independenţă, ca la un model de urmat pentru Europa.

Sikorski a cerut creşterea autorităţii Comisiei Europene, care ar urma să îndeplinească rolul de guvern financiar. Statelor-naţiuni le-ar rămâne chestiunile legate de religie, cultură şi moralitate publică, precum şi impozitele TVA şi cele pe venit, de la persoane fizice şi firme.

În realitate, puterea care poate interveni în politica economică a diferitelor state, ajunge, practic, să le guverneze. Chiar şi în Statele Unite, cu tradiţia lor deosebită a libertăţilor individuale şi de grup, înscrise în Constituţie, s-a putut observa un proces de preluare a tot mai multor competenţe de către autorităţile federale. Războiul de secesiune, făcând abstracţie de îndreptăţirea părţilor, a fost o manifestare a conflictului dintre centru şi unele provincii rebele. În Uniunea Europeană, am vazut de la inceput o acută tendinţă din partea centrului de a-şi impune puterea în cele mai mici amănunte. Acest lucru s-a realizat prin acte juridice deosebit de elaborate, care au creat o nouă utopie birocratică, ce restrânge libertatea statelor individuale şi a cetăţenilor acestora. A ne imagina că arbitrul unei Europe atât de puternic ideologizate, căruia i s-ar da pe mână puterea executivă, s-ar autolimita, şi ar lăsa statelor naţionale problemele fundamentale de idei, este o mare naivitate.

Germania über alles

Este important că Sikorski şi-a adresat propunerile direct Germaniei. Astfel, el a recunoscut, în mod oficial, poziţia dominantă a Berlinului faţă de UE. Altceva ar fi fost dacă ar fi prezentat aceleaşi concepţii instituţiilor europene şi ar fi desfăşurat negocieri de culise cu Germania.

Recunoaşterea dreptului de decizie al Berlinului în chestiunile fundamentale ale Uniunii Europene elimină chiar şi aparenţa democraţiei în UE. Ministrul polonez s-a adresat nemţilor pe terenul lor, fără o dezbatere prealabilă în ţara sa. Toate acestea nu sunt cu nimic mai puţin importante decât cuvintele lui Sikorski.

Faptul că în UE domină astăzi tandemul germano-francez, cu o predominanţă în creştere a Germaniei, practic, a încetat să mai fie camuflat. Atunci când premierul Georgios Papandreou a început să aducă vorba de un referendum, în care grecii aveau să se pronunţe asupra planului drastic de austeritate, a fost cu asprime pus la punct de către liderii Germaniei şi Franţei, care deja nu s-au mai jucat de-a mijlocirea instituţiilor Uniunii Europene. La fel a fost în momentul primului val al crizei din 2008. Liderii celor mai puternice ţări din UE au organizat reuniuni internaţionale în afara structurilor acesteia, şi şi-au trimis deciziile spre validare instanţelor Uniunii Europene. Situaţia de criză este de obicei un bun test privind adevărata natură şi funcţionare a organizaţiei.

Până de curând, proiectul superstatului european a fost promovat sub stindardul unei forme extinse a democraţiei europene. De la început, aceasta a fost o mare păcăleală. Pentru a avea democraţie, trebuie să existe demos (o naţiune sau o anumită populaţie) adică o comunitate conştientă de interesul său comun. Dificultățile privind democraţia apărute în ţările cu o structură arhaică, în care populaţia îşi simte mai ales identitatea tribală, sunt o manifestare empirică a acestei dependenţe. Dacă identităţile particulare sunt mai puternice decât simţul binelui comun, sistemul democratic încetează să mai funcţioneze. Grupurile individuale acţionează numai pentru propriul interes şi nu văd vreun motiv să-i ia în calcul pe alţii. Guvernează cei mai puternici, în numele beneficiilor lor.

De aceea este atât de periculoasă campania promovată în Europa de astăzi, de afirmare a drepturilor tot mai multor minorităţi, ducând la transformarea unor societăţi, a căror coeziune era oricum în scădere, în agregate efemere, compuse din grupuri cu interese fundamental diferite.

Dar dacă democraţia în ţările europene are tot mai multe dificultăți, la scară europeană ea este o ficţiune. Nu era nevoie să aşteptăm criza, pentru a vedea cât de diferite sunt atitudinile şi interesele grecilor şi ale nemţilor. Nu este nevoie de prea mult spirit de observaţie, pentru a-i distinge pe italieni de finlandezi. Şi dacă nu există demos, din democraţie rămâne doar kratos, adică puterea. Iar cei mai puternici în Europa sunt astăzi nemţii.

Iniţial, ne puteam teme de puterea eurocraţilor, nealeşi de nimeni şi necontrolaţi. Dar realitatea şi-a reclamat drepturile. Guvernează reprezentanţii celor mai puternice state, în interesul lor, care, bineînţeles, în declaraţiile acestora, este prezentat ca fiind binele comun european, iar eurocraţii, în continuare, au şi aşa prea multe de spus.

Propunerile lui Sikorski, ca unii parlamentari europeni să fie aleşi de pe aşa-numita listă general-europeană, aceeaşi în toate ţările, sunt o altă bătaie de joc faţă de democraţie. În realitate, ea le-ar asigura locul în Parlamentul European elitelor care cad la înțelegere între ele. Cetăţenii din ţările lor nu ar avea habar pe cine votează, iar desprinderea parlamentarilor europeni de comunităţile lor naţionale nu ar face decât să se adâncească. Ceea ce, de altfel, iniţiatorii aceastei soluţii, şi Sikorski însuşi, nici măcar nu ascund.

Apocalipsul European

Compararea Europei cu Statele Unite, mai ales după Revoluţia Americană, este o greşeală evidentă. La sfârşitul secolului al XVIII-lea, statele care au au format federaţia, erau locuite în majoritate de o populaţie uniformă cultural şi etnic, ce vorbea o singură limbă. Sentimentul unităţii a fost consolidat de revolta comună, încununată de succes, împotriva metropolei engleze. Polonia şi Lituania, la care s-a referit, de asemenea, Sikorski, au avut nevoie de aproape 200 de ani, pentru ca, în virtutea Uniunii de la Lublin, să creeze un soi de federaţie. Înainte funcţionaseră ca două state separate, deşi conduse de acelaşi rege. Aceste exemple ar trebui să îndemne la reflexie, ceea ce i-a lipsit ministrului polonez.

În schimb, au fost nemăsurate scenariile apocaliptice de care, se vede treaba, vom avea parte, în caz de criză a monedei comune europene. “Suntem astăzi pe marginea prăpastiei” – a ameninţat el, fără nici un argument spre justificarea coşmarurilor sale.

Şi în această problemă, discursul lui Sikorski pune în practică o strategie promovată de establishment-ul european de ceva timp. Locuitorii speriaţi ai continentului nostru nu au decât să se subordoneze elitelor celor luminate. Într-o atmosferă de teamă, dispar argumentele raţionale, iar mulţimile speriate sunt mai uşor de guvernat.

Această atmosferă o crează aceiaşi oameni care au impus mai devreme Uniunii moneda comună, fără a se gândi la consecinţele ei economice. Autorii proiectului monedei europene nu au ascuns câtuşi de puţin natura politică a acestuia. Acesta trebuia să fie o nouă etapă a integrării ţărilor UE. Încă de la început, era clar că acest proiect nu îndeplineşte criteriile “zonei monetare optime”, teorie general acceptată de către economişti, care formulează condiţiile în care poate funcţiona o monedă comună. El trebuia să aducă o dezvoltare radicală ţărilor care l-au adoptat. S-a dovedit că, de fapt, țările care nu l-au adoptat se dezvoltă mai dinamic. În schimb, cu siguranţă, moneda unică le-a folosit nemţilor.

Dezastruosul proiect UE

Obiectivul politic al introducerii monedei unice europene a fost uneori formulat în mod direct, dar întotdeauna era însoţit de explicaţii despre efectele lui salutare asupra economiei. Astăzi, când euro s-a dovedit a fi un fiasco, este frapantă explicaţia că, pur şi simplu, ţările care l-au adoptat, nu s-au ridicat la înăţlimea proiectului ideal. Polonezii ar trebui să-şi amintească explicaţiile destul de recente, că nu s-au ridicat la înălţimea orânduirii celei desăvârşite. Atunci când integrarea economică de sus în jos, prin impunerea unei monede unice diferitelor ţări, s-a dovedit a fi un eşec, salvarea ar urma să fie un guvern economic pentru acele ţări, deci intensificarea acţiunilor în aceeaşi direcţie. La fel cum răspunsul pentru beteșugurile socialismului era mai mult socialism.

Această asemănare nu este accidentală, şi arată consecinţele oricăror proiecte utopice de inginerie socială. De asemenea, este caracteristic faptul că un sistem, din care trebuie să se șteargă conflictele şi diferenţele de interese, începe să servească intereselor celui mai tare.

Poziţia lui Sikorski, ce reia opinia dominantă în prezent în cadrul establishment-ului european, merge exact în această direcţie. În alt loc, în discursul său, el remarca: “Banii există, deoarece există comunitatea.” Dar o comunitate în acest sens, adică asemănătoare naţiunii, încă multă vreme nu va exista în Europa (dacă va exista vreodată).

Totul pare să indice că, dacă Grecia s-ar fi retras, cu ceva timp în urmă, din euro, şi şi-ar fi devalorizat moneda, ar fi făcut faţă mai bine crizei. Numai că salvarea Greciei a fost, de fapt, salvarea băncilor franceze şi germane. Aceasta a dezvăluit, de asemenea, lipsa de curaj şi de imaginaţie a liderilor europeni, faţă de eşecul proiectului lor.

Probabil că transformarea şi reducerea monedei unice la ţările cu un potenţial şi un mod de gestionare similar, adică la Germania şi Benelux şi, poate, Franţa, ar fi astăzi nu apocalipsul, ci soluţia optimă. În schimb, apărarea cu orice preţ a euro, în forma sa actuală, poate duce la consecinţe imprevizibile.

Moneda unică a fost unul dintre cele mai importante elemente ale creerii unei Europe federale, pe care o susţine ministrul polonez. Cel puţin de la Tratatul de la Maastricht, vedem o tendinţă dezastruoasă de proiectare de sus în jos, arbitrar, a continentului nostru. Strategia iniţială a Părinţilor Comunităţii Europene, care a constat în iniţierea unui proces treptat, oarecum organic, de apropiere a ţărilor, prin eliminarea barierelor care le despart şi asocierea lor în scopuri economice, a fost înlocuită de proiectul unui superstat european. În timp ce primul presupunea o organizare naturală a comunităţilor umane în jurul unor acţiuni şi obiective comune, al doilea susţinea remodelarea lor într-o nouă calitate. Se poate considera că prima era întemeiată pe respectul conservator pentru culturile umane şi rezervele faţă de experimentele de sus în jos asupra acestora – a doua, dimpotrivă, contesta realitatea existentă, în numele unor proiecte utopice.

Din anii ’80, abordarea de tip inginerie socială a dominat în mod clar proiectul european. Şi ca întotdeauna, a fost o inginerie colorată ideologic. Era vorba de o reformulare fundamentală a identităţii culturale a Europei.

Guvernul german şi Polonia

Autorităţile economice ale Europei o vor transforma, chipurile, într-un tărâm al raţionalităţii, şi vor deschide minunate perspective economice. După cedarea puterii către germanii ajutaţi de francezi, vom dobândi prosperitatea.

O asemenea abordare a acestei probleme a fost deja prezentată de PO (partidul liberal al premierului Tusk, NT) în campania electorală, când proclama: “UE ne va da 300 miliarde”. Acesta era un apel la o atitudine de sclavi-cerşetori din partea polonezilor. Ghicind dorinţele nerostite ale UE şi alegându-i pe politicienii plăcuţi ei, aveam să fim recompensaţi material, iar Uniunea Europeană ne-ar fi luat în întreţinere.

Această trăsătură a propagandei liberalilor şi celei de-a III-a Republici, al cărei reprezentant a devenit partidul lui Tusk, s-a manifestat pe tot parcursul celor patru ani ai săi de guvernare. O Europă mitică, întruchipată în Bruxelles, iar acum în Berlin, avea să ne ia de pe umeri sarcina responsabilităţii, şi prin urmare, a libertăţii, la înălţimea căreia încă nu ne ridicăm ca naţiune, şi să ne modernizeze peste capetele noastre.

Dacă aceasta ar fi fost o dilemă reală, și ne-am fi aflat în fața alegerii între libertate și securitate, atunci alegerea securității ar fi însemnat că, într-adevăr, nu merităm libertatea. Totuși, această opoziţie este fundamental falsă. Renunțând la libertate, nu vom dobândi securitate. Nu vom obține subvenţii mai mari, și nici nu ne va lua nimeni în întreținere. Vom fi reduși la rolul de subcontractanţi ai întreprinderilor noilor conducători ai Europei, care nu numai că nu se va dezvolta rapid, ci, prin suprareglementare și sub povara statului bunăstării, își va pierde treptat însemnătatea.

Un exemplu izbitor al atitudinii față de noi a fost cererea din partea Franţei, dar și a Germaniei, de “armonizare” fiscală. Era motivată de așa-numitul “dumping social”, adică de costurile mai mici ale forţei de muncă în noile state UE.

De fapt, Europa s-a dezvoltat dinamic până când i-a crescut cocoașa statului social. Armonizarea fiscală este o consolidare a distribuţiei în țări deja dezvoltate, deci mai bogate, şi țări mai sărace. Lăsarea în mâinile statelor doar a impozitului pe venit şi TVA-ului nu le apără împotriva soluţiilor care le-ar priva economia de competitivitate. De altfel, asta se petrece astăzi în UE în cea mai mare măsură sub steagul apărării mediului înconjurător.

În slujba noastră și a străinilor

Imaginea despre disciplina economică dură a Germaniei, precum şi despre conștiința “europeană” a acesteia, este mult exagerată. Deşi Berlinul dă lecții altor ţări europene, el și-a crescut dramatic îndatorarea. Germania şi Franţa au cerut sancţiuni împotriva ţărilor care depăşesc pragul de 3% al deficitului anual, dar atunci când ele au făcut acelaşi lucru, au tratat cu dispreţ atenționările din partea Comisiei Europene. Mai multă putere pentru Comisie ar însemna înrobirea statelor mai slabe, precum şi posibilitatea de presiune din partea țărilor mai puternice. Renunțarea la suveranitate, şi credința că alţii se vor îngriji de interesele noastre la fel ca și de ale lor, este în dezacord cu orice experiență, inclusiv europeană.

Susţinătorii predării suveranității noastre fac referire la legăturile din ce în ce mai strânse din lumea contemporană, în curs de globalizare. Totuși, faptul că, în realitatea omenească, nici o valoare nu poate fi realizată în stare pură, nu înseamnă că ar trebui să abandonăm valorile. Nu există libertate pură, dar este o diferenţă fundamentală între libertate şi sclavie. Nu există suveranitate pură, dar există opoziţie între ţările ai căror cetăţeni pot decide în chestiuni fundamentale pentru ei, şi alte țări, care au fost private de această libertate.

Establishment-ul polonez susţine cu încăpăţânare că reformele profunde nu au fost posibile în ţara noastră din cauza opoziției societății, iar delegarea puterii către Bruxelles, sau către Berlin, ar facilita în mod substanţial procesul de modernizare. Aceasta este o minciună crasă. Polonezii au arătat multă răbdare în anii dificili de după căderea comunismului, numărul de proteste din ţara noastră a fost întotdeauna mult mai mic decât în țările îndestulate din Europa de Vest, iar lipsa de soluţii adecvate a fost rezultatul laşității şi intereselor vremelnice ale establishment-ului nostru.

Care a fost cauza lipsei oricărei reforme sub guvernarea Tusk, care vrea acum să transfere o parte semnificativă a suveranităţii noastre Berlin-ului? Că doar nu o fi fost vorba de opoziția societății.

Acționând în UE într-o coaliţie a statelor mai mici, sprijinite Anglia, am putea duce o politică suverană, în conformitate cu interesele noastre. Opțiunea pentru “a pluti în sensul curentului” ne-a luat această posibilitate.

Nu poți să nu rămâi cu impresia că, în afară de prioritatea acordată imaginii, prin care, în locul interesului naţional, s-au urmărit gesturile binevoitoare ale celor puternici din UE, aceste strategii au fost dictate și de ambiţiile personale ale liderilor PO (partidul liberal al premierului Tusk, NT). Visurile lui Sikorski la funcţia de şef al NATO au fost prezentate ca rațiune de stat poloneză. Chiar şi susţinătorii lui Tusk vorbesc despre aspiraţiile lui “europene”. Astfel de cariere sunt posibile numai cu aprobarea celor mai importanți jucători europeni. Este greu de imaginat că aceasta ar fi dezinteresată.

Liderii Germaniei şi Franţei ştiu că de cetăţenii ţărilor lor le depind carierele, cei polonezi prezintă o atitudine diferită. Aceasta este și ea o cauză a modului lor diferit de a aborda suveranitatea. Iar Polonia, ca orice altă ţară, se poate dezvolta dinamic numai apelând la resursele capitalului social propriu, adică al eticii internalizate, al standardelor şi principiilor care permit membrilor comunităţii să aibă încredere unii în ceilalți. Şi doar în condiții de suveranitate poate conta pe o dezvoltare dinamică.