Proiectul eșuat al împărțirii Bucovinei pe criteriul etnic în preajma Marii Uniri și situația precară a ucrainenilor-majoritari din nordul Bucovinei, divizați artificial în 2 comunități etnice de către administrația românească.

Realitățile tabu ale perioadei interbelice

Declarațiile Președintelui Ucrainei, Volodimir Zelenski, de acum 4 ani, dau și astăzi naștere unor controverse, iar pentru unele cercuri pro-ruse și rusofile, respectivele declarații mai mult sau mai puțin nefericite sunt o ocazie numai bună de a reafirma teza propagandistică despre relațiile româno-ucrainene veșnic reci și ostile, adică identice cu relațiile româno-ruse.

În tot cazul, pentru acești indivizi, Ucraina se confundă cu Rusia, poporul ucrainean cu poporul rus, și tot ce este ucrainean e asimilat imaginarului și imperceptibilului așa-zis “Est îndepărtat”, în timp ce “Estul” însuși este, după mintea lor, doar Rusia, și nimic altceva.

De fapt, fără să ignorăm istoriografia națională autentică, care tratează științific, fără romantisme și imparțial problemele de istorie contemporană ale românilor și României, trebuie punctate câteva elemente care ne scapă grav atunci când analizăm contextul istoric de la 1918 și modul în care am reușit să întrupăm întreaga Bucovină.

În primul rând, trebuie combătute falsurile istoriografiei ceaușiste, naționalist-șovine și rezivioniste post-comuniste: 1. NU, ucrainenii NU au venit în partea de nord a Bucovinei (nordul Bucovinei sau Bucovina de Nord) odată cu ocupația sovietică, adică rusească, din 1940 și 1944. 2. NU, ucrainenii NU au devenit majoritari în nordul Bucovinei abia după ocupația sovietică din aceeași ani. 3. Și NU, ucrainenii NU au fost colonizați în nordul Bucovinei de către Austro-Ungari sau de către altcineva așa cum încearcă să speculeze Traian D. Lazăr în studiul său, “Unificarea României după 1918”. Speculația respectivă nu este doar un fals istoric, ci și o aberație, Austro-Ungaria neavând niciun interes politic ori demografic să colonizeze ucraineni în nordul Bucovinei, așa cum a făcut, de exemplu, Imperiul Rus în Basarabia, aducând tot soiul de alogeni. Migrația ucrainenilor în ținutul Bucovinei a fost una pur naturală și pe etape.

Conform mai multor istorici, etnogravi și etnologi originari din nordul Bucovinei, partea nordică a ținutului a început să fie locuită majoritar de etnici ucraineni încă în secolul al XIX. În 1918, adică în anul Marii Uniri, ucrainenii erau populația majoritară compactă în nordul Bucovinei, în timp ce sudul Bucovinei cu Suceava, Vatra Dornei, Rădăuți și alte localități pe care le știm foarte bine, era partea locuită majoritar de români.

Atunci s-a pus problema împărțirii ținutului în două părți, pe baza criteriului etnic: România s-ar fi reunit nu la Cernăuți, ci la Suceava cu sudul Bucovinei, în timp ce Ucraina de atunci (Republica Populară Ucraineană și Republica Populară a Ucrainei Occidentale, anii de viață 1918-1921 pentru prima, și 1918-1919 pentru cea de-a doua formațiune statală), ar fi făcut Unirea cu nordul Bucovinei populat majoritar de ucraineni.

Ucrainenii au fondat, la Cernăuți, Rada Națională Ucraineană, în timp ce românii au pus bazele Consiliului Național Român al Bucovinei, dar nu la Suceava unde erau majoritari, ci la Cernăuți, acolo unde erau în minoritate față de ucraineni. Cel puțin doi reprezentanți de vază ai românilor din Bucovina, Aurel Onciu (originar din sudul Bucovinei) și Nikolai Vasilco (de origine româno-ucraineană, din nordul Bucovinei, care a susținut apoi autoritățile ucrainene) susțineau necesitatea împărțirii Bucovinei în două părți, după criteriul sus-amintit. Reprezentanții comunității evreiești, care alcătuiau cea mai numeroasă comunitate etnică din orașul Cernăuți, s-au oferit să fie mediatori între români și ucraineni.

În timpul discuțiilor și disputelor româno-ucrainene în jurul viitorului Bucovinei după destrămarea Austro-Ungariei, Aurel Onciu i-a prezentat lui Josef Ezdorf, ultimul guvernator austriac al ținutului, un proiect de împărțire a Bucovinei, unul care ar coincide, de fapt, ca o ironie a sorții, cu actuala graniță bucovineană româno-ucraineană. Proiectul era susținut și avizat de Mikola Corduba și de alți lideri ucraineni și nord-bucovineni.

Adunarea națională din 3 noiembrie 1918, de la Cernăuți, a demonstrat clar orientarea populației majoritar ucrainene, și nu doar, din nordul Bucovinei, că își dorea să se unească cu Ucraina, în timp ce unioniștii români din această parte de ținut își manifestau protestul față de o posibilă împărțire a ținutului istoric românesc și cereau reîntregirea fără nici un fel de partajări, cu România, aflându-se în solidaritate cu românii-majoritari din sudul Bucovinei.

Neînțelegerile dintre români și ucraineni au dus nu doar la dispute verbale, ci și la o adevărată anarhie în partea ucraineană a Bucovinei, deci și la Cernăuți, provocând un haos generalizat. Ucrainenii au încercat să păstreze ordinea la Cernăuți și în alte centre nord-bucovinene, în timp ce conflictele dintre reprezentanți și militari locali ucraineni și români nu încetau.

Chiar și așa, transferul de putere în ținut, de la austrieci la români și ucraineni, a decurs fără probleme peste tot, cu excepția poliției, unde directorul Erast Tarangul, român din sudul Bucovinei, a protestat. După lungi dispute în cadrul Dietei Regionale a Bucovinei, puterea a fost transferată liderului ucrainenilor, Omelian Popowicz, rutean cu origini poloneze și lui Aurel Onciul, liderul românilor. Cei doi s-au proclamat (Aurel Onciu a făcut-o unilateral, fără să se consulte cu Flondor și alți lideri români), în limba română și limba ucraineană, drept “comisari” ai Bucovinei.

Toate deciziile luate de ucraineni în nordul Bucovinei se bucurau de consultarea și sprijinul Kyivului și Lvovului. Totuși, potrivit lui M. Korduba, poziția autorităților ucrainene era destul de precară pe plan internațional, deoarece comunitatea ucraineană nu era recunoscută ca participant la procesul politic, iar toate jocurile diplomatice se desfășurau nu fără participarea misiunii diplomatice franceze din Iași, capitala provizorie de atunci a României.

Politicienii români din Bucovina au profitat de contextul internațional, stabilind relații strânse cu Regatul României. În special, la 2 noiembrie 1918 Consiliul Național Român din Bucovina a trimis Ministerului Afacerilor Externe al României un apel aprobat de constituanta română. Românii bucovineni informau Iașiul despre înființarea consiliului românesc din Bucovina și dorința de unire cu România.

O mișcare de solidaritate a românilor a avut loc în sudul Bucovinei, iar la 3 noiembrie 1918, la primăria din Câmpulung a avut loc o adunare la care au participat numeroși români. Tot aici s-a decis crearea unei gărzi civile care să protejeze orașul și s-a făcut apel la unirea pentru totdeauna și fără condiții a districtului Câmpulung cu patria-mamă România. De asemenea, s-a cerut intrarea imediată a armatei române. Apelul a fost trimis în județul Fălticeni împreună cu locotenentul R. Traian și profesorul Catrenciuc.

Invitația făcută trupelor Armatei Regale Române de către membrii Consiliului Național Român a schimbat semnificativ situația. În ciuda protestelor Consiliului Național Ucrainean, unități ale Diviziei a VIII-a au intervenit în nordul Bucovinei, iar unitățile de voluntari ucraineni și oficialii guvernamentali ucraineni au fost nevoiți să se retragă. La 10 noiembrie, controlul orașului Cernăuți a trecut în mâinile jandarmeriei austriece și ale patrulelor de voluntari români.

În aceeași zi, în clădirea Dietei provinciale, N. Flondor, însoțit de 20 de ofițeri români, a anunțat preluarea puterii de către Iancu Flondor. De fapt, data de 10 noiembrie 1918 este considerată de istoriografia română ca fiind începutul activității guvernului Bucovinei în cadrul Consiliului Național Român. În această perioadă, Consiliul Național Român nu a votat nicio lege, iar regiunea a fost guvernată prin acte guvernamentale și pe baza legilor austriece. Autoritățile ucrainene și-au mutat activitățile la Chițmani, la 22 km distanță de orașul Cernăuți. Dar nu pentru mult timp, căci intrarea trupelor române pe întreg teritoriul Bucovinei, deci și în partea ucraineană sau de nord, a întrerupt activitățile și ultimei rămășițe de autoritate ucraineană în ținut. A urmat stabilirea controlului Consiliului Național Român asupra întregii regiuni și votul din 28 noiembrie de reunire cu România.

Conform istoricei și cercetătoarei de la Cernăuți, Anna Skoreyko, avantajul României a fost că avea o mașină de stat, o armată și arme. Ucrainenii nu aveau armată și nici autorități de stat foarte bine puse la punct. Din acest punct de vedere, ucrainenii din nordul Bucovinei au pierdut lupta a priori.

Cuvintele lui Zelenski doar reflectă condiția precară a ucrainenilor-majoritari din nordul Bucovinei în perioada interbelică, în cei 22 ani de administrație românească. Adevăruri inconfortabile

Cercetând care a fost condiția ucrainenilor din nordul Bucovinei în perioada interbelică, Anna Skoreyko concluzionează că statul român, deși erau majoritari, i-a ignorat pe ucraineni ca comunitate etnică, lăsându-i adesea fără posibilitatea și susținerea de a-și conserva propria identitate, a studia limba ucraineană etc. Cu cehii nord-bucovineni, care erau câteva sute, s-au purtat negocieri, iar cu polonezii, germanii și evreii nord-bucovineni s-au purtat de asemenea negocieri de înțelegere. Dar ucrainenii au fost excluși din start din dialogul politic cu autoritățile române nou instalate.

Unii politicieni și lideri ucraineni nord-bucovineni au părăsit România – Smal-Stotsky, Semak, Vasylko. Exista pericolul ca ei să fie arestați. Trebuie spus însă că autoritățile române au dus o politică tipică tuturor statelor europene la acea vreme față de reprezentanții naționalităților străine, și anume o politică de formare și afirmare a statului național. În acest sens, România nu se prea diferenția de Cehoslovacia, Iugoslavia, sau chiar Germania.

Ucrainenii au fost încurajați de ideea creării unei Ucraine mari. “Când statul ucrainean a fost lichidat de către bolșevici în 1921, toți ucrainenii au înțeles că lupta trebuie să continue. La urma urmei, cum ar putea o națiune atât de mare, de aproape 35 de milioane de oameni, să rămână fără propriul stat?”, se întreabă istorica Anna Skoreyko.

“În 1940, pe 28 iunie, trupele sovietice au intrat în nordul Bucovinei pentru a-i “elibera pe ucraineni de români”. Ucrainenii nord-bucovineni nu i-au cerut însă niciodată acest lucru lui Stalin. Au vrut să fie împreună într-un singur stat. Dar a existat o manipulare din partea lui Stalin. El a folosit această dorință de reunire a ucrainenilor pentru jocurile sale geopolitice. În 1940, rușii au intrat în nordul Bucovinei venind cu limba rusă, cu o politică nerușinată, dură față de populația locală. Cam ceea ce face Putin acum – pe cine și de cine el “eliberează” ?”, explică istorica ucraineană.

Conform cercetărilor istoricului Teofil Rendiuc, autoritățile românești interbelice au eliminat sistemul ucrainean de școli primare, gimnazii și licee din nordul Bucovinei care a existat în timpul Imperiului Austro-Ungar, acestea fiind înlocuite doar cu instituții de învățământ românești. De asemenea, ucrainenii au fost privați de posibilitatea de a studia, în limba lor maternă, la vestita și impozanta Universitate din Cernăuți, construită pe timpul Austro-Ungariei.  Astfel, prin decretul-lege al Regelui Ferdinand I al României nr. 4091 din 23 septembrie 1919, Universitatea din Cernăuți a fost declarată universitate română începând cu data de 1 octombrie a aceluiași an.

Primul său rector a devenit cunoscutul istoric, cărturar, profesor și unionist Ion Nistor. Totuși, dincolo de notorietatea și contribuția sa incontestabilă la dezvoltarea culturii și istoriei noastre naționale, profesorul Ion Nistor nu s-a dovedit a fi foarte incluziv ca rector, astfel că de la acea dată, la Universitatea din Cernăuți a fost introdus învățământul exclusiv în limba română și numai vorbitorii nativi de limba română puteau deveni studenți. Această modificare a fost văzută ca un adevărat act de discriminare și sfidare față de tinerii ucraineni care nu cunoșteau limba română, și care trebuiau, în acest caz, să o învețe foarte rapid dacă își doreau să aibă o diplomă de studii superioare.

Ca urmare, numărul studenților de origine ucraineană a scăzut dramatic, așa cum reiese din următoarele date. În primii ani ai administrației românești, studenții de origine ucraineană practic nu au studiat la universitate, iar în anul universitar 1933-1934, ponderea lor, în primul rând din cauza necesității studierii obligatorii a limbii române, a fost de doar 4,8%, adică 155 de persoane din totalul de 3.207 studenți, în timp ce studenții români, unii veniți din sudul Bucovinei și alte colțuri ale țării, reprezentau 66,4%. În anul universitar 1934-1935, au existat 138 de studenți ucraineni, iar în 1938-1939, numărul lor era de 53 studenți, adică 2,9%, în timp ce românii reprezentau 83,4% din cei 2.630 de studenți. În opinia istoricului Teofil Rendiuc, faptul că, în 1923, Catedra de studii ucrainene (ucrainistica), care funcționase în timpul Austro-Ungariei, a fost desființată este, de asemenea, o dovadă a românizării complete a acestei instituții de învățământ superior de nivel european, cândva prestigioasă.

În plus, încă din anul 1920, 84 de școli ucrainene au fost închise în nordul Bucovinei, iar până în 1927 nu mai existau deloc școli ucrainene. Gimnaziile ucrainene au fost, de asemenea, închise în Cernăuți, Chițmani, Vijnița. Profesorii ucraineni au fost forțați să meargă la cursuri de limbă română, iar cei care refuzau, erau dați afară și trimiși să lucreze în satele românești îndepărtate ale vechiului regat. Autorul și istoricul român Daniel Grenciuc, în studiile sale monografice, subliniază că autoritățile românești au divizat ucrainenii în 2 națiuni diferite – huțulii, deși subgrup etnic ucrainean, vorbitori de limbă ucraineană, au fost considerați o populație aparte și ucrainenii.

Acest lucru avea menirea să influențeze etnosul ucrainean și statistica demografică, atât cât se putea, în favoarea românilor. Mai mult, autoritățile românești au încurajat colonizarea elementului românesc în nordul Bucovinei, la fel cum s-a întâmplat în Dobrogea, și parțial, în Balcicul bulgăresc.

Ca urmare a acestor stări a lucrurilor, liderii de opinie ucraineni adresau organizațiilor și instituțiilor internaționale pentru drepturile omului și ale minorităților o serie de scrisori prin care atrăgeau atenția asupra condiției ucrainenilor din nordul Bucovinei. Astfel, într-un memorandum, autorii arătau că cel puțin 320 de mii de ucraineni trăiau compact pe teritoriul Bucovinei de Nord sub Imperiul Austro-Ungar și aveau 808 instituții de învățământ cu limba maternă de predare, printre care 4 licee ucrainene, 3 seminarii pedagogice, 1 școală pentru formarea specialiștilor în prelucrarea lemnului, 800 de școli primare și gimnazii și aproximativ 1000 de societăți și centre culturale. Astăzi, se arată în Memorandum, “nu mai există nicio instituție de învățământ ucraineană. Tinerilor ucraineni de religie ortodoxă greacă, care constituie majoritatea elevilor, nici măcar religia nu le este predată în ucraineană”.

În ceea ce privește numărul total al ucrainenilor din România după Primul Război Mondial, Institutul ucrainean din Berlin a apreciat că ar fi fost vorba despre 1,2 milioane de persoane, în timp ce săptămânalul de emigrație ucraineană “Tryzub”, în numerele 4-5 din 22 ianuarie 1928, scria că în România la acea dată trăiau cel puțin 1,5 milioane de ucraineni, dintre care cei mai mulți, circa 400 de mii în partea de nord a Bucovinei. Acum, preciza publicația, “nu există nicio școală ucraineană pe toate aceste meleaguri. Chiar și predarea religiei se face într-o limbă neînțeleasă de locuitori”.

Conform lui Teofil Rendiuc, întregul potențial al aparatului de propagandă de stat al României Mari, al sistemului său de învățământ, biserică, mass-media, forțele de ordine, armată etc. a avut ca scop impunerea dominației politice, psihologice, etnice și confesionale a națiunii române titulare asupra minorităților naționale, a centrului asupra regiunilor și a capitalei asupra provinciilor. De exemplu, în satele ucrainene Cerepkivka și Dobrynivka din districtul Cernăuți, un grup de preoți de origine ucraineană au ținut o slujbă religioasă în ucraineană, iar o profesoară, Yaroslava Ivariuk din satul Dykhtynets “a folosit numai ucraineana în conversațiile sale cu elevii”, fapt pentru care au fost arestați pentru așa-zisă “propagandă iredentistă”.

În loc de concluzii

Bineînțeles că invocarea, în istoriografia ucraineană, a tezei despre “ocupația românească a nordului Bucovinei” nu se referă atât la contestarea evenimentelor de la 1918, cât la condiția de facto a ucrainenilor din acea parte de ținut: condiția realmente decadentă de minoritate în cadrul României interbelice. Sigur că decât să moară din cauza Holodomorului (-urilor) sau să sfârșească în Gulagurile rusești, ori o astfel de soartă i-ar fi așteptat dacă ajungeau să facă parte, atunci, la 1918, din cadrul Republicii Populare Ucrainene anexate și bolșevizate de Moscova peste doar 3 ani, pentru ucrainenii nord-bucovineni a fost mult mai bună opțiunea de trăi în analfabetism și cu unele drepturi limitate, dar măcar fără amenințarea rusească.

Narațiunea românească din perioada interbelică că ucrainenii din nordul Bucovinei sunt “niște români care doar și-au uitat limba maternă” a devenit între timp foarte celebră (evident, în sens negativ) în istoriografia, mediul intelectual și presa ucraineană de azi, de la Cernăuți, dar totodată ea ne arată și cât de mult a evoluat România în prezent, în privința respectării drepturilor minorităților și comunităților ne-românești, comparativ cu perioada pe care noi o considerăm a fi drept ora astrală a istoriei noastre. Astăzi, România este un model european în privința respectării și asigurării drepturilor minorităților etnice, semn că, cel puțin la acest capitol, am reușit să învățăm ceva din greșelile din trecut.

În același timp, nu poți să nu vezi similitudinile dintre politica statului român interbelic, și cea dusă până nu demult de statul ucrainean contemporan față de minoritatea românească din nordul Bucovinei sau sudul Basarabiei istorice. Vorbim de o diferență între evenimente de 100 și ceva de ani. Sigur, nu putem compara cele două state, însă asemănări, chiar și de un grad mai mic, pot fi făcute. De asemenea, ca scuză pentru neglijența sau “românizarea” agresivă a minorităților din România interbelică, unii istorici au invocat faptul că statul român era înconjurat de cel puțin 2 state dușmănoase, Ungaria lui Horthy și Rusia lui Lenin/Stalin. Ca o coincidență, și Ucraina de azi e înconjurată de aceeași dușmani, unul mai temperat și mai latent, Ungaria lui Orban, și altul mai fățiș și mai agresiv, Rusia lui Putin, ultimul amenințând existența statului și națiunii ucrainene. Și România, în toată perioada interbelică, a fost hărțuită și amenințată cu dispariția de aceeași vecini, care, într-un final, într-un anumit context istoric, ne-au înșfăcat o bună parte din teritoriu (în 1940).

Acum câțiva ani, în presa de la Kyiv puteau fi auzite voci despre necesitatea ca Ucraina să accelereze procesul de “ucrainizare” a minorităților sub pretextul existenței la hotarele statului a doi dușmani: Ungaria și Rusia, care abia așteaptă să profite de slăbiciunea statului ucrainean, invadându-l.

Războiul de agresiune și ocupație al Federației Ruse pe scară largă în Ucraina a schimbat totalmente percepția politicienilor de la Kyiv în chestiunea minorităților. Astăzi, Ucraina dorește să-și perfecționeze legislația în domeniu, și a făcut mai mulți pași concreți în ultimii 2 ani în această direcție. România a ajuns un model de urmat pentru Ucraina, bunăoară în privința tratamentului aplicat minoritarilor români din nordul Bucovinei, adică în același loc în care acum mai bine de 100 de ani statul român era acuzat că încalcă drepturile comunității majoritar ucrainene. Și da, istoria este cea mai frumoasă poveste, ca să îl cităm pe un istoric contemporan celebru, dar poate fi utilă doar dacă învățăm ceva din greșelile ei!