Ce a făcut Iuliu Maniu la 22, 23 şi 24 august 1944

Volumul bilingv “Încercând imposibilul. Iuliu Maniu, britanicii şi situaţia dificilă a României în timpul războiului (1940-1944)” publicat la editura Argonaut de Prof. George Cipăianu, Prof. Dennis Deletant şi Dr. Attila Varga, a spulberat legenda că, în demersurile de scoatere a ţării din războiul alături de Hitler, ţărărniştii şi liderul lor au urmat o agendă politică fixată de la Londra sau că au profitat în vreun fel de pe urma contactelor secrete cu britanicii.

(Text actualizat în august 2021)

Trebuie să le fim recunoscători autorilor că s-au mai rărit articolele în care tot felul de neaveniţi ne spuneau cum s-a îmbogăţit Maniu din spionaj. Mai persistă, din păcate, mitul că Iuliu Maniu şi Dinu Brătianu au tratat cu uşurinţă momentele cele mai intense ale schimbărilor determinate de decizia Regelui de la 23 august 1944. Pentru a înţelege modul în care liderii partidelor istorice, în special Iuliu Maniu, au abordat pericolele grave la care era expusă ţara, ar fi utilă o privire atentă la proporţii şi priorităţi morale asupra mărturiilor legate de evenimentele din agust 1944.

**O “grămadă patetică” la 23 august 1944?**

Este surprinzător că Prof. Dennis Deletant foloseşte pentru liderii Opoziţiei termenul de „grămadă patetică” („pathetic bunch” în engleză). Cuvintele sunt aparent atribuite secretarului Regelui, Mircea Ionniţiu (23 August 1944. Amintiri şi Reflexii, Revista istorică, vol. 2, nr. 9-10 (1991), pp. 557-575).

Fraza completă a Prof. Deletant este următoarea:

„În condiţiile în care Maniu şi Pătrăşcanu nu reuşiseră să cadă de acord asupra unei liste de miniştri şi nici nu se aflau la Palat, noul guvern trebuia să fie format la faţa locului cu consilierii Regelui. Niculescu-Buzeşti, consilier la Ministerul de Externe, a fost numit Ministru de Externe, generalul Aldea a devenit Ministru de interne, iar reprezentanţii celor patru partide din BND [Blocul Naţional Democrat] – Maniu, Brătianu, Petrescu şi Păstrăşcanu – au fost numiţi miniştri de stat fără portofoliu. Ionniţiu nu era, fără îndoială, singurul care credea că, în acel moment crucial, politicienii arătau ca o grămadă patetică”.

Decizia ca reprezentanţii partidelor să fie numiţi miniştri fără portofoliu fusese luată înainte, nu ad hoc, după arestarea Antoneştilor, pentru că ar fi lipsit cineva de la Palat.

Nu a fost vorba de lipsa sau întârzierea unui acord între Maniu şi Pătrăşcanu în legătură cu noul guvern. Maniu nu voia să participe la întocmirea listei de miniştiri, pentru că opta pentru un guvern format din militari, în timp ce Pătrăşcanu voia guvern al partidelor.

Formula „grămadă patetică” nu pare să existe în textul lui Ionniţiu. Nu e obişnuită în limba română şi e greu de crezut că intra în vocabularul neaoş şi ponderat folosit de secretarul Regelui. Cea mai severă critică adusă de Ionniţiu şefilor partidelor ar fi un „Halal de politicieni”, plasat într-un context mai larg. Bănuiesc că acest „Halal de politicieni” a fost tradus din română în engleză cu „pathetic bunch” şi apoi, din nou, din engleză în română, cu „grămadă patetică”. Adică s-a tradus (inexact) o traducere (inexactă), în loc să se revină la cuvintele scrise de Ionniţiu în română, cum era mai simplu şi mai profesional. Pathetic din engleză nu are un înţeles identic cu “patetic” din română şi nici „halal de politicieni” nu este redat fidel prin „patethic bunch”, stângăcii greu de explicat la prof. Deletant, care cunoaşte atât de bine româna, încât a scris cărţi de limba română.

Prof. Deletant a citit cu siguranţă declaraţia lui Maniu de la procesul lui Ion Antonescu, în care acesta afirmă că a fost în legătură cu Palatul în după amiaza zilei de 23 august şi a aflat acelaşi lucru chiar de la Corneliu Coposu încă din 1986. În volumul istoricului Marin Pop „Corneliu Coposu sub lupa securității – declarații, corespondență, conferințe și scrieri inedite“ este redat, la pag. 209-210, un interviu în limba română, luat de Dennis Deletant lui Corneliu Coposu, la 13 august 1986, cu microfoane amplasate în casa Coposu (menţionat în Încercând Imposibilul, pag 136 şi 182). La întrebarea dacă Maniu era în Bucureşti la 23 august 1944, Coposu, „neplăcut surprins de o asemenea întrebare” (notează securistul care transcrie înregistrarea), răspunde „Cum să lipsească, când el era organizator?!” şi oferă apoi detalii asupra acţiunilor lui Maniu.

Maniu şi Brătianu nu merită să fie incluşi în vreo „grămadă patetică” şi nici Ionniţiu nu merită să fie popularizat ca purtător de cuvânt al criticilor acestora. Nu e vorba de un detaliu nesemnificativ, ci de un moment istoric de mare importanaţă, care trebuie tratat proporţional. Comuniştii şi slugile lor au violat conştiinţele a milioane de români cu minciuni despre Iuliu Maniu. Foarte mulţi nevinovaţi au murit sau au fost supuşi la tratamente inumane în anchete şi închisori, deposedaţi de bunuri şi trataţi ca paria, împreună cu familiile lor, sub pretextul că ar fi sprijint un om politic care nu şi-a îndeplinit responsabilităţile şi a trădat ţara, între altele, tratând cu uşurinţă, grăbind sau întârziind actul de la 23 august 1944. Prof. Deletant înţelege importanţa proporţiilor, însă alege o grilă morală în care eticheta de „grămadă patetică” poate fi aplicată din neglijenţă lui Maniu şi Brătianu, în timp ce anglo-americanii sunt numai „pragmatici” atunci când mint tot Estul Europei, cu ştiinţă şi voinţă, în chestiuni vitale pentru milioane de oameni, ale căror consecinţe istorice dramatice se simt şi astăzi.

Înţelegerea morală a mărturiilor despre 23 august 1944

Mărturiile legate de 23 august 1944 ne sunt oferite de cei care au avut contact nemijlocit cu evenimentele. Majoritatea au fost aruncaţi în închisoare de ruşi şi de slugile lor locale, care voiau să acapareze prestigiul acţiunii de ieşire a României din Axă şi totodată să distrugă elitele naţionale şi oamenii de caracter, aşa cum s-a procedat în toate ţările din blocul sovietic (Nu au fost arestaţi Generalul Constantin Sănătescu, care a murit prematur în 1947, şi alţi câţiva care au reuşit să fugă în Vest: Grigore Niculescu-Buzeşti, Valeriu (Rică) Georgescu, Mircea Ionniţiu, Neagu Djuvara ş.a.).

Fiecare martor relatează aspectele importante ale evenimentelor din perspectiva domeniului lui de activitate. Nicio mărturie nu este desăvârşită, dar toate trebuie să fie luate în seamă, mai ales că personalităţile din categoria liderilor participanţi la 23 august erau oameni deosebit de capabili intelectual, şi-au exersat foarte bine memoria în închisoare şi au folosit timpul petrecut acolo, între altele, pentru a înţelege evenimentele şi a-şi completa cunoştinţele pe care le aveau din propria experienţă.

Relatările militarilor se ocupă în general de situaţia armatei şi de impactul acesteia asupra situaţiei generale. Admiraţia sau dezacordul lor faţă de oamenii politici e în plan secundar, pentru că militarii aveau alte urgenţe în august 1944.

Oamenii afiliaţi partidelor şi diplomaţii ating aspectele politice, aşa cum le-a văzut fiecare. Una dintre cele mai detaliate relatări este cea a lui Ion Mocsony-Styrcea (1909-1992), fost diplomat şi mareşal al Palatului. Styrcea a avut marele merit de a fi un antihitlerist convins şi de a-i facilita Regelui contactele cu cei care se opuneau politicii nechibzuite a lui Ion Antonescu. Din păcate, nu a fost foarte curajos la Procesul PNŢ-ului. Memoriile sale au fost scrise în detenţie, sub presiunea anchetelor şi tratamentelor inumane. Styrcea a fost implicat şi în Procesul Pătrăşcanu, unde se ştie că ancheta a fost deosebit de brutală. Mărturia lui este interesantă şi importantă, dar trebuie să rămână în contextul în care a fost scrisă.

Relatările lui Styrcea trebuie să fie corelate, de pildă, cu cele ale lui Victor Rădulescu-Pogoneanu (1910-1962) sau Camil Demetrescu (1913-1992). Toţi trei au fost în mijlocul evenimentelor din jurul lui 23 august 1944, aveau vârste apropiate şi erau în relaţii prieteneşti. Pogoneanu şi Demetrescu nu au făcut nicio tranzacţie cu regimul comunist, mărturiile lor nu se bucură de publicitate şi sunt încă atacaţi sau ignoraţi de slugile politicilor istorice antiromâneşti. În decembrie 1962, la închisoarea din Râmnicu Sărat, Pogoneanu a scris cu ultimele puteri o relatare a pregătirii şi realizării actului de la 23 august 1944 (publicată integral de ILD). După 15 ani de temniţă grea, Pogoneanu era paralizat, însă a refuzat să adopte o poziţie mai „suplă” în schimbul tratamentului medical. Moartea lui a survenit în aprilie 1963, în urma ororilor regimului condus de Vişinescu. Camil Demetrescu, după (pseudo)eliberearea de la închisoarea Râmnicu Sărat, a fost trimis în domiciliu obligatoriu în Bărăgan, pe care nu i s-a permis să îl părăsească pentru a-şi mai vedea o dată tatăl muribund, nici pentru a participa la înmormântarea acestuia. Revenit la Bucureşti, a fost angajat la munca de jos. În 1975, i s-a mai intentat un proces politic şi a fost arestat pentru scurt timp. Nu i s-a permis niciodată să părăsească ţara; i s-a refuzat paşaportul chiar pentru o vizită turistică de grup în Bulgaria. Memoriile sale au apărut postum, într-un singur tiraj mic, în 2001. Pogoneanu şi Demetrescu şi-au câştigat extrem de scump meritul de a li se lua în considerare mărturiile. Cu privire la 23 august, şi ei vorbesc de elemente neprevăzute, dar iau lucrurile ca atare, considerând că improvizaţiile erau inevitabile (Camil Demetrescu) şi că nici măcar nu sunt demne de menţionat faţă de situaţia gravă în care se afla ţara (Victor Rădulescu-Pogoneanu).

În mod curios, numele lui Camil Demetrescu şi Victor Rădulescu-Pogoneanu nu apar la indicele de nume al cărţii, dar ce spun ei este confirmat în mare măsură de relatarea diplomatului şi ofiţerului englez Ivor Porter (1913-2012), care a fost prizonier în România până la 23 august 1944. Şi el îşi arată nedumerirea pentru absenţa de la Palat a liderilor politici după arestarea Antoneştilor, dar nu vine cu explicaţii simpliste sau acuzaţii.

Porter relatează (Operaţiunea Autonomus – În România pe vreme de război, Ed. Humanitas, 1991) că Maniu era de negăsit în după amiaza zilei de 23 august, remarcând că în cazul în care

„Gestapo-ul l-ar fi urmărit [pe Maniu] în acea după amiază, pentru a prinde firele vreunei insurecţii la Palat, ar fi fost grav indus în eroare”.

Diplomatul englez înţelege deci că absenţa şefului PNŢ putea fi datorată unor măsuri de siguranţă şi nu îşi formează o părere decât după ce îl întâlneşte şi vorbeşte cu el, la 24 august:

„Maniu era un bărbat îngrijit şi avea o mustaţă bine tăiată. Purta o cravată cenuşie şi un guler tare, alb şi îngust, din cele pe care le purta şi tatăl meu. Arăta mai curând a profesor şi nu-i dădeai în nici un caz cei şaptezeci şi trei de ani ai săi”.

Când, în cursul conversaţiei, Maniu l-a întrebat dacă ar fi fost posibil să fie aduşi două mii de paraşutişti în România, Porter îşi aminteşte că

„s-a auzit o explozie. Ferestrele s-au zguduit. Am fost împins cu scaun cu tot. Ministrul [Grigore Niculescu-Buzeşti] şi cu mine ne-am aplecat capetele pe masă(…) Numai Maniu a rămas nemişcat; când am ridicat capul, aştepta să-mi continui fraza… Mă întrebam dacă s-ar găsi atâţia pentru tot Orientul Mijlociu. M-a întrerupt ca să-mi spună că înţelesese. Mi-a mulţumit şi când mi-a zâmbit mi-am dat seama de ce omul acesta se bucura de sprijin atât de larg. De asemenea, părea că înţelesese pe loc punctul meu de vedere. Am realizat în acel moment că, dacă am fi reuşit să luăm legătura în decembrie trecut, dacă Chas [Lt. Col. A. G. G. De Chastelaine] ar fi stat în preajma sa, în toate aceste opt luni, lovitura de stat ar fi putut avea loc mult mai devreme.”

În sfârşit, o contribuţie importantă la cunoaşterea evenimentelor o are secretarul Regelui Mircea Ionniţiu (1921-1990). Ionniţiu era reputat pentru cumsecădenia şi spiritul său împăciuitor, dar nu îşi ascundea lipsa generală de încredere în oamenii politici.

Cu toate acestea, lui Iuliu Maniu îi face în aminitirile sale un portret detaliat, plin de profund respect (Amintiri şi Reflecţiuni, Editura Enciclopedică, 1993, pag. 169-176). Aceasta nu-l împiedică să-şi arate indignarea şi dezamăgirea pentru absenţa de la Palat a şefilor partidelor în după masa zilei de 23 august: „…mi-am zis „Halal de politicieni” (Aminitiri şi refelxiuni… pag.53). Nici în Încercând imposibilul…, nici în relatările martorilor cu vederi politice normale nu apar referinţe care să confirme că „Ionniţiu nu era, fără îndoială, singurul care credea că, în acel moment crucial, politicienii arătau ca o grămadă patetică”. Dimpotrivă, cei din jurul Regelui, mai ales Maniu, sunt aprobaţi.

După fraza de mai sus, Ionniţiu adaugă şi o precizare importantă:

„poate sunt nedrept în aprecierea mea, deoarece fiecare din ei ar fi avut o justificare valabilă care i-a împiedicat să apară pe lângă Rege în momente atât de grave pentru viitorul ţării” (Amintiri şi Reflecţiuni, Editura Enciclopedică, 1993, pag. 53).

Această justificare valabilă provenea de la o hotărâre luată de grupul din jurul Regelui, la 21 august:

”reprezentanţii partidelor politice vor căuta să se izoleze, pentru a nu atrage atenţia autorităţilor şi a serviciilor secrete prin activitate sporită, ţinând seama de iminenta acţiune” (pag. 41).

Măsura a fost aplicată pe neaşteptate, cu trei zile mai devreme, la 23 august. Ionniţiu precizează că

„cei de la Palat nu ştiam unde s-au dispersat conducătorii, întrucât nu ne-am gândit că ar fi fost nevoie să luăm legătura cu dânşii înainte de începerea acţiunii militare prevăzute pentru 26 august. După ce s-a aflat că Antoneştii vor veni la Palat, şi în urma hotărârii Regelui de a-l confrunta pe Mareşal cu privire la armistiţiu, s-a decis ca reprezentanţii partidelor politice să fie avizaţi de noile circumstanţe şi de avansarea acţiunii militare cu trei zile înainte de data hotărâtă” (pag. 60).

Aşadar, la 23 august 1944, secretarul Regelui nu avea contactele liderilor partidelor istorice şi nu putea lua legătura cu ei la nevoie. Are însă scuza că era foarte tânăr şi că fusese format să facă lucrurile bine în condiţii de normalitate, nu să îl ferească pe Regele României de două state teroriste.

Cred că trebuie să îi fim recunoscători lui Mircea Ionniţiu că a fost mereu alături de Rege şi l-a sprijinit în cele mai grele momente prin care a trecut ţara. Aminitirile pe care ni le-a lăsat au o mare valoare istorică şi morală, fiind un rod ales al calităţilor sale umane şi intelectuale incontestabile. Sunt însă de părere că mărturia lui Mircea Ionniţiu trebuie să fie citită în întregime şi în corelaţie cu alte surse (ţinând-se cont de afilierile politice, de exemplu, fanatismul şi imoralitatea lui Avram Bunaciu sau Silviu Brucan sau simpatia pentru I. Antonescu a unui Stelian Neagoe).

În orice caz, avem informaţia documentată că la 23 august 1944, pe la ora 17, preşedintele PNŢ a fost în contact cu Palatul Regal şi că s-a dus acolo în zorii zilei de 24 august, după cum i s-a cerut. Într-o declaraţie depusă în cadrul procesului lui Ion Antonescu, Iuliu Maniu a afirmat următoarele:

„…Despre arestarea mareşalului Antonescu am fost informat deodată cu ceilalţi conducători ai partidelor din Blocul Democratic imediat după săvârşirea ei, adică în ziua de 23 august 1944, la orele 17.30, prin dl. dr. Aurel Leucuţia, de către dl. mareşal al Palatului Mocioni Stârcea, într-un apartament al locuinţei d-lui A. Leucuţia unde se aflau, în acel moment, reprezentanţii Blocului Democratic în frunte cu dl. Pătrăşcanu şi Titel Petrescu, care aşteptau rezultatul loviturii de stat şi chemarea la Palat.”

(ILD publică spearat textul întreg al declaraţiei de mai sus, împreună cu telegrama diplomatului american lui Burton Y. Berry, care menţionează intenţia ruşilor de a-l compromite pe Iuliu Maniu în timpul procesului lui Ion Antonescu.)

Consemnul de dispersare

Consemnul de dispersare e menţionat de mai multe ori şi de Corneliu Coposu în jurnalul său. De altfel, e obişnuită măsura ca liderii unei naţiuni să se pună la adăpost, separat, atunci când se anticipează un risc important pentru ei. (S-a procedat astfel şi în SUA, la 11 septembrie 2001 şi în timpul atacurilor Antifa şi BLM din 2020.) În august 1944, Brătianu s-a dus la moşia de la Florica, Maniu a stat la prieteni, la Bucureşti, şi Regele a plecat la Dobriţa, în Oltenia. E cât se poate de evident că prudenţa era oligatorie şi nu înţeleg de ce unora li se pare că prezenţa Gestapoului la Bucureşti putea fi tratată cu uşurinţă.

Mircea Ionniţiu spune că, datorită riscurilor, la reuniunile pregătitoare de la Palat

„nu exista protocol. Cine avea ceva de spus îşi spunea părerea, aşteptând să termine cel care vorbea. Cu toate că eram secretarul Regelui nu ţineam notiţe (…) ne era teamă ca orice document, însemnare, notiţă să fie descoperită de unul din agenţii Siguranţei sau Gestapoului care mişunau în jurul nostru” (Amintiri şi Reflexiuni…, pag. 69).

Aşadar, nemţii înţelegeau că pierd războiul şi „mişunau” în jurul celor de care se temeau cel mai mult. Cu toate acestea, nu au putut preveni schimbarea politică în Româna. Dificultăţile de comunicare au fost datorate numai caracterului clandestin al acţiunii şi, din 24 august, bombardamentelor germane. Maniu, Brătienii şi Barbu Ştirbey au lucrat bine împreună deşi în trecut fuseseră pe poziţii foarte diferite. Sistemul de cifrare folosit de grupul de la Ministerul Afacerilor Străine nu a fost spart niciodată de nemţi. Prin grija ing. Dan Brătianu, directorul Societăţii de Telefoane din Bucureşti, şi a colegului său, ing. Andrei Chrissogelos, precum şi cu colaborarea activă a Col. Traian Borcescu de la Serviciul Special de Informaţii (SSI), au fost tăiate comunicaţiile nemţilor (şi ale potenţialilor colaboraţionişti). Restul telefoanelor din Bucureşti au funcţionat până la bombardamente, astfel că Societatea de Telefoane a contribuit substanţial la succesul întregii acţiuni.

Era (poate!) util ca în după amiaza de 23 august să fi fost mai mulţi sfătuitori pe lângă Rege, dar s-a optat pentru precauţie. În cazul în care trebuia să se recurgă la arestarea Mareşalului, se ştia că ar fi urmat o ripostă a nemţilor şi a eventualilor sprijinitori ai lui Antonescu. (Ar fi fost foarte neinspirat ca în tensiunea de atunci, dintr-o stângăcie de moment, Killinger sau Gerstenberg să dea de Maniu sau de Brătianu la Palat în seara zilei de 23 august.) Generalul Sănătescu şi alţi lideri militari cronsiderau că şansele de izbândă ale românilor erau îndoielnice. Până la 26 august, situaţia se putea întoarce oricând în favoarea nemţilor şi totul se termina cu arestarea Regelui şi a celor din jurul său. Nu era cazul să se faciliteze şi arestarea lui Maniu şi a lui Brătianu.

Formarea noului guvern

În ce priveşte lista noului guvern, nu a existat nicio ezitare. Maniu şi Brătianu considerau că era oportun un guvern militar, deoarece armistiţiul e un act militar şi militarii pot accepta concesii teritoriale, care erau de acum inevitabile şi pe care oamenii politici nu ar fi trebuit să le accepte. Aşadar, prezenţa PNŢ şi PNL în guvern ar fi fost oricum slabă. Ruşii erau deja ostili PNŢ-ului şi Maniu nu ar fi fost indicat să negocieze cu ei, opoziţia sa la cedarea Basarabiei şi a Bucovinei de Nord fiind notorie.

E arhicunoscut că Maniu nu îşi schimba uşor deciziile şi că era foarte scrupulos cu formalităţile. El refuzase conducerea guvernului şi spusese ce crede despre întocmirea listei. Prin urmare, a considerat că nominalizările vor fi făcute de cel care urma să îşi asume această răspundere, conform uzanţelor. Cu toate acestea, Maniu a luat asupra sa decizii grele, de exemplu atunci când a insistat ca Bucureştiul să fie apărat de nemţi cu orice preţ, în ciuda avizului militarilor (v. Declaraţia lui V. R.-Pogoneanu din 2 decembrie 1962). Camil Demetrescu (Note – Relatări, Editura Enciclopedică, 2001) subliniază locul aparte pe care îl avea preşedintele PNŢ în Guvernul Sănătescu şi remarcă modul său

„de a conduce cu autoritate. Mi-am dat seama de acest lucru, în consiliile de miniştri la care am asistat ca secretar, când Generalul Sănătescu le conducea, prin delegaţie, aş zice, urmând sugestiile impuse de Maniu printr-o autoritate formal politicoasă la extrem („Rog respectuos pe domnul prim-ministru să…”)”.

Şi Mircea Ionniţiu aminteşte că Maniu şi Brătianu doreau ca noul guvern să fie alcătuit din militari/tehnicieni, pentru că

„socoteau că aceştia pot să execute cu mai mare folos măsurile detaliate pe care trebuia să le elaboreze noul guvern. Bănuiala mea era atunci, ca şi acum, că Maniu era convins că schimbarea direcţiei politice externe fusese aprobată de partide prin declaraţia semnată la 20 iunie [la constituirea BND], că restul chestiunilor ca încetarea ostilităţilor şi semnarea armistiţiului erau de competenţa militarilor şi tehnicienilor. Lucreţiu Pătrăşcanu şi Titel Petrescu erau amândoi de acord că însemnătatea viitoarelor acţiuni era aşa mare încât partidele politice nu numai că trebuiau să şi le însuşească, dar trebuiau să arate ţării sprijinul lor necondiţionat” (Amintiri şi Reflexiuni…, pag. 41).

Cât despre modul în care a ajuns prim ministru Gen. Sănătescu, acesta era apreciat atât de Mareşal, care îl acceptase lângă Rege (*), cât şi de Opoziţie şi ar fi primit o funcţie importantă indiferent cum se făcea schimbarea, cu sau fără Ion Antonescu. Ce contează cel mai mult este că Guvernul Sănătescu şi-a îndeplinit responsabilităţile în ciuda unor dificultăţi imense. Gen. Sănătescu a fost un premier foarte onorabil şi miniştrii săi s-au dovedit competenţi şi patrioţi, iar când au fost aruncaţi în închisoare, şi-au îndeplinit cu curaj şi statornicie angajamentele morale faţă de Coroană, căştigând admiraţia camarazilor de suferinţă şi uneori chiar pe cea a torţionarilor. Militarii şi istoricii din timpul comunismului i-au respectat şi au avut încredere în cuvântul lor.

În scurta revenire la normalitate după 23 august, ţara a fost unită şi instituţiile au funcţionat, ceea ce a întârziat sovietizarea. Fără Guvernul Constantin Sănătescu, dezastrul ar fi fost mai rapid şi rezistenţa anticomunistă mai puţin puternică, lucru recunoscut chiar liderul comunist Gheorghe Apostol, care a povestit că

„Ana [Pauker] a făcut mare scandal când a sosit în țară: „De ce s-a realizat 23 august? Fără el, țara ar fi fost ocupată de trupele sovietice, s-ar fi instaurat dictatura proletariatului de la început, nu s-ar fi dat timp de respirație burgheziei!””.

Lucreţiu Pătrăşcanu a plătit chiar cu viaţa faptul că a încurcat socotelile lui Stalin permiţând acel „timp de respiraţie burgheziei”.

Soluţia lui Maniu şi Brătianu a fost foarte înţeleaptă, nicidecum o “eroare tactică“, aşa cum crede prof. Deletant. E infantil să ne închipuim că dacă Maniu ar fi preluat guvernul, comuniştii ar fi fost mai blânzi cu el sau cu ţara. Poate Pătrăşcanu şi Petrescu nu înţelegeau în acel moment (şi mulţi nu înţeleg nici acum) că atunci PCdR cerea ca ieşirea din Axă să fie spijinită politic necondiţionat, intenţia sa nu era o colaborare strânsă în sensul din politica europeană, ci ca la ruşi: supunere sau eliminare. S-a procedat astfel, aproape fără variaţii, în tot Estul Europei: comuniştii cereau guvern „de largă concentrare democratică”, apoi sabotau toată activitatea cu spijinul trupelor de ocupaţie şi îi acuzau de sabotaj pe ceilalţi, găseau pretexte să elimine partidele democrate şi să îi ucidă pe liderii şi simpatizanţii acestora, generalizau teroarea şi, eventual, prezentau totul ca un mare progres care cere sacrificii. Aliaţii vestici acceptau toate minciunile şi crimele sau protestau pur formal. (Deşi Beneş a lucrat cu comuniştii, liderii partidului său au fost reprimaţi cu sălbăticie) . Sovieticii erau împotriva lui Maniu mult înainte de 23 august 1944. Maniu nu a fost prigonit pentru vreo eroare anume, ci pentru că avea autoritatea morală să se opună semnificativ schimbării radicale pe care o plănuiau comuniştii Acest lucru însă nu poate fi înţeles de cei care cred că principiile morale sunt elastice.

După arestarea Antoneştilor: emoţii imense, incertitudini şi colaborare

Ieşirea României din Axă a fost pregătită cât s-a putut mai bine, la adăpost de ochii nemţilor, prin decizii politice, demersuri diplomatice şi măsuri pentru a asigura pe cât se putea apărarea Capitalei, controlul comunicaţiilor, etc. Cu toate acestea, era imposibil să se prezică toate situaţiile, să se elimine toate riscurile şi mai ales să se evite drama naţională. Şansele de succes au fost foarte reduse. Datorită organizării acţiunii, solidarităţii militarilor şi populaţiei civile cu Regele, şi nu în ultimul rând ajutorului Providenţei, acţiunea a reuşit “în singura clipă posibilă”, cum spunea Victor Rădulescu-Pogoneanu.

Cei care au fost în miezul evenimentelor la 23 august 1944 vorbesc de trăiri intense şi de strădania tuturor de a face faţă povocărilor. Diplomatul Camil Demetrescu menţionează că

„(…) fiecare vorbea cu fiecare şi-i atrăgeau atenţia Regelui, lui Sănătescu – foarte calm – sau între ei înşişi, asupra atâtor foarte serioase probleme(…) aspectul general natural cuprindea şi o notă de dezordine. Nu putea fi altfel. Era firesc să se improvizeze.”

Un alt diplomat, Emil Lăzărescu, aminteşte că emoţia era „deosebit de profundă”, momentul fiind dominat de personalitatea lui Mihai I –

„intră Regele: impresie extraordinară: calm, siguranţă”,

ceea ce confirmă şi Camil Demetrescu:

„Impresia pe care mi-a făcut-o Regele a fost mai bună decât cea curentă în saloane. Siluetă, înalt, frumos şi mai cu seamă prezentabil, natural la culme, atitudine de atenţie încordată, asculta sfaturi şi punea întrebări cu rost. Părea a fi depăşit cunoscuta timiditate, aproape maladivă, a marelui său bunic”.

Demetrescu observă că:

„atmosfera era încărcată de seriozitate şi tensiune. Toţi erau preocupaţi. Nu am văzut pe nimeni mai agitat”

şi adaugă cu umorul său inconfundabil:

„ca să găsesc neapărat pe unul şi de tipul acesta, mi-aş reaminti de Ionel [Mocsony-Styrcea]!”

C. Coposu aminteşte şi o mică anecdotă în legătură cu dispoziţia din acele ore a lui Mocsony-Styrcea: în dimineaţa zilei de 24 august, când preşedintele PNŢ a intrat în Palat, Styrcea i-a exprimat „omagii lui Maniu şi felicitări”, după care a adaugat, către Coposu, „surâzând triumfător „L-am doborât!””. Se referea la Ion Antonescu, din cauza căruia pierduse postul de mareşal al Palatului (a se vedea (*)).

Ce a făcut Iuliu Maniu când Regele a hotărât ieşirea României din Axă

De fapt, atmosfera de tensiune a fost prezentă şi înainte de 23 august. Ion Antonescu, care luase de unul singur câteva decizii istorice ce se dovediseră catastrofale, acum înţelegea că ţara trebuie să iasă din Axă, însă considera că vieţile a mii oameni au o valoare mai mică decât cuvântul său de militar, dat unui criminal nebun, şi încă nu îşi stăpânea firea ca să lucreze cu Opoziţia într-un moment atât de grav pentru ţară. Situaţia de pe front era dezastroasă. Nefiind germanofili, toţi românii aşteptau cu nerăbdare o schimbare. În plus, pentru grupul din jurul Regelui, lucrurile s-au precipitat când s-a aflat că Mareşalul urma să plece pe front la 26 august, data la care se planificase iniţial anunţarea schimbării politicii României.

În jurnalul său, Corneliu Coposu expune foarte în detaliu acţiunile lui Iuliu Maniu. Multe dintre aceste informaţii lui sunt confirmate şi de alte mărturii, poate mai puţin detaliate. Coposu avea o memorie impresionantă, a fost prezent la o parte din discuţiile purtate de Maniu şi a avut posibilitatea să îşi verifice informaţiile cu oameni politici, diplomaţi, militari etc., care au cunoscut foarte bine desfăşurarea evenimentelor, pe care i-a întâlnit după 23 august, în închisoare sau în domiciliu obligatoriu, precum şi în contactele prieteneşti cu aceştia de după 1964 (diplomaţi din MAS, precum Camil Demetrescu şi Emil Oprişan, ing. Radu Niculescu-Buzeşti, fratele lui Grigore Niculescu-Buzeşti, av. Victor Anca etc.).

Aşadar iată, foarte pe scurt, câteva momente din activitatea lui Iuliu Maniu la 22 august 1944, din consemnările lui C. Coposu:

În prima parte a zilei, Maniu primeşte numeroase vizite ale liderilor PNŢ din Bucureşti şi se interesează de capacităţile ţărăniştilor de a asigura o anumită rezistenţă armată împotriva celor care ar fi încercat să zădărnicească decizia României de a părăsi Axa;
Discută cu Ion Mihalache despre întâlnirea cu Ion Antonescu programată a doua zi. Ideile principale ale mesajului ce urma să fie transmis sunt următoarele:
– Mareşalul trebuie să facă armistiţiul, pentru că războiul e detestat şi hitleriştii sunt urâţi de moarte de popor;
– alianţa cu nemţii este împotriva intereselor ţării;
– nemţii nu şi-au respectat angajamentele, înfrângerea lor e certă şi acum distrug ce a rămas din armata noastră pentru a-şi acoperi retragerea;
– există pericolul ca teritoriul naţional să devină teatru de război între ruşi şi nemţi, iar distrugerile vor fi imense;
– existenţa naţională e în joc;
– pe front este dezastru;
– Mareşalul are obligaţia patriotică de a salva ce se mai poate salva, altfel va fi socotit trădător;
– În cazul în care Mareşalul face o criză de orgoliu, să fie lăsat să „îşi consume nervii în peroraţii şi apoi [Mihalache] să reia cu tenacitate şi calm, ofensiva” (C. Coposu).
Seara, Maniu discută cu Grigore Niculescu-Buzeşti şansele de ieşire din războiul alături de Hitler, cu şi fără participarea lui I. Antonescu. Maniu refuză să preia conducerea noului guvern.
Maniu şi Gr. N.-Buzeşti merg la Palat. Sănătescu, Regele, Pătrăşcanu şi Titel Petrescu doresc şi ei ca Maniu să conducă guvernul. Maniu propune ca partidele din Blocul Naţional Democrat să fie reprezentate în guvern de miniştri fără protofolii, care vor constitui „garanţia politică a guvernului de militari pentru opinia publică din ţară şi din străinătate” (C. Coposu).

Ce a făcut Iuliu Maniu la 23 august 1944

Dimineaţa devreme sosesc la Maniu Gen. C. Sănătescu și (pe atunci) Col. D. Dămăceanu. Vor să încerce încă o dată să îl convingă pe Maniu să preia conducerea noului guvern. Maniu refuză calm şi reia motivele amintite mai sus.
Maniu pleacă la Dinu Brătianu, în Calea Dorobanţi, unde vine şi Titel Petrescu. Soseşte şi Gheorghe Brătianu de la Snagov. Acesta relatează că Ion Antonescu înţelege că ţara trebuie să iasă din război, dar are câteva condiţii:
– Partidele de opoziţie sau măcar Maniu şi Brătianu să îşi asume în scris răspunderea istorică şi politică a armistiţiului;
– Să i se dea mână liberă pentru a alege el [Mareşalul] momentul cel mai bun pentru tratarea armistiţiului, în orice caz după restabilirea frontului şi oprirea ofensivei sovietice;
– Să aibă posibilitatea de a obţine în prealabil asentimentul nemţilor pentru ieşirea României din război.
Gh. Brătianu relatează şi că I. Antonescu e convins că sovieticii vor oferi condiţii bune de armistiţiu, pentru că le vom asigura o înaintare spectaculoasă, fără pierderi, de 3000 km;
Maniu, Brătianu şi Titel Petrescu sunt de acord cu punctul I, adică acceptă asumarea în scris a răspunderii armistiţiului, dar nu şi punctele II şi III. Gh. Brătianu revine imediat la Mareşal, fără documentul semnat, nu pentru că cei trei ar fi ezitat să îşi asume răspunderea, ci pentru că era important ca I. Antonescu să nu aibă timp să îi prevină pe nemţi.
După ora 12, Maniu se întâlneşte cu L. Pătrăşcanu însoţit de Constantin Agiu. Pătrăşcanu, Agiu şi Titel Petrescu insistă şi ei ca Maniu să-şi asume conducerea guvernului. Maniu refuză. Comuniştii cer trei ministere în noul guvern. Cei de faţă se despart stabilind să reia discuţiile în aceeiaşi seară.
La ora 14, soseşte Mihalache, nemulţumit de discuţia cu Antonescu, care declarase că îşi “rezervă libertatea şi dreptul de a aprecia singur cel mai favorabil moment şi nu se arată dispus să primească sfaturi de la oameni care nu cunosc tactica militară şi harta frontului” (C. Coposu).
La ora 15, vine şi de la Gh. Brătianu informaţia că Mareşalul nu mai acceptă niciun amestec în treburile pe care le consideră de competenţa lui. Dinu Brătianu pleacă spre Piteşti (Florica) şi lasă ca persoană de contact pe C. (Bebe) Brătianu.
Ora 15.30, Maniu îi relatează lui Buzeşti cele de mai sus; spune că Ion Antonescu nu trebuie să îi informeze pe nemţi despre intenţiile României. Buzeşti este de acord. Maniu acceptă ca Regele şi Sănătescu să-i coopteze în guvern pe cei care pot fi utili, inclusiv foşti carlişti. Buzeşti trimite la Cairo telegrama prin care se cere acceptul pentru declanşarea acţiunii.
(Ora 16.00 Radio Moscova, secţia spaniolă, anunţă că cele patru partide politice democratice din România „au constituit un bloc politic a cărui menire este să ajungă la un armistiţiu cu Aliaţii”, cf. „August 1944. Repere istorice”, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1984, Florin Constantiniu, Mihail E. Ionescu, pag. 228.)
La ora 17.30, Palatul îl informează pe Maniu că Antoneştii au fost arestaţi. S-au dat dispoziţii de întrerupere a comunicaţiilor nemţilor, precum şi ale Jandarmeriei, Siguranţei şi SSI. Se transmite încă o dată „consemnul general: dispersare şi adăpostire până la limpezirea situaţiei” (C. Coposu).
Coposu informează pe cei de la Palat că Dinu Brătianu este plecat din Capitală, iar Pătrăşcanu şi TiteI Petrescu vor fi la orele 20 la Sabin Mănuilă în str. Schitu Măgureanu, unde au întâlnire cu Maniu roagă să li se transmită lui Titel Petrescu şi L. Pătrăşcanu că întâlnirea respectivă a devenit fără obiect şi că se vor relua discuţiile în şedinţa consiliului de miniştri.
Leucuţia propune schimbarea locuinţei în care să stea Maniu. Av. Elekeş oferă apartamentul său. Maniu şi Coposu pleacă acolo, împreună cu Nerva Elekeş, Victor Anca (**); alţi ţărănişti li se alătură ulterior.
Elekeş face legătura cu ing. Papadache (de la Telefoane) şi îi cere să transmită orice informaţie demnă de înregistrat, apoi ia legătura cu Palatul. Buzești relatează pe scurt evenimentele.
Maniu vorbeşte apoi la telefon cu Sibiul, Blajul, Baia de Arieş. I se comunică lui Buzeşti numărul de telefon la care poate fi găsit Maniu. Vizitatorii pleacă.

Ce a făcut Iuliu Maniu la 24 august 1944

Gen. Gheorghe Mihail

Ora 3. Gr. N.-Buzeşti informează telefonic despre ciocniri între trupele germane şi române. Generalul Gheorghe Mihail, noul şef al Marelui Stat Major, dispune riposta.
De Chastelain şi colonelul Niculescu duc la Ankara mesajul noului guvern. Toate misiunile diplomatice române sunt informate că România rupe legăturile cu Germania, solicită nemţilor să părăsească ţara şi doreşte să încheie armistiţiul.
Dimineaţa devreme, Maniu şi Coposu ajung la Palat, unde Gr. N.-Buzeşti le relatează cele întâmplate:
– Plecarea Regelui la Dobriţa,
– Predarea Antoneştilor de către Gen. Sănătescu gărzilor patriotice ale PCdR,
– Arestarea fără dificultăţi a oamenilor-cheie ai regimului Antonescu,
– Audienţa la Rege a lui Manfred von Killinger, ambasadorului Reich-ului la Bucureşti,
– Audienţa generalilor Gerstenberg, ataşatul Luftwaffe, şi Hansen, conducătorul misiunii militare germane.
– Propunerea lui Sănătescu ca lucrările guvernului să aibă loc la cazarma de la Bolintinul din Vale.
– Solicitarea noului ministru de externe, Gr. N.-Buzeşti, ca Aliaţii să acorde guvernului condiţiile ameliorate de armistiţiu oferite de ambasadoarea sovietică în Suedia Alexandra Kollontay.
La Palat, când era Maniu acolo, mai rămăseseră Gen. Sănătescu şi colaboratorii săi, Gr. N.-Buzeşti şi grupul de la MAS – V. R.-Pogoneanu, Camil Demetrescu, Florin Roiu, Emil Lăzărescu.
Anterior, sosiseră la Palat, direct din închisoare, ofiţerii englezi prizonieri (De Chastelain era deja în drum spre Ankara) şi echipa lui Rică Georgescu, care realizase contactele clandestine cu englezii.
C. Bebe Brătianu fusese la Palat. L. Pătrăşcanu şi TiteI Petrescu plecaseră să se pună la adăpost până la clarificarea situaţiei. Dinu Brătianu rămas la Florica.
Gen. Sănătescu îl primeşte pe Maniu şi discută teme legate de situaţia curentă:
– Maniu îl felicită pe general pentru reuşită.
– Referitor la predarea Antoneştilor, Maniu afirmă că erau în „honesta custodiae” a Regelui şi nu ar fi trebuit să fie încredinţaţi unor particulari. Noul prim-ministru răspunde că nu putea să le asigure paza, că se puteau sufoca în încăperea în care se aflau şi că exista riscul ca susţinătorii lor sau nemţii să îi elibereze, deoarece aveau această posibilitate şi ştiau că apărarea Palatului e vulnerabilă.
– Gen. Sănătescu exprimă temeri legate de un asalt german asupra Capitalei – efectivele româneşti erau puţine, iar completarea lor nu putea fi făcută mai repede de două zile. Este de părere că Palatul Regal trebuie părăsit.
Sosesc la Palat ştiri despre atacul german de la Băneasa. Buzeşti începe să redacteze declaraţia oficială de război contra Germaniei.
Se dă alarma. Gen. Sănătescu părăseşte adăpostul ca să dea instrucţiuni pentru contracararea nemţilor.
În jurul orei 14, într-o pauză între bombardamente, Maniu şi Coposu pleacă de la Palat. Ajung în cele din urmă în adăpostul Băncii Naţionale, unde îi reîntâlnesc pe Gen. Sănătescu, Gen. Aurel Aldea, membri ai noului guvern, Gr.-N. Buzeşti, V. R.-Pogoneanu, Camil Demetrescu, Florin Roiu, Emil Lăzărescu.
Rică Georgescu şi Nicolae Ţurcanu propun să fie aduşi foştii prizonieri, radiotelegrafiştii americani şi englezi, şi să li se dea aparatele ca să contacteze baza aeriană aliată de la Foggia (Sudul Italiei).

Această prezentare a activităţii lui Iuliu Maniu în zilele de 22, 23 şi 24 august rămâne foarte sumară şi nu poate înlocui consultarea în întregime a mai multor surse. Totuşi, din cele de mai sus se poate vedea că preşedintele PNŢ nu şi-a economisit eforturile. De altfel, pericolele ieşirii din războiul alături de Hitler nu se judecă doar pentru câteva zile din august 1944. Concepţia demersurilor pentru ieşirea din Axă aparţine în cea mai mare mare parte lui Maniu, care şi-a asumat riscuri încă de pe vremea când ruşii încă erau fraţi cu nemţii şi nu deveniseră, din „pragmatism”, aliaţi ai anglo-americanilor. Cine se încumetă să îl evalueze pe Iuliu Maniu, trebuie să înţeleagă principiile morale https://inliniedreapta.net/uriasa-avere-a-lui-iuliu-maniu-spiritul-blajului-si-casa-de-la-badacin/ pe care le respecta el şi modul lui de lucru.

La 23 august 1944, Iuliu Maniu şi Dinu Brătianu au făcut ceea ce stabiliseră împreună cu grupul din jurul Regelui. Împreună C. T. Petrescu, au fost de acord şi să îi dea Mareşalului acordul scris pentru ca să facă acesta ieşirea din Axă, deci nu au ezitat să îşi pună onoarea în joc şi să se expună în caz de eşec. Contactul cu Palatul a fost menţinut. Maniu a insistat să se apere Capitala, deşi militarii se îndoiau că este posibil. Cu toate că a refuzat – cu un motiv serios, conform convingerilor sale – să conducă noul guvern, preşedintele PNŢ şi-a îndeplinit responsabilităţile şi a slujit foarte bine ţara în rolul pe care şi l-a asumat. Românii au înţeles foarte bine demersurile partidelor istorice, pentru că nu sprijineau Germania şi înţeleseseră că această ţară a făcut extrem de mult rău României.

A sugera că la 23 august 1944 şefii PNŢ şi PNL au neglijat formarea noului guvern sau au lipsit pur şi simplu la apel, asemănându-se în vreun fel cu o „grămadă patetică”, este cu totul inacceptabil.

________

(*) Ion Mocsony-Stârcea şi-a atras furia Mareşalului Ion Antonescu pentru că a obţinut prin mijloce neortodoxe aprobarea lui Mihai Antonescu pentru cuvântarea Regelui de Anul Nou 1943, în care Mihai I a afirmat că România urmăreşte în război numai ce este al ei, fără să folosească formula “război sfânt”.

Camil Demetrescu relatează amănunţit (şi amuzant) tot contextul acestui episod. Discursul amintit „cuprindea, implicit, repudierea formulei şi ţelului Mareşalului, a războiului total, a războiului ideologic şi „sfânt””. După redactarea discursului, Styrcea a trebuit să ia de la M. Antonescu o viză care era obligatorie pentru orice manifestare publică a Regelui. „Inspirându-se de la un precedent, spune Demetrescu, când Ică [Mihai Antonescu] a strecurat la semnat Regelui decretul-lege privind organizarea şi funcţionarea Fundaţiilor Regale şi când făgăduielile acestuia, făcute la cererea Regelui, ca fundaţiile să nu fie instrumente de propagandă ale regimului, nu au fost respectate, Styrcea, care îndeplinea funcţiunile şi de mareşal al Curţii, fiind secretarul particular al lui Mihai, a cerut audienţă lui M. Antonescu târziu seara, speculând mai întâi faptul că acesta, care muncea mult şi era şi o fire discursivă, va fi obosit. A mai socotit şi bunăvoinţa pe care Mihai Antonescu o arăta din ce în ce mai marcat Regelui şi mamei sale. Şi, în fine, a pregătit discursul astfel scris la maşină, bineînţeles ca să înceapă şi să continue aşa cum conveniseră într-o discuţie anterioară, strecurând formula cu pricina astfel ca nici la începutul şi nici la sfârşitul discursului să nu fie aparentă. Pe de altă parte, profitând de acea oboseală şi de acea bunăvoinţă şi fiind şi Ionel un discursiv, l-a ameţit cu vorba pe vicepremier, în aşa chip că acesta a vizat documentul; cum spune francezul totul a mers „comme une lettre à la poste!” Iar în timpul ceremoniei [pronunţării discursului] de la Palat, [Styrcea] a profitat de un moment de neatenţie a Mareşalului, care s-a aşezat pe aceeaşi treaptă pe care se găsea Regele, şi l-a trimis pe maestrul de ceremonii, colonelul Ullea, să-i atragă atenţia şi să-l roage să se aşeze conform protocolului. Mareşalului atât i-a trebuit, să fie înfruntat ca să se înfurie, să refuze categoric să schimbe de treaptă şi să nu mai asculte nimic din discursurile de care atunci, ca să întrebuinţez o expresie vulgară dar potrivită, i se fâlfâia.

Killinger a venit însă peste o zi, două să protesteze, după ce i s-a atras şi lui atenţia, iar Mareşalul convins că totul pornise de la Styrcea l-a convocat imediat pentru lămuriri şi explozie în seara târzie a aceleiaşi zile la vila de la Băneasa. L-a primit cu o atitudine dură, înconjurat de nişte aghiotanţi, era prezent printre aceia col. Zaharia, erou de război, infirm de o mână şi foarte politicos. Ionel Mocsonyi-Styrcea se aştepta la o arestare chiar. Era prezent şi Mihai Antonescu. La gravele imputări ale Mareşalului, omul Regelui i-a răspuns că totul fusese făcut după regulă – Mihai Antonescu contestase cu toată energia (şi cu bună credinţă) faptul că văzuse şi mai puţin că aprobase discursul buclucaş. Când I. Mocsonyi-Styrcea i-a arătat exemplarul vizat, Ică a rămas mut, chiar mut, iar Mareşalul i-a spus, plictisit mai mult, „Iar mi-ai făcut-o, Ică!”

Urmarea directă şi imediată a acestui episod a fost un ordin de mobilizare şi trimitere pe front a „soldatului T. R. [termen redus]” Ion Mocsony-Styrcea, care ordin a fost anulat de Rege. Atunci, în continuare, s-a prezentat o echipă de la Interne să-l ridice pe Styrcea de la el de acasă, la Sos. Kiseleff. Ionel a sărit peste zidul curţii şi s-a refugiat la Palat, unde a fost găzduit de Rege şi de unde a refuzat să se ducă la Ministerul de Interne, unde a fost din nou convocat, cu asigurări liniştitoare, din partea lui Pichi Vasiliu [ministrul de interne] pe care nu le-a crezut şi i-a cerut, conform protocolului Curţii, să vină acela să-i vorbească la Palat.

Totul s-a complicat cu ameninţări directe ale lui Ion Antonescu faţă de Rege şi cuibul de agenţi anglofili de lângă el, de punere „în concediu” a Suveranului, „concediu” silit, cu intervenţia lui Ică, cu ceartă între acesta şi Mareşal şi în fine cu un fel de arbitraj al primului preşedinte al Casaţiei. Şi s-a terminat printr-un compromis: aghiotanţii regali au fost înlocuiţi cu alţii aleşi de rege. Lui Styrcea i s-a retras delegaţia de a face funcţiuni de mareşal al Curţii, mareşal a fost numit un prieten al Mareşalului Antonescu, iar şeful Casei Militare a fost numit Generalul Sănătescu care era în bune relaţii şi cu Antonescu. Pentru alegerea lui Sănătescu, Buzeşti a strâns multe informaţii din multe surse, dorind să ştie dacă e un om de încredere şi devotat Regelui. Părinţii mei fiind vechi şi buni prieteni cu soţii Sănătescu, mama din şcoală cu doamna, am putut şi eu, fiind întrebat de Buzeşti, care ştia despre aceste legături, să confirm bunele intenţii ale generalului. În fine, loan Mocsonyi-Styrcea a fost însărcinat cu funcţia de mare maestru al vânătorilor regale, tot o înaltă dregătorie de Curte, care-i asigura aceleaşi posibilităţi de a-l vedea pe Rege, ceea ce era important. Dar el a păstrat „un dinte” împotriva lui Maniu, încă şi în puşcărie, la Piteşti, unde ne-am reîntâlnit, cum că l-ar fi abandonat în final, sfătuindu-l să cedeze funcţiile de mareşal al Curţii regale, după ce tot timpul mai înainte îl susţinuse şi sfătuise să nu cedeze. Dar nici mareşalul Antonescu nu putea fi umilit şi nici rupte toate punţile cu el, pe o chestiune ajunsă până la urmă personală.”

(**) Avocaţii Nerva Elekeş şi Victor Anca https://inliniedreapta.net/avocatul-anca/ ( bunicul meu), erau prieteni din studenţie şi un timp au fost asociaţi la un cabinet de avocatură. Erau vecini. Av. Anca locuia între bisericile Stavropoleos şi Sf. Dumitru, iar av. Elekeş, pe Cheiul Dâmboviţei, într-un bloc din faţa Tribunalului Mare, spre Calea Victoriei. Ce doi nu au avut funcţii în PNŢ şi au rămas alături de Iuliu Maniu în momentele în care acesta a fost părăsit de mulţi colaboratori, în timpul dictaturii carliste, după venirea nemţilor şi apoi a ruşilor. Ideea de a sta lângă Iuliu Maniu în ziua de 23 august era să-l ferească de nemţi şi, dacă cei prezenţi ar fi fost depăşiţi, să existe martori, astfel încât episodul să nu poată fi muşamalizat uşor.