G. K. Chesterton este un detectiv desăvîrşit. Acţiunea eseurilor sale se desfăşoară de obicei într-un cadru idilic, în suburbiile liniştite ale sistemului progresist, printre idei de la sine înţelese, adoptate aproape fără nici o rezistenţă de fiecare dintre noi. În mijlocul consensului general, Chesterton simte o neregulă. De altfel, vedem cu toţii că, în ciuda abundenţei de idei generoase, lucrurile nu merg cum ar trebui, cadavre duhnind a cinism apar în locurile cele mai neaşteptate, schelete ipocrite ne întîmpină în cele mai respectabile şifoniere. Cine să fie criminalul? Aici intervin rasturnări spectaculoase de situaţie: pătrunzatoarea logică iluministă are pe manşetă urme de praf de puşcă, sfaturile extrase din stiinţele moderne şi chiar proverbele cele mai banale ascund un cuţit în buzunar, raţiunea umană liberă a comis din nou o greşeală de neiertat. Enigmele poliţiste ale lui Chesterton au întotdeauna final fericit. În care, în loc de răspunsuri memorabile la întrebări false, avem şansa surprinzătoare de a vedea faţă în faţă dileme reale.

The Times a invitat mai multe personalităţi să răspundă printr-un eseu la intrebarea: “Ce e în neregulă cu lumea aceasta?”. Chesterton a raspuns printr-o scrisoare: “Stimaţi domni, eu sînt. Al Dvs., G. K. Chesterton”.

Chesterton a fost un nonconformist în vremea sa şi, oricît de ciudat ar putea părea unora, respectul pentru bun simţ, logica şi umorul ramîn în continuare, şi în secolul XXI, preocupări uşor excentrice.

1. Eroarea medicală

de G. K. Chesterton

O carte modernă de cercetări sociologice are o structură oarecum predeterminată. De regulă, începe cu o analiză a situaţiei actuale, cu statistici, tabele de populaţie, cu rata de scădere a criminalităţii printre congregaţionalişti, rata de creştere a isteriei în rîndul poliţiştilor şi multe alte observaţii similare consemnate deosebit de precis; tot de regula, se încheie cu un capitol intitulat “Remediul”. Acestei metode minuţioase, serioase, ştiinţifice i se datoreaza aproape în totalitate împrejurarea că acest “Remediu” nu este niciodată descoperit. Aceasta schemă, o întrebare cu iz medical urmată de o reţetă de vindecare, este o nerozie; este cea dintîi mare nerozie a sociologiei. Se cheamă diagnosticarea prealabilă a bolii, etapă care ne va permite apoi identificarea medicaţiei potrivite. Pe cînd însăşi esenţa şi demnitatea umana ne obligă, în ce priveşte chestiunile sociale, să căutam să înţelegem mai întîi starea de vindecare şi abia apoi pe cea de boală.

Acest sofism este doar unul dintre cele cincizeci de sofisme pe care le-a creat obsesia modernă pentru metafore biologice sau corporale. Este la îndemină să vorbeşti despre organismul social sau despre leul britanic. Dar Marea Britanie nu este nici organism, iar leu nici atît. Din momentul în care îi atribuim unei naţiuni unitatea şi firescul unui animal oarecare, imaginaţia o poate lua linistit razna. Oamenii sînt bipezi, dar asta nu înseamnă că vom putea vedea o adunare de cincizeci de oameni drept un centiped. De aici vine, de exemplu, şi imensul absurd al discursurilor despre “naţiuni tinere” sau despre “naţiuni muribunde”, ca şi cum o naţiune ar avea o durată de viaţă fizică şi bine precizată. Astfel, unii spun despre Spania că ar fi in ultimul stadiu de batrîneţe; ar putea la fel de bine să spună şi că şi-a pierdut toţi dinţii din gură. Sau alţii care speră că în curînd Canada va produce o literatură naţională; asta e ca şi cum ai spune că în curînd Canadei îi va miji mustaţa. Naţiunile sînt formate din oameni; prima generaţie ar putea fi foarte bine ramolită, la fel de bine cum a mia generaţie ar putea fi foarte robustă. Acelaşi gen de deducţii le fac şi cei care văd împlinirea unei naţiuni prin simpla acumulare de cunoştinţe şi prin creşterea acesteia în dimensiuni, nu altfel decît în acord cu legile dumnezeieşti şi omeneşti. Aceştia nici măcar nu izbutesc să-şi respecte pîna la capăt propria paralelă cu corpul uman. Nu-şi mai pun întrebarea dacă nu cumva un imperiu creşte de fapt mai mult în copilărie, pe cînd la bătrîneţe acumulează doar ceva mai multă grăsime. Însă dintre toate variantele în care se poate greşi prin cedarea în faţa acestui capriciu al comparaţiilor fizice, cel mai grav este tocmai cel pe care îl avem în faţa noastră: obiceiul de a descrie detaliat o boală socială, pentru a propune mai apoi medicaţia corespunzătoare.

În fapt, noi vorbim despre boli în cazurile în care avem de-a face cu o deteriorare a funcţiilor corpului uman şi avem un motiv foarte bun să procedam aşa. Deoarece, deşi poate sîntem nedumeriţi în privinţa modului în care s-a produs stricăciunea, nu avem nici o dificultate în a ne pune de acord asupra modului în care ar fi trebuit să funcţioneze în mod normal. Nici un doctor serios nu îşi propune să creeze un tip nou de om, avînd ochii sau membrele amplasate diferit. În cazuri extreme, un om poate ieşi dintr-un spital cu un singur picior, însă nici un medic nu se va gîndi, copleşit fiind de un extaz creator, să îl trimită acasă cu un picior in plus. Ştiinţa medicală este mulţumită cu acest corp aşa cum este el şi depune eforturi doar pentru restaurarea sa.

În schimb ştiinţele sociale nu sînt deloc mulţumite de sufletul omenesc obişnuit şi au de vînzare tot felul de suflete noi, unul mai interesant ca altul. Omul, ca idealist social, va spune “m-am săturat sa fiu puritan; aş vrea să fiu păgîn”, sau “dincolo de această noapte de încercări şi suferinţe ale individualismului se întrevăd zorii unui paradis colectivist”. Ei bine, în ce priveşte corpul uman, nu avem de-a face niciodată cu acest soi de diferenţe în ce priveşte idealul ultim. Un pacient poate să vrea sau nu să ia chinina; însă ce este sigur este că vrea să se însănătoşească. Nimeni nu zice “m-am săturat de durerea asta de cap; cred că aş prefera o durere de dinţi”, sau “singura soluţie pe care o văd la aceasta gripă ar fi o erupţie de pojar”, sau “dincolo de această noapte de încercări şi suferinţe de pe urma guturaiului se întrevăd zorii unui paradis al reumatismului”. Iar dificultatea rezolvării problemelor publice rezidă tocmai în împrejurarea că tratamentele pe care le recomandă unii reprezintă pentru alţii boli cu mult mai grave; unii îşi imaginează stări de sănătate pe care alţii se încăpăţînează să le numească stări de boală. Dl. Belloc spunea odată că nu ar abandona ideea de proprietate decît o dată cu toţi dinţii din gura sa; totuşi, pentru Dl. Bernard Shaw proprietatea nu este un dinte, ci mai degrabă o durere de măsele. Lordul Millner a făcut o încercare sinceră de a implementa la noi eficienţa nemţească; cu toate acestea, mulţi dintre noi am fi primit mai degrabă cu bratele deschise o erupţie de pojar. Dr. Saleeby ar dori implementarea eugeniei; eu unul, in schimb, as prefera reumatismul.

Acesta este punctul caracteristic de blocaj în toate discuţiile moderne despre societate – sămînţa de ceartă nu este în modul de identificare a dificultăţilor, ci în ţinta pe care ne-o propunem. Sîntem de acord cu toţii despre lucrurile care nu sînt în regulă; însă ajungem destul de repede să ne scoatem ochii cînd discutăm despre o alternativă care ar fi bună. Sîntem cu toţii de părere că o aristocraţie leneşă este un lucru rău. Însă nu am admite în nici un caz cu toţii că o aristocraţie activă ar fi ceva de dorit. Sîntem cu toţii supăraţi pe preoţii necredincioşi din jur; însă unii dintre noi ar cu atît mai iritaţi dacă ar întîlni unul cu adevărat evlavios. Sîntem cu toţii indignaţi că armata noastră este slabă, inclusiv cei care ar fi chiar mai indignaţi dacă ar fi puternică. Chestiunea socială este exact opusul celei medicale. Nu sîntem, ca şi medicii, în dezacord asupra modului în care a survenit îmbolnăvirea, însă complet de acord asupra naturii stării de sănătate. Dimpotrivă, sîntem cu toţii de acord ca Anglia este în suferinţă, însă jumătate dintre noi mai degrabă şi-ar întoarce privirea dezgustaţi decît să o vadă în ceea ce numesc cealaltă jumătate sănătate înfloritoare. Abuzurile sînt atît de evidente, mirosul lor este atît de greu încît îi împinge pe toţi oamenii de bună cuviinţă într-o aparenţă de unanimitate. Uităm însă că, deşi sîntem de acord asupra abuzului, vom avea păreri destul de diferite asupra bunului uz al unui lucru. Dl. Cadbury şi cu mine vom fi probabil în acord cînd vom judeca o cîrciumă proastă; în schimb, în faţa alegerii uneia bune vom ajunge în mod sigur la o ceartă zgomotoasă.

Susţin, deci, că metoda sociologică obişnuită, de a diseca mai întîi mizeria sărăciei sau de a cataloga prostituţia, este cu totul inutilă. Cu toţii avem aversiune faţă de mizeria sărăciei; însă ar fi poate o cu totul altă poveste dacă am începe să discutăm despre sărăcia respectabilă. Cu toţii dezaprobăm prostituţia; însă nu toţi aprobăm puritanismul. Singura metodă de a discuta despre relele sociale este să sărim direct la idealul social. Nebunia din jur o vedem cu toţii; însă cum ar arăta sănătatea? Am intitulat această carte “Ce e în neregulă cu lumea aceasta?”, iar corolarul acestui titlu poate fi dedus destul de simplu: greşit este că nu ne întrebăm mai întîi unii pe ceilalţi cum am vedea o lume dreaptă.