[toc auto=off]

Good People – Jack Johnson

You win it’s your show now
So what’s it going to be?
Cause’ people will tune in
How many train wrecks do we need to see?
Before we lose touch
And we thought this was low
Well it’s bad, getting worse….

Where’d all the good people go?
I’ve been changing channels and I don’t see them on the tv shows
Where’d all the good people go?
We’ve got heaps and heaps of what we sow
[…]
Bad news misused, got too much to lose
Give me some truth now, who’s side are we on
Whatever you say
Turn on the boob tube, I’m in the mood to obey
So lead me astray
And by the way now…

Where’d all the good people go?
I’ve been changing channels and I don’t see them on the tv shows
[…]

Sîntem în măsură să răspundem la întrebarea de mai sus printr-un nou eseu scris de G. K. Chesterton. În cadrul titlului se află şi o legătură către primul capitol al acestei serii, capitol care este însoţit de o frumoasă introducere cu prea puţine legături cu viaţa şi opera lui G. K. Chesterton; o lectură plăcută de duminică după-amiază, în orice local în care aerul condiţionat este funcţional.

1. Eroarea medicală
2. Avem nevoie de un om lipsit de spirit practic

de G. K. Chesterton

Cunoaşteţi, desigur, anecdota cu oul şi găina, o ilustraţie foarte bună pentru argumentaţiile zadarnice şi nesfîrşite ale filozofilor. Nu sînt convins că, dacă discuţia ar fi purtată în termeni corecţi, ar fi chiar inutilă o examinare mai atentă a problemei. Nu doresc să abordez aici acel soi de profunde dispute metafizice sau teologice pe care le ilustrează atît de bine povestea cu oul şi găina, ci un aspect mult mai concret. Materialiştii evoluţionişti ar putea fi imaginaţi satisfăcător, într-o viziune a tuturor lucrurilor, ca fiind proveniţi dintr-un ou, dintr-un embrion oval, nebulos, imens care s-a ouat singur printr-un accident cosmic. Pentru cealaltă şcoală de gîndire, cea transcendentalistă (căreia, personal, ii ramîn credincios), nu ar fi probabil nedemnă o reprezentare ca şi cum această frumoasă, rotundă lume în care trăim nu ar fi altceva decît oul depus de o pasăre sacră, nenăscută; porumbiţa mistică a profeţilor. Mult mai modestă este însă ţinta pentru care am invocat ajutorul puterii teribile a acestei neobişnuite delimitări. Fie că pasărea vie este aşezată la începutul firului logic, fie că nu, este în schimb absolut necesar ca ea sa fie aşezată şi la capătul acestuia. Pasărea vie trebuie ţintită – nu cu o puşcă de această dată, ci cu o baghetă magică, dătătoare de viaţă. Esenţial pentru coerenţa raţionamentului nostru este următorul aspect: oul şi găina nu trebuie gîndite ca apariţii cosmice egale şi alternante la infinit. Nu trebuie să le vedem ca pe un tipar textil repetitiv ou-găină; unul dintre ele reprezintă un mijloc, pe cînd celălalt este o ţintă; sînt două lumi mentale diferite. Lăsînd pentru moment la o parte eventualele complicaţii legate de micul dejun, putem spune că, principial, oul există doar pentru a produce o pasăre. În schimb, pasărea nu există doar pentru a produce alte ouă. O pasăre ar putea exista şi pentru a se amuza pe sine, pentru a-l lauda pe Dumnezeu, sau, de ce nu, pentru a-i sugera unele idei unui dramaturg francez. Fiind o fiinţă vie şi autonomă, este, sau poate fi, valoroasă în sine. Acuma, politica noastră modernă se află într-o absolută şi dezarmantă ignoranţă; a uitat complet aspectul că producerea unei vieţi fericite şi autonome este pîna la urmă ţinta tuturor complicaţiilor şi a compromisurilor prin care trecem. Nu vorbim decît despre oameni utili sau despre funcţionalitatea instituţiilor; adică, ne gîndim la găini doar în termeni de producători de ouă. În loc sa căutam să creştem o pasăre ideală, Acvila lui Zeus sau Lebăda lui Avon, sau orice altceva ne-am putea dori, discutăm doar despre procesul de înmulţire şi despre embrioni. Acest circuit în sine, separat de scopul său divin, devine dubios şi de-a dreptul morbid; o otravă se strecoară în embrionii tuturor realizărilor; iar politica noastră ne apare ca un coş de ouă clocite.

Idealismul reprezintă valorizarea fiecărui lucru doar sub aspectul esenţei sale practice. Idealismul ne îndeamnă să dezbatem mai întîi dacă vătraiul este potrivit pentru lovire, şi abia apoi dacă este potrivit pentru lovirea nevestei; sa cercetăm daca nu cumva oul este potrivit pentru cresterea pasarilor, inainte de a ne decide că e suficient de stricat pentru a putea fi utilizat în practica politică. Ce ştiu însă, e că aceste căutari teoretice (care nu reprezinta altceva decît eforturi de lămurire a scopului) îl expun pe cel care le practică banalei acuzaţii că se piaptănă în timp ce ţara arde. O şcoală, pentru care Lordul Rosebery poate fi considerat reprezentativ, şi-a asumat sarcina de a înlocui idealurile sociale şi morale care au reprezentat pînă acum motorul politicii cu un soi de coerenţă generală sau completitudine a sistemului social, cunoscută şi sub numele popular de “eficienţă”. Nu sînt pe deplin lămurit asupra doctrinei secrete a acestei secte. Însă, atît cît pot eu să înţeleg, “eficienţa” aceasta înseamnă că noi ar trebui să ajungem în situaţia de a cunoaşte totul despre o funcţionarea unei maşini, cu excepţia scopului pentru care aceasta a fost construită. Am observat mai nou un capriciu de-a dreptul neobişnuit: cel de a considera, cînd lucrurile merg prost, că avem nevoie de un om practic. Ar fi cu mult mai corect dacă am spune că, atunci cînd lucrurile merg foarte prost, avem nevoie de un om lipsit de spirit practic. Sau, cel puţin, de un teoretician. Un om practic este un om deprins cu rutina zilnică, cu modul în care funcţionează lucrurile în mod normal. Cînd lucrurile nu merg, avem nevoie de un gînditor, un om care are o teorie asupra motivului pentru care aceste lucruri functionează, atunci cînd funcţionează. E rău să te ocupi de coafură cînd arde ţara, însa mie îmi pare că ar fi destul de folositor, în aceleaşi condiţii, studiul hidraulicii.

Este astfel necesar sa renunţăm la agnosticismul din zilele obişnuite şi să incercăm ‘rerum cognoscere causas’. Dacă avionul în care vă aflaţi are o mică toană, s-ar putea să fie suficient un meseriaş bun la toate pentru rezolvarea ei; însă, dacă necazul este mai grav, probabil va fi nevoie de un profesor batrîn, distrat şi cu barbă albă, care să fie tîrît cu greu afară din laboratorul său, pentru analiza naturii răului. Cu cît mai grav dezastrul, cu atît mai lungă barba albă, cu atît mai distrat teoreticianul de care este nevoie pentru rezolvarea sa. Iar în unele cazuri extreme, nimeni în afara de omul (probabil destul de scrîntit) care a inventat o astfel de traznaie zburatoare nu va putea spune care a fost problema.

“Eficienţa” este inutilă pentru aceleaşi motive pentru care oamenii puternici, puterea voinţei sau supraomul sint inutili. Adică, este inutilă pentru că descrie acţiunile doar după ce acestea au fost deja efectuate. Nu are nici o teorie despre incidente înainte ca acestea să apară; aşa că nu are nici o putere de decizie. O acţiune poate să fie reuşită sau nereuşită doar după ce s-a desfăşurat; înainte de a începe, ar trebui să fie, ca teorie, corectă sau greşită. Susţinerea învingătorului este o minciună; pentru că în momentul în care trebuie susţinut nu este învingător. Nu există lupta de partea cîştigătoare; lupta se duce pentru a afla care este partea cîştigătoare. Daca o operaţiune a avut loc, a fost eficientă. Dacă un om a fost ucis, uciderea sa a fost eficientă. Soarele tropical este eficient în a-i face pe oameni leneşi şi adormiţi, în aceeaşi măsură în care un şef de echipă bătăuş din Lancashire este eficient în a-i face harnici ca nişte albine. Maeterlinck este la fel de eficient în a-i umple pe oameni de vibraţii spirituale stranii ca şi Domnii Crosse & Blackwell în a-i umple de dulceaţă. Depinde doar cu ce preferi să fii umplut. Lordul Rosebery, fiind un sceptic modern, probabil ar prefera vibraţiile spirituale. Eu însă, creştin ortodox fiind, prefer dulceaţa. Însă ambii sînt eficienţi doar dacă acţiunea lor a reuşit; şi ineficienţi pînă în momentul încheierii acesteia. Un om care se gîndeşte prea mult la succes va ajunge în cele din urmă un sentimentalist stors de vlagă; pentru că este nevoit să se uite întruna înapoi. Dacă are apreciere doar pentru victorii, ar trebui să se prezinte intotdeauna tîrziu la luptă. Pentru un om de acţiune, nimic nu are importanţă mai mare decît idealul său.

Acest ideal bine definit este o problemă cu mult mai urgentă şi mai practică în mijlocul timpurilor tulburi de acum din Anglia; mai mult decît orice planuri sau propuneri imediate. Pentru că haosul de astăzi se datorează unui soi de amnezie generală legată de ţinta pe care o urmăream cu toţii la început. Nici un om nu mai cere ceea ce işi doreste cu adevărat; fiecare cere ceea ce are impresia că poate primi. Şi tot aşa, în timp, poporul ajunge să uite ce îşi dorea omul la începuturi; după o viaţă politică viguroasă şi plină de succese, uită pînă şi el. Avem o abundenţă extravagantă de ‘varianta B’, un pandemoniu de ‘e bine şi aşa’. Ei bine, acest soi de pliere a dorinţelor nu numai că previne apariţia faptelor eroice, dar împiedică şi realizarea unor compromisuri adevărate. Se poate găsi mijlocul distanţei între două puncte doar dacă acestea sînt fixate. S-ar putea să putem ajunge la un aranjament între două parţi care nu pot obţine amîndouă ceea ce işi doresc; nu şi dacă aceştia nu îţi pot spune ce işi doresc. Un chelner ar prefera să primească de la clienţi comenzi clare, chiar dacă aceasta ar însemna să se trezească cu cereri de ‘ibis gătit în aburi’ sau ‘elefant fiert’; în schimb, îi găseşte cu capetele prinse în miini, adînciţi în calcule aritmetice legate de cantitatea de mîncare posibil prezentă în bucătăria restaurantului. Cei mai mulţi dintre noi am avut de suferit de pe urma acelui tip de doamne care, dintr-un soi de altruism pervers, reuşesc să facă mai mult rău decît egoiştii; care insistă aproape în hohote pentru cel mai antipatic fel de mîncare şi se agaţă cu disperare de cel mai retras loc de şezut. Cei mai mulţi dintre noi am participat la petreceri sau în excursii în care am asistat la astfel de scene de agitaţie efervescentă de auto-depreciere. Spre deosebire de aceste admirabile femei, din motive mult mai meschine, practicienii politicii ţin lucrurile în aceeaşi confuzie prin intreţinerea dubiului asupra pretenţiilor lor reale. Nu este nimic care să împiedice mai mult o rezolvare decît o aglomerare de astfel de mici capitulări. Ne uităm uluiţi la politicieni din toate aripile care sînt pentru o educaţie seculară, însă consideră că este inutil să încerce să facă ceva în această direcţie; care îşi doresc prohibiţia totală, însă nu cred ca sînt îndreptăţiţi să ceară tocmai ei aşa ceva; care regretă introducerea obligativităţii educaţiei, însă o continuă resemnaţi; sau care doresc împroprietarirea ţăranilor şi, în consecinţă, votează pentru cu totul altceva. Acest soi de oportunism năuc şi încurcat este cel de care ne împiedicăm la orice pas. Daca oamenii noştri de stat ar fi fost vizionari, poate s-ar fi facut şi ceva practic. Dacă le-am cere ceva abstract, poate am primi ceva concret în schimb. După cum se vede, nu este numai imposibil de obţinut ceea ce îşi doresc oamenii, dar este imposibil de obţinut şi macar o parte din acestea, deoarece nimeni nu poate să le puna clar pe hîrtie. Acea claritate şi chiar duritate din negoţul clasic pare că s-a pierdut cu totul. Uităm că în cuvîntul ‘compromis’ există, printre alte lucruri, şi particula bine definită si sonoră ‘promis’. Moderaţia nu este vagă; este la fel de bine definită ca şi perfecţiunea. Punctul din mijloc este definit in aceeaşi măsură în care sînt definite punctele extreme.

Dacă sînt pus de un pirat să merg pe o scîndură, e de prisos să mă ofer, ca un compromis de bun simţ, să merg pînă la o distanţă rezonabilă. Pentru că exact asupra acestei distanţe rezonabile nu vom fi de acord, eu şi piratul. Există un moment deosebit de bine precizat matematic în care scîndura se va inclina. Bunul meu simţ se întinde exact pînă la acel punct; în schimb, bunul simţ al piratului va începe de-abia din acel punct încolo. Însă acest punct este la fel de consistent definit ca orice alta diagramă geometrică; şi la fel de abstract ca orice dogmă religioasă.